Pistolul și grecoaica de la Orăștie

Codruț Baciu | 11 martie 2018

Omul acesta de 15 de ani se uită numai în față și nu este fericit și își spune că între o fată cu ochii negri și o rachetă de tenis nu se poate alege, este cu neputință și nimeni nu ar trebui să fie pus să aleagă între adolescență și sport, între ”iată-ne aici, la […]

Omul acesta de 15 de ani se uită numai în față și nu este fericit și își spune că între o fată cu ochii negri și o rachetă de tenis nu se poate alege, este cu neputință și nimeni nu ar trebui să fie pus să aleagă între adolescență și sport, între ”iată-ne aici, la această petrecere cu Tanita” și ”hai să devenim eroi pe zgură”, viața și Cel ce a creat-o nu pot fi despre decizii grele și compromisuri, nu la vârsta asta, nu acum și nu la a 9-a B, unde ea este în prima bancă și știe răspunsurile la toate întrebările și la toate problemele de manual ale profesorilor aceștia tapați în sărăcie și în răutate, căci, vedeți, ”înainte” nu era mai bine, le era greu înainte și vorbeau în șoaptă, dar chiar și-așa, lor tot le este dor, tineretul nu mai are respect, spun ei visând la tonurile mici de gri de altă dată (era gri-ul lor, să-i înțelegem) și acum sunt cruzi și melancolici, dar ea le răspunde frumos la toate întrebările, e mereu cu mâna pe sus și zâmbește, și până și Postelnicu, profesorul orb și securist de geografie, o detestă pentru cât de mult o iubește, și atunci ce să mai spună el, care are doar 15 ani săracu’ și n-a văzut Focșaniul iubire mai profundă și jucător mai bun de tenis, mereu pe drumuri, mereu bandajat, mereu frânt de dorul mamei și al fetei cu ochii negri, mereu cu antrenorul său româno-englez plătit la oră, care-i citează din marii criminali cu reputație bună ai istoriei (”we shall fight on the beaches, we shall fight on clay, we shall fight on the (Herman) hills, we shall fight on the hard courts of the sunshine double and we shall never surrender, Horia, ok?”), iar Horia știe engleză și știe ce-i ăla un Sir, e bun la școală și încearcă să o impresioneze pe fata cu ochii negri, dar trebuie știut că totul este îngrozitor, căci totul e perfect în viața lui: jocul de picioare, firma părinților, venirile la fileu, părul ei lung, entuziamsul sponsorilor, tratamentul preferențial primit la școală, părul ei lung, primul serviciu, al doilea serviciu, al treilea serviciu, mâncarea bună, părul ei lung, cele 105 trofee câștigate până la vârsta de 15 ani jumate, totul e perfect și insuportabil, pentru că o vede atât de rar pe ea încât uneori uită configurația alunițelor de pe umerii săi, Pleiadele, Hyadele, Sabia lui Orion care coboară spre subraț, Carul Mare de pe omoplați, și atunci apar dublele greșeli și triplele insomnii, mai ales în Mănăștur sau la Iași, unde este atât de calm totul, sau la turneele pe care le câștigă fără să piardă set la Viena, deci ce rost au toate astea, se întreabă, ce rost au toate dacă acasă e departe, iar dulceața de ardei făcut de maică-sa e acolo, în cămară, la un loc cu răcoarea copilăriei lui, când încă nu apucase gripul și nu ridicase sprâncenele antrenorilor de țânci, iată deci întrebările venind încă o dată buluc în mintea lui, în drum spre al cine-știe-câtelea antrenament, în drum spre faimă și neputință, așa cum îl avertizase și bunică-său, înainte să moară: ”vezi tu, Tataie, vezi tu, că tu știi mai bine, e frumos să faci sport, e frumos, dar să te uiți și în oglindă, ca să nu uiți nimica despre tine, că oglinda zice totul”, și bunică-său își înfigea apoi unghia mare în butoanele triste ale telecomenzii Orion, și Eurosportul îi dădea pe Pete și Leyton chiar atunci, oh ce bine, ”cu cine ții, Tataie?” îl întreba puștiul, iar bătrânul învățător zâmbea, aceeași întrebare mereu, același răspuns mereu: ”Țin cu Pistolu’, Tataie”, iar Horică insista cu un “de ce” în pragul râsului necontrolat, iar bunică-său îi spunea povestea grecoaicei pe care a combinat-o, cu poezie, pe la Orăștie, acum fix atâția ani câți avea Sampras, iar cei doi izbucneau în râsul cel de pe urmă, un râs care stăpânește și precede și domină totul, râsul de pe recamierul îmbrăcat în pături verzi, așadar un capitol întreg de viață, capitolul 1, după care nu a mai urmat nimic, pentru că bunică-su a murit și a murit ateu, deși își dorea atât de mult să creadă și în altcineva decât nepotul lui, iar acum Horia își căuta de vreo cinci minute antivibratorul prin zgura siciliană și plângea după cariera de nepot pe care a lăsat-o în urmă înainte de vreme, din cauza unui cancer, ”It’s right there, H.”, îi spune antrenorul îndreptând racheta spre antivibratorul Artengo care strălucește în soarele dimineții, right there, repetă și Horia mecanic, se apleacă după el și-l fixează pe Wilsonul roșu, se îndreaptă de spate, în timp ce un vânt neobișnuit de rece îi amestecă lacrimile cu țărâna de pe terenul 4 și-apoi usucă totul într-o pojghiță subțire peste umerii obrajilor săi de semi-adult, iar orașul Palermo, își spune el, e atât de frumos și atât de murdar încât poate că l-ar putea confunda cu Focșaniul său dacă închide ochii, un loc unde fetele se îmbracă subțire, iar bălțile rămân acolo cu săptămânile, nu știe nici el cum naiba, că soarele strălucește chiar și când plouă, dar gropile sunt adânci, iar bălțile lucesc la fiecare intersecție, sunt lacuri de-a dreptul, iar Horia își amintește de umbrela imensă a bunicului său și de ei doi împreună, cum săreau apele de pe Bulevardul Gării, iar Tataie spunea mucalit că țara asta e frumoasă, păcat că e lăcuită, haha, lăcuită, și-acum, Horia râde ca un nebun, de pe baseline, ca Fognini, ca un Santoro sau un Gael, tenisul e atât de frumos, iar ochi negri și păr lung s-or mai ivi pe lumea asta, dar tenisul nu stă după nimeni, tenisul nu stă după fundul niciunui teenager romantic,  iar dacă-i așa, atunci e important să nu te uiti niciodată în spate, dar mai ales în jos, niciodată în jos, lasă picioarele să meargă fără să te uiți la ele, și nu te privi în nicio baltă, băiete, că balta zice totul…

Sursă foto: Unsplash.com

Îți place?
Cele mai noi