Cele mai importante momente ale sezonului 2013 (partea a treia)

Adrian Țoca | 29 decembrie 2013

2013 a fost anul multor evenimente memorabile în tenis la nivel mondial. Cele mai bune 10 dintre ele vin în partea finală a retrospectivei Treizecizero.

Una dintre tradițiile Treizecizero.ro este topul celor mai importante 30 (câte altfel?) evenimente ale anului. Ca și în articolele dedicate anilor 2011 și 2012, am încercat să păstrăm o balanță între performanțele de interes general și cele care au o importanță sporită pentru români. Niciun clasament nu e perfect, dar e o metodă potrivită de a trece în revistă cele mai interesante momente ale sezonului 2013 în tenis. 

Aici este prima parte a topului (locurile 30 – 21)

Aici este partea a doua a topului (locurile 20 – 11)


10. Bartoli: A venit, a câștigat un Slam, a dispărut

Încă am ceva dificultăți în a aprecia care dintre cele două evenimente a fost mai șocant: faptul că Marion Bartoli a câștigat titlul la Wimbledon sau că s-a retras din activitate câteva săptămâni mai târziu.
Probabil că Bartoli n-a fost băgată în seamă sau crezută în stare să meargă până la capăt nici măcar atunci când toate favoritele cădeau pe capete (la propriu și la figurat), iar tabloul se deschisese. Toți ochii se fixaseră pe Sabine Lisicki sau Agnieszka Radwanska, în vreme ce Bartoli era catalogată în direct la BBC cu o frază care a obligat faimoasa televiziune britanică la scuze: “nu-i tocmai o frumusețe”.
Dar Marion a tăcut și a făcut, iar în cea mai frumoasă sâmbătă a vieții a ridicat deasupra capului trofeul pe care și l-a dorit cel mai mult. Antipatică unora, de-a dreptul enervantă pentru alții, neînțeleasă de majoritatea, Marion și-a purtat cu mândrie și cu stoicism eticheta de “altfel”, iar victoria ei de la Wimbledon este una dintre “feel good stories” ale anului

Tocmai de aceea, e cu atât mai mare șocul retragerii cu efect imediat pe care franțuzoaica a anunțat-o șase săptămâni mai târziu. Șase săptămâni mai târziu de la sâmbăta de vis de la Wimbledon, Bartoli a pierdut cu Simona Halep la Cincy și, la câteva minute după meci, și-a anunțat retragerea la conferința de presă, lăsându-și asistența cu gura căscată. Explicațiile ei au conturat ideea unui declic, ca și cum corpul ei ar fi refuzat să mai continue și să mai genereze suficientă energie cât să-i permită să continue uzura și agitația circuitului. “Wimbledon a fost ultima picătură de care mai eram în stare, ultima fărâmă de energie pe care o mai aveam în mine, m-am adunat și am dus turneul la capăt, deși cu mari dureri. E ok, am dreptul să fac și altceva în viață. Mi-am îndeplinit visul, acum e timpul să plec”.

Ce-i drept, n-ar fi existat un scenariu mai… Marion pentru această retragere, însă Bartoli avea dreptate când spunea că pentru ea e timpul. De când nu mai joacă tenis, campioana de la Wimbledon radiază de fericire în fiecare apariție publică. Are multe obligații pe care le onorează și se bucură de noua ei viață. Și, deși încă mai sunt voci (chit că tot mai puține) convinse că Bartoli își va face revenirea la timp pentru viitoarea ediție a Wimbledon, acest moment pare tot mai improbabil. Iar Marion începe să fie mai apreciată acum decât atunci când juca.

9. Anul excelent al românilor

Monica Niculescu e pe 20, Sorana Cîrstea pe 13 și Horia pe 12 în acest clasament, dar mai trebuia ceva mai general, care să cuprindă ansamblul performanțelor românești din 2013, an care n-o să fie prea curând uitat de fanii tenisului. Într-o perioadă în care, sufocat de incompetență, interese obscure și nepăsare, sportul românesc se chinuie să țină steagul sus, tenisul a avut o răbufnire greu de citit în vreo strategie lăfăită la vedere. Dacă în alți ani ne mulțumeam cu un titlu sau două, de data aceasta bilanțul e spectaculos: 13 titluri din 19 finale ATP + WTA, simplu și dublu, plus zece clasări în Top 100 la final de an. La astea se mai adaugă alte 10 prezențe în semifinalele unor turnee, și asta numai la simplu. Simona a strălucit, așa-i, dar aproape toată lumea a contribuit cu ceva la acest total. Oamenii de dublu au punctat masiv: Florin Mergea a câștigat primul titlu al carierei, Irina Begu a șters din amărăciunea unui an mai puțin grozav la simplu cu un nou titlu la dublu, iar Raluca Olaru a regăsit drumul spre un trofeu WTA după ani de probleme de sănătate. La rându-i revenită după accidentări, Alexandra Dulgheru a jucat o finală de dublu, Victor Hănescu a atins două semifinale, la fel și Sorana, iar Alexandra Cadanțu alte 3. Și asta fără să calculăm circuitul challenger, unde numai Adi Ungur are două titluri. Cum spuneam, practic toată lumea a contribuit. Senzația, foarte plăcută de altfel, a fost că ai noștri fac cu schimbul, găsind inspirație unul în rezultatele celuilalt. Pentru eforturile lor, încă o dată, jos pălăria, am fost răsfățați în 2013. Și am mai vrea, dacă se poate!

