Totul despre traseul Simonei Halep la US Open: ar trebui să ne temem sau să fim optimiști?

E alt context pentru Simona. În primul rând, tabloul Simonei la US Open nu este dificil deoarece tragerea la sorți ar fi fost ghinionistă. E greu pentru că așteptările sunt altele. Între timp, realitatea a galopat și, aproape pe nesimțite, percepția noastră (și a străinilor) despre Simona s-a schimbat dramatic. Să vedem cum. Spre exemplu, la Australian Open nu ne doream decât o confirmare, un semn că 2013 n-a fost o întâmplare. Ca atare, prezența în sferturile de finală ni s-a părut un rezultat fantastic. La Roland Garros? Începusem să sperăm la mai mult, dar o româncă într-o finală? Una-i zisul, alta-i făcutul: când chiar s-a întâmplat, o țară întreagă s-a prăvălit pe fileu, atinsă de fierbințeala unei performanțe istorice care ne-a unit pe toți, preț de câteva zile.

La Wimbledon, abordarea publicului era “orice vine de aici înainte e un bonus, Simona ne-a făcut deja fericiți anul acesta, e ok oricum”. Iar bonusul a venit, sub forma unei semifinale pe iarbă.

Constanta acestor trei Slamuri a fost că Simona, deși privită cu optimism și multă încredere de fiecare dată, n-a fost niciodată în cercul favoritelor indiscutabile. În toate aceste ocazii, ea a livrat peste așteptări, peste ce se presupunea că ar trebui să livreze, motiv pentru care ne-a uimit, ne-a cucerit și ne-a crescut încrederea (în ea, în noi). Dar, făcând așa, a ridicat și ștacheta.

De data asta, Simona nu mai e o surpriză pentru nimeni. E numărul 2 mondial, așa că se pleacă de la premisa că ar trebui să fie/va fi un contender. Se discută direct despre pasul care-i lipsește: cucerirea trofeului. Fără menajamente, fără rețineri, deși Simo are doar optimi de finală drept cel mai bun rezultat personal la USO. Se discută pe bună dreptate, nu asta-i problema; există un motiv serios în spatele acestor așteptări, iar acela e Simona însăși.

Ideea e că gradele de comparație sunt acum altele și e important să setăm corect contextul. Nivelul de presiune e infinit mai mare, atât din partea fanilor, cât și a presei și a specialiștilor; o ipotetică eliminare timpurie ar fi, probabil, privită ca un mic dezastru, deși pe Simona o mai așteaptă alte posibile 50-60 de Slamuri în viitor, turnee în care are tot timpul din lume să adune rezultate mari. Oamenii vor, însă, acum și aici. Răsfățați de ea, suntem deja în punctul în care îi cerem tot mai mult. Pretențiile sunt enorme. Un sfert ar fi aproape banal, am auzit păreri. O semifinală ar fi ceva logic, abia o finală, de preferință cu Serena, ar fi cu adevărat o performanță. Asta, deși anul trecut pe vremea asta, perspectiva ca un român să emită pretenții la cel mai înalt nivel în turneele de Grand Slam, și încă în mod constant, era fantasmagorică.

Acesta e singurul motiv pentru care US Open apasă mai greu și e simțit diferit de noi: pentru că presiunea așteptărilor a crescut. Nu pentru tragerea în sine, care, vom vedea mai jos, nu reprezintă o preocupare majoră nici pentru Simona, nici pentru vreun alt profesionist de top.

Tabloul se „deschide”. Muguruza, Venus, Sharapova, Aga, Serena sunt numele pe care le indică hârtia. Da, în principiu pare greu, infernal de greu, mai greu ca la oricare alt Slam de până acum. Prietenoși cu Simona în acest an, sorții nu par să-i fi făcut favoruri acum. Dar să nu uităm că acestea sunt doar calcule teoretice. Nu de puține ori tablourile s-au “deschis”, lăsând cale liberă unor surprize de proporții. Surprize vor fi și acum. Realitatea din teren se potrivește rareori cu calculele de după tragerea la sorți. Exemple concludente sunt ultimele două Slamuri, când primii capi de serie au căzut repede, lăsând-o pe Halep jucătoarea cu cel mai bun clasament de pe tablou.

Șansele ca Simona să le întâlnească pe toate aceste jucătoare sunt mai mici decât par acum. De aceea, sportivii nu se stresează mai deloc cu componența tabloului. Ei știu că nu pot controla decât cum joacă în meciul următor și atât. Acele declarații plicticoase pe care le auzim mereu (“mă concentrez pe ce am de făcut, pe meciul care urmează”, etc) nu sunt, de fapt, decât niște adevăruri. De la un punct încolo în carieră, tenismenii încetează să mai dea prea multă importanță tragerilor la sorți. Nu poți să influențezi cu cine joci, după cum nu îți permiți să te stresezi de ce se întâmplă în jurul tău.

