Săptămâna cea mare a lui Tsonga: Jo câștigă al doilea titlu de Masters al carierei, îl învinge pe Federer la Toronto

Roger Federer ar trebui să facă o petiție să nu mai joace cu Tsonga în Canada. Din cele cinci înfrângeri suferite la francez, trei s-au petrecut în țara frunzei de arțar. Sunt multe forme în care s-ar putea împacheta și prezenta substanța acestei săptămâni din Canada, dar adevărul este unul singur: Jo Wilfried Tsonga este singurul care merita să câștige titlul și, totodată, unul dintre cei mai merituoși campioni ai sezonului.

E o întoarcere frumoasă în atenția publicului reușită de Jo-Willy. Doi ani în care prim-planul a fost ținut de accidentările la genunchi, forma discutabilă, o pregătire insuficientă, antrenori schimbați și o motivație rătăcită. De altfel, Jo a pomenit de genunchi la festivitatea de premiere, încercând să explice cât de mult înseamnă pentru el că a reușit să întoarcă direcția în care se îndrepta cariera lui. În tot acest timp, francezul a vorbit mereu despre dorința lui de a concura pentru marile trofee, de a fi relevant chiar și în ecuația Slamurilor, dar să fim serioși, puțini credeau că o astfel de întoarcere ar mai fi posibilă. Jo are acum 29 de ani (o vârstă care parcă te surprinde un pic), iar în ultima perioadă devenise aproape irelevant în meciurile nu doar cu faimosul Big Four, ci cu oricine din Top 10. Nu mai departe de Roland Garros și de Wimbledon fusese învins de Novak Djokovic într-o manieră care nu lăsa loc de optimism. 

Și totuși, parcă pentru a demonstra cât de periculoase sunt prejudecățile și verdictele în tenis, cât de ușor pot fi ele spulberate, Jo a ridicat azi trofeul de la Toronto, după o săptămână senzațională, cu victorii la Djokovic, Murray, Dimitrov și Federer. Trebuie căutat zdravăn în statistici pentru performanțe asemănătoare. Spre exemplu, doar Nadal (cine altcineva) i-a mai învins pe Murray, Djokovic și Federer în același turneu (la Hamburg, în 2008). Iar ca să găsești un alt jucător care să fi învins patru tenismeni de Top 10 în drumul spre un titlu de Masters ne întoarcem în timp vreo 12 ani, până la… Toronto 2002, când Guillermo Canas câștiga titlul într-o finală cu Andy Roddick. Învinsul lui din primul tur de atunci? Roger Federer.

Tsonga n-a reinventat tenisul la Toronto, dar a găsit o formulă prin care să capitalizeze armele cu care l-a înzestrat natura. A servit fantastic de eficient tot turneul și a lovit forehandul aproape de nivelul din anii de glorie. O combinație extraordinar de potentă, care-l ajută pe Jo, cum corect observase Federer înainte de finală, să câștige contra oricărui adversar, atâta vreme cât poate aplica planul de joc la perfecție. 

În finala cu Federer, Tsonga a fost impenetrabil pe propriu-i serviciu. Federer o fi el un mare risipitor când vine vorba de șanse de break, dar asta presupune că-și procură foarte multe, într-atât de multe încât ratarea unui procent considerabil poate fi interpretată drept o risipă. Un lux pe care și-l permite. Ei, de data asta Federer nici măcar n-a mirosit o șansă de break în tot meciul, singurul moment în care a bătut la ușă fiind un 0-30, la 5-5 în primul set. 

Adevărul e că Federer și-a găsit un moment prost în care să facă poate cel mai slab meci al său din acest sezon. Poate a contat că nu mai jucase niciun meci pe zi în tot turneul până în finală (ultima oară când fusese programat numai în sesiunea de noapte înainte de finală s-a întâmplat la Roma 2013, când la fel s-a terminat urât); poate a contat că a avut mai puțin timp de recuperare după semifinala din seara precedentă. Sau poate, mai degrabă, pur și simplu n-a fost ziua lui. Federer nu și-a găsit ritmul în niciun moment, iar ceea ce a surprins cel mai mult a fost nu neapărat numărul erorilor neforțate, ci felul în care le-a făcut, trimițând inexplicabil mingea metri afară sau abia prinzând fileul. La retur a fost, de asemenea, deficitar și inofensiv. Nici n-a avut prea multe șanse, ce-i drept: Tsonga a câștigat 33 din 35 de puncte jucate cu primul serviciu. 

Lipsit de consistența și vigoarea zilelor anterioare, Federer s-a ținut aproape de adversarul său cu multă determinare și luptă, una dintre rarele bile albe ale zilei. Lucrurile au mers foarte bine în primul set, unde s-a ajuns fără mari emoții la 5-6. O combinație de erori l-a subminat pe Federer, care i-a oferit o minge de set francezului cu o neforțată pe rever (nouă UE, per total, pe această parte în primul set), pentru a-i oferi apoi setul cu un forehand mult în out.