8. Titlul numărul 8 pentru Rafa la Roland Garros

Numai titlul în sine și este suficient. Există un singur om în lume care a câștigat de opt ori același turneu de Grand Slam, iar acesta este Rafa Nadal. Am avut ocazia să-l văd pas cu pas, meci de meci, în cel mai recent triumf al lui la Paris și, urmărindu-l, înțelegi, printre multe altele, de ce Rafa are toate șansele să mai adauge cel puțin două sau trei titluri la acest total oricum halucinant: tocmai pentru că tratează fiecare ediție a Roland Garros ca și cum ar fi prima. Sau ultima. Se mai întâmplă uneori în sport să-ți pierzi interesul pentru un trofeu pe care l-ai câștigat în nenumărate ocazii, însă această atitudine nu va exista niciodată în cazul lui Rafa, câtă vreme el mai intră pe un teren de tenis. Anul acesta, această abordare a mai primit un stimul, e vorba de fericirea uneori copilărească a lui Rafa, bucuria de a se afla iar pe un teren de tenis. După șapte luni pe bară, după discuții interminabile și semne de întrebare vizavi de viitorul lui, Nadal a redebutat la un Slam cu destule ezitări. Jocul lui a suferit în primele trei tururi, a prins avânt în următoarele două, apoi a trecut iar prin momente grele în semifinala de poveste cu Nole, finala adevărată a turneului. Odată depășit acest obstacol, Rafa s-a putut desfăta în voie de petrecerea cu public și cu invitat special, David Ferrer, care i-a fost organizată în ultima zi a turneului. Peste șase luni, Rafa va începe cursa spre titlul nouă, la fel de umil și conștiincios ca la primul.

7. Seria de 34 a Serenei

Ca să ne lămurim cât de elocventă este dominarea Serenei, să spunem că diferența între ea și locul 2 este mai mare decât cea dintre locul 2 și locul 16. Sau: dacă Serena și-ar împărți punctele pe care le are acum în două părți relativ egale, ambele “Serene” ar intra cu ușurință în Top 10 WTA.

Așa de clar s-a distanțat încât pare o nebunie când te gândești că abia în februarie și-a recuperat primul loc. Față de alți ani, când era acuzată că e neinteresată și nefocusată la mare parte dintre turneele din afara Slamurilor, Serena a demonstrat în 2013 o implicare aproape nemaivăzută la ea, câștigând turnee și atunci când a jucat prost sau când s-a simțit epuizată, vezi episodul Istanbul. Și totuși, la cât de strălucitoare sunt cifrele ei (11 titluri, record al carierei; 78 de victorii și 4 înfrângeri) s-ar putea spune că două Slamuri înseamnă “puțin”. A avut ghinionul de a se accidenta din nou la Australian Open, în vreme ce la Wimbledon a dat peste o Sabine Lisicki în forma vieții.

În schimb, Serena a câștigat primul ei titlu la Roland Garros din 2002, răzbunând episodul Razzano – singura ei eliminare încă din primul tur la un GS. De asemenea, și-a apărat cu succes titlul la US Open și a legat acea serie de 34 de victorii consecutive, cea mai lungă a carierei. A câștigat per total 12,4 milioane de dolari din premii în 2013 și, mai important, arată ca și cum nu s-ar opri prea curând. La 32 de ani, vârstă la care tenismenii încep să piardă lupta cu mai tinerii lor rivali, Serena e focusată, bine pregătită și flămândă de mai mult. Mizele ei sunt mult mai mari acum: cu 17 titluri de Grand Slam în cont, americanca are în bătaia puștii locul 3 din clasamentul all-time, ocupat de Helen Wills Moody, cu 19. Primele două? Margaret Court (24) și Steffi Graf (22).