Mai e ceva: e absurd să gândim că Simona a avut ghinion pentru că a primit niște jucătoare cu cotă pe traseu. Oriunde ar fi fost plasată pe tablou, tot ar fi avut de înfruntat măcar un nume greu pe sfertul ei. E foarte dificil să te strecori spre finală fără să dai peste cel puțin un alt cap de serie sau, dacă nu, peste o revelație care a eliminat mai mulți capi de serie. E adevărat că, uneori, e mai ușor să joci cu o revelație, pentru că acestea tind să se stingă pe măsură ce avansează în turneu. Spre deosebire de marile nume, care își găsesc nivelul cel mai bun pe măsură ce continuă să câștige meciuri.

Plus că dacă pentru Simona e greu, atunci e valabilă și reciproca. Și pentru celelalte e foarte greu. Nimănui din circuit nu-i pică bine un meci cu Simona Halep la acest moment, indiferent de statistici, indiferent de head-to-head-uri.

Forma mai slabă pre-US Open. Semnificația ei e exagerată. Eliminarea de la New Haven, cum am mai scris, e irelevantă. Iar Cincinnati n-a fost chiar atât de rău: la prima apariție pe hard, Halep a pierdut foarte strâns un meci cu o rivală pe măsură. De asemenea, dacă istoria recentă e o indicație, Simona nu s-a descurcat prea grozav nici înainte de Australian Open sau de Wimbledon, turnee pe care le-a abordat fără prea multe meciuri în picioare. Iar rezultatele le știm.

Plus acea statistică numai bună de încurajat pesimiștii: Simona n-a pierdut două meciuri la rând decât de două ori anul acesta. De fiecare dată a răspuns spectaculos: cu un titlu (Doha) și cu o finală (Madrid).

Factorul Sharapova. O bună parte din fani s-au alarmat când au văzut-o pe Maria Sharapova reapărând pe traseul Simonei. Nu trebuie. Factorul meciurilor directe cu Masha a fost spectaculos dramatizat. Nu e nici blestem, nici ghinion, nici pisica neagră, nici nașa Simonei. E o rivalitate superbă, concretizată anul acesta prin trei meciuri de cel mai înalt nivel, dintre care unul e de departe meciul anului, și pe care le-a câștigat jucătoarea mai inspirată și cu mai multe arme la momentul respectiv. În două dintre aceste întâlniri, Simona a condus cu 1-0 la seturi, dar n-a știut ce să facă cu acest avantaj. Nu-i nimic, va învăța. În două dintre ele, Simona a ajuns până la 4-4 în decisiv. Morala? Nu e o rivalitate fără ieșire pentru Simona. Dimpotrivă: scorul o fi 3-0 pe 2014 (pe primele două meciuri, jucate într-o altă eră, nici nu are rost să le mai luăm drept reper), dar echilibrul e evident. Simona a fost foarte aproape în fiecare meci.

Halep vs Sharapova nu e o dominație a rusoaicei, nici pe departe. O rivalitate dezechilibrată e Nadal – Berdych, cu cele 17 victorii consecutive ale lui Rafa. Sau a fost Federer – Roddick. Sau este Federer – Ferrer. Și multe altele. Ori, Mariei i-a fost foarte greu să triumfe și la Madrid, și la Paris, și la Cincy. A avut nevoie de eforturi uriașe și nu cred că îi face o plăcere specială să intre iar pe teren cu Simona. Invers, Halep probabil că arde de nerăbdare să mai primească o șansă.

Ideea e că nu trebuie să ne ferim (vorba vine noi) de astfel de meciuri. Să ne dorim să ne ocolească. Dimpotrivă. Cu cât mai multe și mai dese, cu atât mai bine. Simona nu doar că își va ridica nivelul jucând contra unor tenismene de clasă, dar, când le va învinge, va obține și legitimitate. Ca să nu mai spunem că matchup-ul Simona – Maria este (și va fi oricând) fantastic de spectaculos.

Plus că Sharapova are propriile ei griji înainte de sferturi. Traseul ei e dificil: Lisicki, Petkovic, Wozniacki sunt toate adversare competente, care au mai bătut-o în trecut. Iar palmaresul Mashei în ultimii ani la Flushing Meadows e relativ modest.