După care au început problemele, setul doi nefiind altceva decât o cursă de supraviețuire. În loc să-și crească nivelul, Federer și l-a pierdut de tot. De obicei, Federer navighează prin perioadele tulburi ale meciului, dar reușește, la un moment dat, să-și ridice jocul și să găsească inspirație într-o execuție de geniu sau într-un game câștigat cu emoții. De data asta nu s-a mai întâmplat așa, pentru că după fiecare dintre serviciile pe care Federer le-a câștigat cu mari eforturi, Tsonga a replicat cu un hold autoritar și dezarmant. Așa că presiunea a rămas pe Roger, care a trăit periculos în trei servicii consecutive în setul doi. La 2-3 a salvat o minge de break cu un as, la 3-4 a salvat patru mingi de break (două dintre ele cu ași), iar la 4-5 a salvat o minge de meci cu serviciul doi și a ieșit la liman dintr-un game de opt minute și jumătate. Dar după fiecare dintre aceste episoade, Tsonga i-a retezat scurt orice speranță, continuând să servească impecabil și să domine schimburile de pe baseline. Când s-a ajuns în tiebreak, Jo a colectat foarte calm singurele două erori neforțate ale lui Federer din TB, ambele cu reverul, și a pus capăt meciului.

Există, totuși, și un aspect pozitiv într-o zi atât de nefastă: jocul la fileu al lui Federer. A fost singura armă care l-a ținut în viață, cu ajutorul căruia a păstrat scorul respectabil, ba chiar strâns. Elvețianul a fost entuziasmant și aproape fără greșeală când a urcat în față, câștigând puncte cu volee imposibile și reflexe senzaționale din poziții incomode. Procentajul a fost impresionant: 27 de puncte din 33 de urcări. Până și în puținele ocazii în care a fost pasat l-a obligat pe Tsonga la execuții pretențioase ca să facă punctul. 

Astea fiind spuse, ar fi interesant de știut în ce măsură e o consolare pentru fanii lui Roger faptul că favoritul lor nu doar că a rămas singurul jucător de top care urcă atât de des la fileu, dar o face din ce în ce mai bine, nu doar pe iarbă, ci și pe hard. Asta, în condițiile în care însuși Federer a declarat că nu se consideră un jucător serve & volley. 

Cum, de asemenea, ar fi interesant de știut cât de mulțumitoare e pentru fanii elvețianului frecvența cu care el ajunge în finale, raportat la rata de succes pe care o are în acest an (2-5 scorul în finale). Dacă ar fi garantat cineva anul trecut că Federer va juca în șapte finale până la începutul lunii august 2014, dintre care una de Slam, probabil că toată suflarea RF, chinuită de groaznicul 2013, ar fi semnat imediat de primire. Pe de altă parte, Federer le-a pierdut pe cele mai importante patru, trecând pe lângă trofee importante la Indian Wells, Monte Carlo, Wimbledon și, acum, Toronto. Al cărui titlu ar fi fost nemaipomenit de potrivit după amărăciunea ratării unui al 18-lea titlu de Grand Slam.  

Roger alege însă să vadă partea bună a lucrurilor: „Ar fi fost lucruri pe care le-aș fi putut face mai bine, dar per total a fost o săptămână foarte bună pentru mine. Plec de aici foarte încrezător în șansele mele pentru săptămâna viitoare, la Cincy, dar și pentru US Open”.

Tsonga, la rându-i, încă încerca să aprecieze cu adevărat ceea ce tocmai reușise: „Cred că încă nu realizez ce am făcut în această săptămână. E o performanță mare pentru mine, cu totul diferită față de cea de la Paris, de acum câțiva ani. Am jucat bine toată săptămâna, am învins o mulțime de jucători buni. E important pentru mine, pentru că am muncit din plin ca să revin după accidentare”. 

Și da, verdictele premature în tenis sunt periculoase. Uitați-vă la Tsonga. Până acum o săptămână, ar fi putut fi caracterizat drept șters, consumat, lipsit de perspective. Titlul de la Toronto face o diferență majoră, pentru că acum Jo e unul dintre puținii care au reușit să acumuleze un palmares notabil într-o eră în care Big Four n-a lăsat altora decât firimituri. Tsonga are acum două titluri Masters, o finală de Slam, alte patru semifinale, o finală de Turneul Campionilor. Mai e și singurul care i-a bătut la Slamuri pe fiecare dintre Djokovic, Nadal, Federer și Murray. 

 

Aga, primul titlu al anului

Finala de la Montreal i-a revenit Agnieszkăi Radwanska, un 6-4, 6-2 confortabil cu Venus Williams. Planul de joc al Agăi a mers de minune, mai ales în condițiile în care forehandul lui Venus a fost la ani lumină de nivelul arătat în restul turneului. Venus n-a putut nici să exploateze serviciul firav al Radwanskăi și a fost, în general, lipsită de energie și de resurse, explicabil după un parcurs într-atât de solicitant precum cel pe care l-a avut ea la Rogers Cup. Un adversar atât de versatil și competent precum Aga era exact matchup-ul de care Venus nu avea nevoie, dar jucătoarea americană a descoperit ceva pozitiv și în acest rezultat: „Acum sunt obosită pentru că am câștigat foarte multe meciuri. E o problemă pe care n-am avut-o de foarte mult timp: în loc de oboseala cauzată de boală, oboseala dată de prea mult succes”.

Radwanska obține astfel cel mai important titlu al ei de la Miami 2012 și primul al acestui sezon.