Povestea lui Tenis Împărat. Basme Nemuritoare ale Sportului Alb (Partea Întâi)

"A fost odată ca niciodată un mare și bătrân împărat, pe nume Tenis Împărat". Așa pornește, ca toate poveștile, mini-seria de început de sezon a lui Codruț, care revine la obiceiuri mai vechi pe Treizecizero

TreizecizeroSecțiune sprijinită de

A fost odată ca niciodată un mare și bătrân împărat, pe nume Tenis Împărat. Care avea patru fete preferate. Pe prima o chema Maria și ea își dorea, mai presus de orice, Performanța. Pe cea de-a doua o chema Victoria și ea își dorea, mai mult decât orice, Responsabilitatea. Pe cea de-a treia o chema Ana și ea prețuia cel mai mult Liniștea. Iar pe cea mai în vârstă o chema Serena, iar pe Serena o tentau de ceva vreme Necazul și Deziluzia, așa că se hotărî să se mărite. Cele patru fete nu erau prea bune prietene, iar asta îl mâhnea nespus pe împărat. Trăiau departe una de cealaltă, însă își trimiteau sms-uri de Crăciun. 

Aceasta este povestea lor.

Partea întâi. Școala te face om.

Maria își pusese alarma să sune la ora șapte dimineața, așa cum era obișnuită din vremea când juca tenis. Acum nu mai juca tenis. O prinseseră cu ceva Meldonium în sânge, însă totul fusese o mare neînțelegere: fiola respectivă nu era destinată ei, ci lui Ostap Bender, un Dutch Warmblood de cinci ani, primit cadou de la o mătușă din St. Petersburg. Mariei nu îi plăceau neapărat caii de rasă, dar se trezi cu o colecție frumușică pe cap. Toți primiți cadou. Avea acum vreo douăsprezece exemplare și experimenta pe ei pe măsură ce scotea câte o aromă nouă de bomboane. Reacțiile animalelor erau grozave când gustau dulciurile proaspăt procesate în laborator. 

Dintre toți, Ostap era cel mai fidel reper în ceea ce privește succesul sau eșecul unei noi arome. Nechezatul zglobiu sau cabrările sale prelungi i-au vestit Mariei milioane de dolari în cont. Pe de altă parte, hiperglicemia, șocurile insulinice și crizele violente de cetoacidoza diabetică au preîntâmpinat eșecuri majore în portofoliul brandului Sugarpova. Slavă cerului, era suficient ca Ostap să glojgăie un kilogram sau două din noul produs și se știa dacă e ceva de capul lui. 

”Problema e că atunci când alegi să răsfeți niște animale așa cum fac eu, adică să le ții numai pe zahăr și apă, încercă Maria să le explice rațional anchetatorilor, mai apar și bolile de inimă. E inevitabil, domnilor! În cazul lui Ostap, o tahicardie ventriculară păcătoasă l-a ținut la pat vreo două săptămâni, așa că doctorii l-au trecut pe Meldonium. Iar eu am luat, dintr-o eroare, medicamentul lui.”

În ciuda explicațiilor sale judicioase, cu trei voturi pentru suspendare, două împotrivă și 30 de abțineri, Maria fu scoasă din circuitul profesionist de tenis de către comisia de investigație. Iar Ostap, eutanasiat. 

Maria fu distrusă. Se cufundă în studiu ca să uite de toate. Harvard Business School for Highschool-Almost-Graduates With Loads of Cash o acceptară, și iată alarma sunându-i astăzi pentru cursuri. 

Se trezi fără să facă nazuri și-și puse de cafea.

- Vai, gospozha Maria, dar aș fi pus eu de cafea, nu trebuia! 

Era Natasha, menajera primită cadou de la alt unchi din St. Petersburg. 

- It’s ok, Natasha, rosti Maria generos, cafeaua făcută de mine este... the perfectest. 

- Prea bine, gospozha Maria.

- Știu ce te gândești, Natasha - că perfectest este greșit. Că perfect este absolutul și că nu poate fi folosit sub gradele lumești ale comparației. Dar îți spun că dacă Lady Macbeth a fost lăsată de Shakespeare să grăiască astfel, putem și noi să-i urmăm exemplul din când în când. 

- Prea bine, gospozha Maria.

- Nu-mi mai spune gospozha, dragă, că-mi dai fiori! se enervă Maria.

Însă se liniști de îndată ce luă prima gură de cafea. 

- Ce frumos e afară! Cred că vom folosi ricșa cea nouă astăzi, Natasha. Fii bună și dă o fugă până la minus doi și adu-o.  

Nu trecura cinci minute și Natasha era înhămată și gata de drum.

Înainte ca cititorii mai sensibili să sară ca arși și să o numească pe Maria în fel și chip, trebuie spus ca drumul era extrem de scurt. O sută sau două de metri, gen. Ca și-n copilărie, Maria locuia foarte aproape de școală. În urmă cu 20 de ani, în Nyagan, peste drum de casa părintească se afla un abator, iar lângă, școala generală. Astăzi, pe Gordon Road, Maria putea zări de la fereastră Harvardul, mai exact Campusul Săracilor. Sau, cum mai este el numit, Campusul. 

În Campus, pe drumul îngust ce ducea la clădirea Milton Friedman, acolo unde se țineau cursurile de Retail & Luxury Marketing, Natasha depăși un Fiesta de la Uber. 

- Davai, tataie, spuse menajera gâfâind.
- Lasă-l, săracu’, veni replica Mariei, care avea vederi de stânga atunci când se afla în aer liber. Lasă-l, că-i chinuie ăștia de la Uber de-i ia dracu. Nici de revelion cică nu le-au băgat preț dinamic. Să-ți distrugi mașina prin gropile din Boston și să mai scadă și prețul pe kilometru. Doamne ferește, păi nu iei pe căpșunile Arnaud ce dai pe strugurii Rudy Roman, pe cuvânt.

- Da, doamna Maria.

- Aici e foarte bine, Natty. La trepte. 

Un vânticel răcoros, absent până atunci, îi mângâie părul fetei de 29 de ani. Ea zâmbi și mângâie la rându-i creștetul doamnei de 51 de ani.

- Știi, Natasha, uneori îmi este dor de Ostap. Le-am tot zis îngrijitorilor atunci: check his blood pressure, dar ei... în fine. Hai că s-a sunat de intrare.

De același autor

Credit ilustrație foto: Sergey Snurnik

(Acest text este un pamflet)

Cele mai noi articole

TreizecizeroConținut susținut de

Comentarii