 

Traseul Simonei, pas cu pas.

Primul tur e, oricum l-am lua, o plimbare în parc. Danielle Rose Collins e o necunoscută perfectă, dar nu genul care să îngrijoreze. Ea aparține altei ligi și, chiar dacă surprize mari s-au mai văzut, lipsa ei de meciuri la acest nivel își va spune cuvântul. O ocazie ideală pentru Simona să-și recapete din încredere (nu că ar fi pierdut-o după Cincy + New Haven, am dubii în privința acestei teorii) și din tonus. Oricât de bune sunt antrenamentele, o victorie într-un meci oficial vindecă multe.

Apoi, cel mai probabil va urma Maria Teresa Torro Flor, favorită contra Janei Cepelova, cealaltă posibilă adversară. Torro Flor, chit că lovește puternic, e convenabilă pentru Simona. Am văzut live meciul dintre cele două de la Roland Garros, jucat pe suprafața preferată a Mariei, și Simona n-a avut absolut nicio emoție, manevrând-o pe iberică după bunul plac. Când a fost pusă să lovească din deplasare, în special pe rever, Torro Flor și-a pierdut repede ținta, iar planul ei de joc, sărac în alternative, s-a fărâmițat. Din punctul meu de vedere, riscurile sunt aproape de minim.

Cu două victorii în tolbă, Simona va primi probabil replica puternicei Garbine Muguruza, o jucătoare care îmi lasă sentimentul că e la câțiva pași distanță de marele salt. Aici e interesant, pentru că Muguruza e foarte competentă pe hard, e echipată cu armele potrivite pentru această suprafață și are cu ce s-o rănească pe Halep. Într-un fel, va fi o avancronică a posibilului rematch cu Sharapova, pentru că stilurile celor două seamănă, doar că Garbine e încă destul de necoaptă și un pic inconstantă, iar în aceste săptămâni e departe de forma cu care o învingea pe Serena Williams la Roland Garros. Muguruza lovește plat, are explozie, e preocupată să atace și să închidă rapid punctul și, cu trecerea anilor, va deveni un nume important în WTA. Dacă va avea loc, va fi un meci mai greu decât ar fi putut avea Simona în turul 3. Cu siguranță mai greu decât meciurile din turul 3 de la AO, RG și Wimby (Diyas, Torro Flor, Bencic), dar, antrenată deja de Sharapova, Simona va fi pregătită pentru ce va aduce Garbine în discuție. Un meci tare, venit la momentul potrivit. O victorie aici va cântări destul de mult pentru ritmul și moralul Simonei.

Calculul ne spune că va urma, cel mai probabil, Venus Williams. Dacă va juca la fel ca la Cincy, Venus e favorită să ajungă în optimi de pe bucățica ei de tablou. Dar e un mare dacă. Venus nu prea leagă două turnee bune unul după altul, pe traseul ei mai sunt jucătoare capabile s-o scoată, sau măcar să-i pună ceva probleme și, admițând că va trece până în optimi, Venus va ajunge cu rersurse limitate de energie. Head-to-head-ul e 0-3, dar și aici, ca și în cazul Sharapovei, toate cele trei meciuri au fost foarte strânse. În 2012, la Madrid de exemplu, Halep a pierdut la tiebreak în decisiv, încheiat la 6. Iar anul trecut, la Beijing, Simona a scăpat printre degete un meci pe care nu trebuia să-l piardă, încă o dată în trei seturi. Dacă se va produce, va fi un meci pe cinste, probabil programat într-o sesiune de seară, într-o atmosferă superbă, pro-Venus, evident. Dar chiar și așa, Simona e favorită și are jocul și armele s-o elimine pe veterana americană.

Ar urma sferturile, cu deja discutatul meci cu Maria Sharapova. Dacă nu va fi Maria, ci una dintre Petkovic/Lisicki/Wozniacki, cu atât mai bine, iarăși vorbim despre un meci accesibil. Dacă va fi Maria, cum scriam mai sus, n-ar trebui să ne pară rău. Nici nouă, nici Simonei. Va fi, probabil, una dintre marile bătălii ale US Open 2014. Să ne așteptăm ca fetele să lase totul pe teren, absolut totul, dat fiind că între ele două e deja o tensiune respectabilă. Meciul va fi de 50/50, în niciun caz nu se poate spune că Simona nu îl poate câștiga.

