Marion Bartoli e regina la Wimbledon: a câștigat primul titlu de Slam al carierei

Adrian Țoca | 6 iulie 2013

Grație victoriei cu Sabine Lisicki, 6-1, 6-4, Marion Bartoli devine, la 28 de ani și nouă luni, a 5-a cea mai în vârstă campioană de Slam.

Ar fi fost exact în spiritul Wimbledon 2013 dacă Sabine Lisicki, odată trezită, și-ar fi dus revenirea la bun sfârșit. Ar fi fost, de asemenea, și una dintre cele mai spectaculoase reveniri din istoria finalelor tenisului: condusă cu 6-1, 5-1 și după ce salvase deja trei mingi de meci, Lisicki a purces într-o serie de trei game-uri consecutive care au trezit la viață o tribună care nu și-a primit drama cu care se obișnuise. Numai că, la al doilea serviciu pentru titlu, Marion Bartoli a încheiat conturile apoteotic, game la zero și as, câștigând primul titlu de Slam din cariera sa.

Până la această răbufnire de final, finala n-a avut, practic, istoric. Am revenit, pentru o după-amiază, la obiceiul WTA din ultimii ani de a propune, din când în când, finale feminine expeditive și duse într-un singur sens. Ca și în alte ocazii, tema a fost aceeași: jucătoarea debutantă în finală nu și-a putut controla emoțiile, în vreme ce jucătoarea mai experimentată a profitat de asta. Și… cam asta-i cronica.  A rezultat un meci ca o execuție, care a stârnit reacții precum cele de mai jos.

 

Marion Bartoli nu era la prima finală de Wimbledon, iar sentimentul regăsirii unei situații în care nu ai mai fost de atâția ani poate funcționa uneori pe post de cel mai puternic imbold. Franțuzoaica a făcut un meci excelent, în vreme ce Sabine a fost departe de lucrurile frumoase arătate în restul turneului. Ele nu s-au șters doar pentru că în finală nu a mers bine pentru ea; Sabine nu e nici prima, nici ultima jucătoare care pierde categoric o finală de Slam și rămâne printre figurile puternice ale acestui turneu. În condițiile în care va juca la fel de bine și dincolo de iarbă, ceea ce, până la proba contrarie, e foarte problematic, atunci prezența ei va da un farmec aparte Top 10 în viitorul pe termen mediu.


Cât despre Bartoli, ea culege roadele muncii unei cariere întregi. Sigur că Marion nu e printre cele mai iubite jucătoare de către fani; nu e nici printre cele clasice, în același timp. Dar de când e o problemă să fii diferit? Bartoli câștigă titlul pentru că a rămas, la finalul a două săptămâni, ultima jucătoare în picioare. Și nu oricum, ci fără să piardă un set măcar. Vor fi și contestatari, iar ei își vor clădi cazul pe situația unică în istoria Wimbledonului în care se regăsește Marion acum: e prima jucătoare care a câștigat turneul fără să fie nevoită să întâlnească o singură jucătoare de Top 10 pe parcurs. Chiar și așa, să câștigi șapte meciuri la rând poate fi o misiune extrem de dificilă, indiferent de clasamentul acestora, mai cu seamă la un turneu la care am văzut cu toții ce clasament aveau autorii unora dintre cele mai mari surprize posibile. Ca să profiți de o oportunitate atunci când ea se ivește, trebuie să fii în primul rând încă în turneu. Și să joci bine. Ceea ce Marion a făcut.

În plus, e și un fel de revanșă personală pentru ea: anul trecut, din cauza problemelor dintre ea și Federația Franceză de tenis, probleme plecate de la tatăl său (pe care Marion și-l dorea antrenor, iar FFT s-a opus), lui Bartoli i s-a interzis participarea la Jocurile Olimpice. Pe aceeași suprafață pe care azi ea a adus un titlu de Grand Slam Franței, la șapte ani mari și lați de la ultimul (Mauresmo). Uneori, viața are un fel unic (și foarte rapid) de a îndrepta lucrurile.

„Am visat la momentul acesta de atâta timp!”

Marion a avut câteva declarații impresionante, care spun multe despre calitatea ei umană. Noua campioană și-a arătat clasa încă de la discursul ținut la festivitatea de premiere, arătând că o înțelege pe Lisicki, îi înțelege durerea de a pierde prima ei finală a carierei. Am fost în situația lui Sabine, în 2007, așa că știu cum te simți. Sunt sigură că vei mai avea o șansă, n-am nicio îndoială”, i-a spus Marion adversarei sale.

Câteva zeci de minute mai târziu, la conferința de presă, Marion încă nu se obișnuise cu ideea. „Încă nu realizez că sunt campioană la Wimbledon. Este un sentiment copleșitor. Ca și profesionist, visezi să câștigi un Grand Slam, visezi la asta pe fiecare zi. Când, în sfârșit, se întâmplă, ai transformat în realitate un vis la care te-ai gândit milioane de ori. Nu știu dacă realizați, dar ca jucător de tenis începi la 5, 6 ani. Ai trecut prin durere, prin lacrimi, prin momente în care te-ai simțit foarte rău, ți-ai pierdut încrederea în tine. Pe urmă, când se întâmplă, în acele cinci, zece secunde înainte să-i strângi mâna adversarului la fileu, simți că plutești, că nu mai ești pe pământ. Pur și simplu zbori. A fost o zi perfectă, a fost soare, a fost frumos. Centre Court a fost plin. Am câștigat în două seturi, n-am pierdut un set tot turneul. Nici în visul meu perfect n-aș fi putut să-mi imaginez așa ceva. Este dincolo de perfecțiune”.

Marion a vorbit și despre meci, spunând că a fost cel mai bun joc al ei pe toată durata turneului. „Am făcut totul bine, m-am mișcat bine, am returnat bine, am jucat un tenis minunat. Este extraordinar să câștigi Wimbledon și s-o faci jucând atât de bine, este incredibil. Și să mai și termini cu un as. Parcă l-am văzut în slow-motion, am văzut mingea intrând în teren, praful sărind de pe linie. Nu poți să pui în cuvinte ceea ce simți în acele momente”.

„Faptul că sunt campioană la Wimbledon nu mă va schimba ca persoană. Voi rămâne mereu la fel, cu picioarele pe pământ, o persoană modestă, relaxată și simplă. Însă doar că aud exprimarea campioană la Wimbledon alături de numele meu sună atât de bine! Mi-am dorit asta atât de mult”.

Drumul spre finală al lui Marion

Highlights 

Îți place?
Cele mai noi