6. Punct pentru seria de sferturi de finală a lui Federer

Când, la Roland Garros, Roger Federer a fost eliminat fără multe discuții în sferturile de finală, învins clar de Jo-Wilfried Tsonga, fanii lui s-au consolat măcar cu ideea că Seria, faimosul streak de sferturi consecutive, era totuși în viață. Iar Parisul, locul pe care l-ai fi suspectat că i-ar putea pune capăt, era lăsat în urmă. Nu fără emoții: Gilles Simon, spre exemplu, pusese Seria la grea încercare în optimi. Apoi a venit iarba, primul titlu al anului și Wimbledonul, iar obiectivele acelorași fani erau acum altele, mai înalte. Seria n-avea cum să se termine aici. Ei bine, într-o evoluție a ostilităților stupefiantă, unul din cele mai impresionante recorduri reușite vreodată în tenis s-a terminat exact la Wimbledon, terenul preferat al lui Federer. Seria trebuia să se termine într-o bună zi, dar nimeni nu și-ar fi închipuit că s-ar putea produce așa. Înfrângerea din turul 2 cu Sergey Stakhovsky, cu tot cu aerul ei dramatic, mai ales că s-a întâmplat în “Miercurea nebună”, intră la capitolul “Mari Surprize în istoria sportului” și va rămâne acolo pentru totdeauna. Chiar și în condițiile unui an așa de modest pentru Federer; asta nu scade cu nimic din specialul momentului.

36 de sferturi de finală consecutive înseamnă fix nouă ani la rând în care Federer a ajuns, Slam după Slam, între cei mai buni opt. Și, contrar imaginii lăsate la Roland Garros, n-au fost doar sferturi smulse cu greutate. N-au fost niciodată “doar” sferturi. Între Wimbledon 2005 și US Open 2007, Federer a ajuns în 10 finale de Slam consecutive. Între Wimbledon 2005 și Australian Open 2010, Federer fusese prezent în 18 dintre cele 19 finale de Slam jucate. Iar între Wimbledon 2004 și AO 2010 s-a întins seria de 23 de semifinale consecutive.

Sferturile erau ultimul bastion rămas în picioare, și contrar credinței populare, conform căreia Federer a defilat mereu fără griji până în sferturile Slamurilor, Seria a fost mult mai des în pericol decât ne-am aduce aminte. Federer a revenit de la 0-2 la seturi în patru rânduri: cu Berdych (turul 4 AO 09), cu Haas (turul 4 RG 09), cu Falla (turul 2 Wimbledon 10) și cu Benneteau (turul 4 Wimbledon 12), iar în alte câteva ocazii a întors un handicap de 1-2 la seturi sau a fost împins în decisiv. Ceea ce-i face longevitatea cu atât mai specială și explică plasarea atât de sus în clasament a finalului ei.

5. Marea cădere a lui Federer

Însă sfârșitul seriei de sferturi a fost doar unul dintre momentele critice trăite de elvețian în 2013. Cu doar câteva luni înainte lider în clasamentul ATP, Federer a dat în lunile februarie- martie primele semne ale căderii abrupte pe care urma s-o cunoască. Apoi criza de rezultate a devenit palpabilă în timpul sezonului de zgură, iar șocul de la Wimbledon i-a afectat și încrederea. Post-Wimbledon, a urmat o vară sufocantă, cu minim după minim. Înfrângerile cu Delbonis și Brands, survenite în două turnee care poate n-ar fi trebuit jucate, au completat tabloul, iar eliminarea de la US Open a însemnat ultima tușă într-o pictură pe care “criticii de artă” ai tenisului n-o mai văzuseră până atunci.

Treptat, Federer s-a mai dezmorțit pe final și a reușit câteva rezultate rezonabile, cât să-l realimenteze cu încredere pentru 2014. În rezumat, anul care se încheie a însemnat cam așa: un singur titlu, nicio finală de Slam, două eliminări înainte de sferturi la Slamuri, două înfrângeri la jucători din afara Top 100, doar patru victorii la jucători de Top 10 și câteva alegeri care au mai ciobit un pic din legenda lui Federer cel care nu ia niciodată decizii greșite în ce privește programul lui.

4. Seria lui Rafa Nadal pe hard: trei Masters și un Slam

Că a dominat sezonul pe zgură, nicio surpriză, dar adevărata dimensiune a anului lui Nadal s-a conturat abia în momentul în care spaniolul a pornit să cucerească hardul, o suprafață care, ani la rândul, i-a fost mai puțin prietenoasă. Rafa a câștigat titlurile Masters de la Indian Wells, Montreal și Cincinnati, apoi a descins în New York și a cucerit al doilea trofeu la US Open, acumulând 22 de victorii și nicio înfrângere, spre stupefacția generală a tuturor contestatarilor care încă îl mai catalogau drept “jucător de zgură”. Două dintre aceste victorii au venit în fața lui Novak Djokovic, ceea ce a înclinat puternic raportul de forțe între cei doi și i-a deschis calea lui Rafa spre primul loc. La Montreal și New York, Rafa i-a provocat pierderi majore principalului său adversar, tocmai pe suprafața forte a acestuia.