Dar dacă îl va câștiga, așteptați-vă ca încrederea ei să explodeze. O semifinală cu oricine vine de pe partea Agăi, fie că e Radwanska, fie Kerber, Sloane Stephens, Jelena Jankovic sau oricine altcineva, e la îndemână. În fapt, mă aștept la un turneu bun mai degrabă din partea lui Sloane, care începe să dea semne de trezire de când lucrează cu Thomas Hogstedt, genul de antrenor de care avea nevoie Stephens, în stare s-o scoată din letargie. Culoarul e permisiv, publicul e de partea ei, iar Sloane joacă bine la Slamuri. Deși după o calificare cu Sharapova o mică scădere de formă ar fi plauzibilă, fenomen normal după victoriile emoționale, consumatoare de resurse, Simona ar avea șanse frumoase pentru prima ei finală la US Open.

Unde ar putea avea loc marea bătălie pe care ne-o dorim cu toții, cu Serena. Până acolo e cale lungă, grea, cu multe capcane și semne de întrebare, dar nu e din cale afară de grea, așa cum ar părea după prima lecturare a tabloului. Totul se joacă.

Cum arată celelalte sferturi de tablou

Sfertul 1. Serena n-ar trebui să aibă probleme în drumul către un sfert de finală cu Ana Ivanovic, de presupus mai strâns decât finala dezechilibrată de la Cincy. De ținut un ochi pe Sam Stosur, care e iar pe partea Serenei; iar australianca e într-o revenire remarcabilă de formă. După ce a pierdut clar în Canada la Serena, Sam i-a dat o replică mult mai puternică la Cincy, pierzând la limită în două tiebreak-uri în care a avut de fiecare dată avans. Plus că mai e și amintirea finalei câștigată de Sam pe Arthur Ashe în fața Serenei, în 2011.

Sfertul 2. În alte vremuri, Vika Azarenka ar fi fost marea favorită aici, dar acum numele ei nu e pomenit nici măcar în calculele pentru sferturi. Vika trebuie să fie foarte frustrată de faptul că nu poate juca la nivel înalt la un turneu la care a avut succes în ultimii ani. Cele două finale superbe pierdute în 2012 și 2013 cu Serena, de fiecare dată la mare luptă, i-au adus multe laude și susținători. Azarenka e favorită 16 și s-ar putea strecura spre turul 3 sau optimi dacă nu o va trăda iar corpul, dar altminteri, acest sfert de tablou e deschis pentru oricine. Kvitova suferă pe hardul nord-american, unde e adesea un non-factor, Kuznetsova e din nou sănătoasă și are amintirea titlului de aici, dar rămâne întrebarea cât de constantă poate fi. Cibulkova traversează ceea ce americanii ar numi “a funk”, o lungă perioadă de formă irelevantă, Makarova joacă bine recent și e mereu un adversar dificil la Slamuri. Plus, bineînțeles, Genie Bouchard, care a lovit un pic pământul după Wimbledon și traversează o perioadă dificilă, cu deja trei înfrângeri clare pe hardul nord-american. Dar astfel de căderi sunt normale în cazul unor jucătoare de profilul lui Eugenie (presiune imensă + prima finală de Slam a carierei). Bouchard e, totuși, singura care a făcut cel puțin semifinală la toate turneele de Slam ale anului și-și va dori să repete isprava și aici, dar cred că are un tablou mult mai greu acum decât a avut la precedentele trei, iar contextul o să-i fie potrivnic.

Un meci cu Sorana Cîrstea în turul 2 ar fi de mare interes. Pentru asta, Sori, la rându-i în mare nevoie de rezultate, trebuie să găsească prima victorie din patru încercări cu Heather Watson. Monica Niculescu e pe aceeași parte de tablou, în teorie cele două românce ar putea să se întâlnească în turul 3. Să nu uităm de turul IV reușit de Monica la US Open în 2011.

Sfertul 3. L-am amintit ceva mai devreme: cu Radwanska, Kerber, Stephens, Jankovic și Safarova printre pretendente la semifinale, această parte de tablou e la fel de deschisă ca și sfertul doi. Aga e încurajată de triumful din Canada și are șansa să spargă tradiția mai puțin pozitivă de la USO, unicul Slam unde n-a jucat semifinale până acum, Kerber e constantă și a mai jucat semifinale aici, în 2011, Jankovic e fostă finalistă și cu puține lucruri de pierdut anul acesta, iar Sloane rămâne un dark horse, capabilă să dea lovitura tocmai pentru că nimeni nu o mai crede în stare.

Irina Begu e pe această parte, urmând să debuteze cu Silvia Soler Espinosa, în fața căreia a mai pierdut chiar aici, în 2012, după ce, anterior, Irina o eliminase pe Caroline Wozniacki.