O zi trăită la US Open, cea mai lungă. Locul unde drama își găsește mereu locul

Treizecizero | 4 septembrie 2017

Ca și anul trecut, Andreea, cititoarea 30-0 din New York, își povestește experiența trăită la turneul american.

Ca și anul trecut, Andreea, cititoarea 30-0 din New York, își povestește experiența trăită la turneul american.

„Drama happens on this court all the time.” Început de vară la New York. Las în urmă orașul haotic, asurzitor și deja torid și mă refugiez pentru câteva ore într-un loc familiar. Kevin Spacey a transformat în premieră cel mai mare stadion de tenis din lume într-o sală intimă de teatru pentru un one-man-show despre Clarence Darrow, un remarcabil avocat american de la începutul secolului trecut. Ideea metamorfozei i-a venit actorului pe când asista, din tribunele stadionului Arthur Ashe, la unul dintre meciurile favoritului său, Andy Murray. Căuta de ceva vreme un spațiu neconvențional, pe care să poată amenaja o scenă în formă de arenă. Și deodată a exclamat Evrica și a trăit un sentiment de mulțumire, ca după descoperirea soluției la o problemă dificilă. “Drama happens on this court all the time.”

Spectacolul este intens, actual și accelerat. Sunetele, oricât de grăbite, ajung cu întârziere până la noul acoperiș al stadionului și se întorc spre spectatori ca ecou. Pe fundal se aud avioanele ce decolează de pe aeroportul La Guardia și trenul 7 ce leagă Manhattanul de Queens. Nimic nu se pliază pe convenții și așteptări. Și totuși, totul este la superlativ. Lumina se topește treptat în întuneric și momentul îmi aduce aminte de o altă piesă de teatru văzută pe o arenă, departe, în Olimpia, locul primelor jocuri olimpice.

Și apoi, ca într-un efect cinematografic, nuanțele de sepia devin culori, vara s-a sfârșit și sunt în acceași tribună pentru turneul meu favorit. Dalele de beton au fost acoperite de suprafața albastră pe care își face apariția Karolina Pliskova, jucătoarea numărul 1 a momentului. Doar că cea care domină începutul partidei este cunoștința noastră veche, Zhang Shuai. Karolina se vede plimbată din colț în colț și nu mai reușește să controleze punctele așa cum o face de obicei. Zhang nu pare intimidată de miza partidei și de faptul că joacă din nou cu un nume mare. După un început de an dificil, ea a câștigat de curând un mic turneu ITF în Kazakhstan și încrederea dobândită acolo pare a o împinge astăzi spre un rezultat mare. Se mișcă agresiv spre fileu și câștigă astfel primul set, spre satisfacția publicului. Îmi trece prin minte ca un fulger amintirea finalei de anul trecut, când rolurile erau inversate și întreg stadionul o susținea zgomotos pe Karolina, atunci în rol de underdog. Serviciul care funcționase atunci impecabil este însă confuz acum. În locul plasamentului abil în cele patru colțuri, Karolina servește pe corp și fiecare servă adâncă se întoarce înapoi mai rapid decât la început. Upset alert. Până când, la sfârșitul setului doi, aproape instantaneu și miraculos, Karolina își ridică nivelul și întoarce dramatic soarta partidei. O ajută și un challenge câștigat la milimetru și un forehand superb în lungul liniei, cu care salvează o minge de meci. De acolo, senzația este de déjà vu și meciul este adjudecat după încă o oră de jucătoarea mai bună, mai calmă, mai experimentată.

Urmează pentru noi scurte opriri la terenurile de antrenament, la meciul de dublu câștigat de Sorana și Sara și la cel dintre Delpo și Roberto Bautista Agut. Acolo, toate cele 8.125 de locuri de pe noul și modernul stadion Grandstand sunt ocupate, iar câteva mii de oameni stau în picioare sub baldachinul imens ce înconjoară, la ultimul nivel, o parte din stadion. Am citit undeva că forehandul lui Delpo, mai ales când este lovit din deplasare, se simte pe teren ca o rachetă balistică. Comparația nu este atât de exagerată pe cât ar părea la prima vedere. Publicul aplaudă, freamată și exultă la fiecare punct. Atmosfera de aici mi s-a părut mereu o prelungire firească a celei din oraș. Totul este strident, aglomerat, grăbit, zgomotos și pestriț. Dar și eficient, grandios și irezistbil. New York-ul rămâne, așa cum a scris demult Stelian Tănase, un loc fascinant, iar ceea ce îl face special sunt “intensitatea, toleranța și oportunitățile. Posibilitatea de a întâlni oameni extrem de diferiți este aici absolută. Nu m-am simțit nicăieri atât de liber, de necrispat, atât de topit în mediu, în aerul din jur…”