3. Andy Murray și titlul la Wimbledon

Wimbledon-ul nu era Wimbledon până nu era pomenit, în toate formele și pe toate canalele posibile, numărul de ani care s-au scurs de la ultimul triumf al unui britanic pe iarba londoneză. Infernala mașinărie media din Marea Britanie a ajutat la crearea unei adevărate isterii naționale, care-și trăia apogeul anual în cele două săptămâni ale turneului. Motiv pentru care nu cred că e cineva care să poată înțelege în mod corect magnitudinea presiunii la care a fost supus Andy Murray în toți acești ani și cât de remarcabil este felul în care a făcut față unei greutăți care i-ar fi putut frânge cariera.

Murray n-a fost întotdeauna iubit în Marea Britanie, dar a crescut mult în popularitate după lacrimile amare vărsate în urma eșecului cu Federer, din finala Wimbledon 2012. A fost momentul în care toată țara s-a raliat cumva în spatele lui Andy, și a fost declicul de care Murray avea nevoie. Aurul olimpic și titlul de la US Open i-au dat încrederea necesară, iar în această vară, când l-a învins pe Novak Djokovic în finală, Muzz a scăpat de ultimul bolovan de pe inimă. Ca filmul să aibă un happy end hollywoodian, game-ul final al meciului a conținut de unul singur suficientă dramă cât să crească tensiunea unei nații la cote inimaginabile. Bucuria triumfului a fost cu atât mai mare. Impactul a fost major. Peste 17 milioane de britanici s-au uitat la televizor la finală, Andy a fost desemnat Personalitatea Sportivă a anului și a primit Ordinul Imperiului Britanic. Distincția de Sir ar putea fi următoarea. De înțeles că Muzz a rămas fără nimic în tanc în restul anului, epuizat emoțional de întreaga nebunie stârnită de victoria lui.

Primul titlu britanic la Wimbledon după 77 de ani îi va defini întotdeauna cariera lui Andy, indiferent cu câte trofee se va retrage. Motiv pentru care momentul ocupă un loc de frunte în ierarhia noastră.

2. Simona.

Probabil o să întrebați de ce n-am plasat-o pe Simona Halep pe primul loc, chit că este o ierarhie pur simbolică, iar criteriile sunt, de multe ori, atacabile. Între Simona și Rafa era de ales fie cu sufletul, fie cu gândul, și n-a fost deloc o alegere ușoară. Am gândit însă că suntem un site românesc despre tenis, nu doar un site despre tenis românesc, așa că am decis să facem un compromis între patriotism și obiectivitate, fără să epatăm cu niciuna.

Ordinea fiind lămurită, un singur lucru ar mai fi de adăugat. Simona este, oricum, cea mai relevantă amintire din 2013 pentru noi toți. Și aici este, de fapt, întreaga esență: cel mai mare merit al Simonei este că a readus tenisul românesc în prim-plan la nivel mondial. Contăm din nou cu șanse reale la masa mare a bogaților, iar sentimentul de fan este magnific și diferit de tot ce am trăit în trecut. Iar în timp ce ea încearcă să transforme în realitate speranțele noastre, în România interesul pentru tenis crește galopant. Ceea ce este imens.

1. Anul excepțional al lui Rafa și revenirea pe primul loc în clasament

Rafa Nadal este personalitatea anului 2013 în tenisul mondial oricum te-ai uita și ai studia problema. 10 titluri câștigate și recuperarea primului loc sunt rezultate oricum fantastice, dar care au o valoare infinit mai mare puse în contextul revenirii și când iei în calcul faptul că Rafa n-a jucat un Slam și a fost eliminat din primul tur la un altul.

Inspirat pe zgură și dominant pe hard, Rafa a făcut un sezon foarte bun și indoor, ceea ce îi legitimează autoritatea de lider incontestabil.

Dacă este cel mai bun an al carierei lui Nadal rămâne de discutat, vorba lui, atunci când cariera se va fi încheiat, însă în mod sigur este cel mai emoționant. Victoria adevărată a lui Rafa n-a fost contra lui Djokovic sau a sistemului infernal de punctaj, ci a fost obținută într-un meci care nu s-a terminat niciodată: lupta cu durerea. Bucuriile cele mai mari vin din lucrurile cele mai simple. Iar Rafa nu-și dorea decât să poată să joace din nou tenis.

Votează-și tu preferații în clasamentul de final de an. AICI: Premiile Treizecizero.ro 2013.

Îți place?
Cele mai noi
comments powered by Disqus