Apropo de oameni și stiluri extrem de diferite, pe terenul 17 începe meciul Monicăi Niculescu cu americanca Jennifer Brady. Îmi vine în minte o frază des folosită în comentariile concursurilor de gimnastică: “ultima româncă rămasă în concurs.” Începutul se dovedește greu pentru Monica, aproape împinsă în tribune de torpilele venite din cealaltă jumătate de teren. Cineva din public șoptește în engleză: “daca fetele astea nu ar lovi atât de tare, poate nu s-ar accidenta atât de des…” Adevărat de această dată doar pentru una din fetele aflate în teren. Oricum, trebuie recunoscut că Brady a părut încă de la primele puncte extrem de pregătită tactic și tehnic pentru jocul ieșit din tipare al Monicăi. Prelua repede din fandare mingile și părea că îi convin deopotrivă și loviturile mai moi, tăiate de slice-ul Monicăi și cele mai rapide de pe backhand. Mai îngrijorător decât scorul primului set a fost momentul când Monica a cerut un medical time out și i-am văzut tresărirea de durere și laba piciorului complet bandajată. Inima a stat un pic in loc, dar imaginea este estompată de felul în care Monica reintră în meci și luptă până la capăt pentru mingi dintre cele mai imposibile. You can’t teach heart.

În tribune, un alt fel de spectacol. Jennifer Brady pare că a venit însoțită de toți prietenii și cunoscuții. De fapt, de tot statul Pennsylvania, de unde este originară. Pe acest stadion intim și compact, uralele lor devin copleșitoare încă dinaintea începerii meciului. Suporterii americani sunt extrem de vocali și de disciplinați. Au venit pregătiți cu cântece, urale și poezii. Și cred că au și băut toți un amestec de gălbenuș de ou, miere de albine și lapte călduț pentru protejarea și pregătirea vocii. Nu pot accentua suficient cât de dificil trebuie să fi fost pentru Monica jocul în aceste condiții vitrege. Am bătut și noi din palmele alea, am strigat și am încurajat-o, dar raportul de forțe a rămas că în legenda cu David și Goliat. Dintre toți, unul dintre cei mai zgomotoși și mai războinici suporteri, stătea chiar lângă noi, la un culoar distanță. Era în picioare după fiecare punct, dădea sfaturi tehnice, striga, gesticula și se bucura (ca tot stadionul din păcate) de greșelile Monicăi. Pentru asta mi-am propus în gând să îi spun câteva vorbe de bine la sfârșitul meciului. Nu am mai făcut-o însă, pentru că am înțeles cine era când Jennifer a venit spre el după handshake și s-au îmbrățișat prelung. Singurul amănunt care a mai risipit din tristețea de la sfârșit a fost că doi americani din primul rând au venit direct spre noi și ne-au spus: “Nu fiți supărați, a fost un joc grozav, Monica a jucat minunat. Poate anul viitor…”

Pentru ultimul act al piesei, ne-am reîntors pe Arthur Ashe, acolo unde acoperișul fusese tras și unul din meciurile vedetă ale zilei se desfășura neperturbat de ploaia deasă de afară. Anul viitor va fi gata și noul stadion Louis Armstrong, dotat și el cu un acoperiș modern. Meciul a început cu mare întârziere, iar Rafael Nadal este deja pus în dificultate de argentinianul Leonardo Mayer. Primul set este adjudecat de acesta din urmă în tiebreak, după o oră de cinci minute. Fac rapid un calcul cu gândul la un meci în patru seturi și realizez ca vom pleca de pe stadion abia pe la ora nouă, ceea ce va întârzia meciurile din sesiunea de seară cu peste două ore. Și așa a și fost. Meciul se frânge și întoarce când în setul doi, Rafa concretizează a paisprezecea minge de break, după ce eșuase în toate precedentele încercări. Bucuria lui este dezlănțuită, iar publicul întoarce ca la un semn armele și îl susține în crescendo până la victoria consemnată după 3 ore și 20 de minute de joc.

Luminile arenelor se sting încet în umbre. Ploaia măruntă îi ia deopotrivă prin surprindere pe spectatorii grăbiți să părăsească complexul, la fel ca și pe cei deja zgribuliți după două ore de așteptare înaintea sesiunii de seară. În drum spre metrou, silueta roșiatică a Manhattanului este înghițită de întuneric. A fost cea mai lungă sesiune de zi din istoria turneului. „Drama happens on this court all the time.”

Apreciezi conținutul de pe 30-0? Ia-ți și 30-0 Pe Curat, Ediția 2017. Mai mult conținut de calitate, în peste 120 de pagini cu eroii tăi preferați din tenis.

Printre altele, articole dedicate Simonei Halep, portrete și interviuri exclusive cu jucători români, articole-reportaj de la Paris și Londra, eseuri despre ciudatele năravuri pe care le scoate tenisul la suprafață pe teren, despre perechea de jucători care a schimbat fața tenisului la început de secol XXI sau o povestire despre o conspirație tenebroasă care are urmări neașteptate la Roland Garros.

Ia-ți revista 30-0 Pe Curat, Ediția 2017 – din Noul Shop 30-0. Beneficiezi de oferte speciale și combinații avantajoase ca preț între produsele 30-0.

Aruncă un ochi în Noul 30-0 Shop, aici

 

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi