Franța și Elveția sunt la egalitate, iar soarta Cupei Davis atârnă de dublu: dar marea întrebare e cine va juca la dublu?

După prima zi, finala Cupei Davis are un singur lucru clar: a stabilit un nou record de audiență. În rest, totul se joacă, totul e discutabil, totul e contestabil. Câteva întrebări din preview rămân în picioare, iar drama promisă de calculele pe hârtie există: e 1-1 după primele două meciuri de simplu.

Tensiunea și drama există însă doar prin prisma scorului, pentru că, păstrând linia de la Londra, meciurile au fost disproporționate. Întâi Wawrinka, apoi Monfils și-au impus cuvântul cu autoritate, lăsându-ne, la finalul primei zile, să ne gândim la nenumăratele posibilități pe care le propune pivotalul meci de dublu de sâmbătă. Adesea ignorată și lăsată pe dinafară, proba de dublu își trăiește un veritabil moment de glorie, pentru că de alegerile făcute de cei doi căpitani, respectiv de rezultatul zilei a doua va depinde, în mare măsură, numele câștigătoarei uneia dintre cele mai discutate finale din istoria recentă a Cupei Davis.

Stan Wawrinka a câștigat confortabil primul meci al finalei, un 6-1, 3-6, 6-3, 6-2 în care Wawrinka a adunat un total de 61 de lovituri direct câștigătoare. A fost un meci care a evidențiat câteva dintre motivele pentru care am catalogat, în alte ocazii, drept chestionabilă alegerea zgurei ca suprafață de joc de către tabăra franceză. Căutând prea mult să-i încurce (logic) pe elvețieni, care n-au avut timp să se antreneze prea mult pe zgură, francezii și-au asumat riscul unei suprafețe care nu le oferă lor un plus evident (ceea ce e ilogic). În plus, am sentimentul că alegerea zgurei a fost menită să îl incomodeze în special pe Federer, uitând de competentul Stan și a sa explozie de pe rever; un Stan care a spus, și nu o dată, că zgura e suprafața sa preferată. Planul ar fi putut să dea greș de-a dreptul dacă Federer ar fi fost complet sănătos, dar în fața unui Roger reîntors la varianta 2013 (sau mai rău, pe alocuri), Monfils a putut să facă absolut tot ce a vrut.

Tsonga a fost primul afectat de condițiile de joc, ceea ce mă face să cred că Franța a decis suprafața gândidu-se la adversari și nu la proprii jucători. Jo e o enigmă a acestui an: o săptămână miraculoasă în Canada și nimic relevant în rest, cu câteva înfrângeri sonore în meciuri importante, listă pe care azi s-a mai adăugat o bifă. Cu Stan, Jo-Wilfried a suferit teribil la deplasare și la retur, în special pe partea de rever, pe care a fost dominat cu autoritate de un Wawrinka extrem de încrezător și, mai important, de impunător. Înrăit după înfrângerea de la Londra, numărul 4 mondial a fost exact ceea ce-i spune numărul, într-una din rarele ocazii din acest sezon când a părut că-și îmbrățișează statutul și clasamentul și înțelege cum să-l folosească pentru a-și domina psihic adversarul. Spuneam în preview că pe Wawrinka se poate pune mai multă bază că va reacționa bine după o înfrângere dramatică, iar Stan a demonstrat-o, jucând cu răutate și cu multă asumare; spre deosebire de el, Tsonga e mai soft, are un psihic mai slab și are nevoie mare de suport ca să intre în meci și ca să simtă meciul. Într-o astfel de conjunctură, în care psihicul joacă un rol cel puțin la fel de important ca și tehnicul, contează. De altfel, Jo s-a plâns la finalul zilei de lipsa susținerii, reproșându-le fanilor că s-au lăsat dominați sonor de cele vreo 2.000 de fani elvețieni, plasați mai bine și înarmați cu deja obișnuitele clopote. E o declarație în spiritul celei de la RG 2013, când Jo și-a justificat înfrângerea drastică suferită în semifinala cu David Ferrer prin faptul că Chatrier se golise de fani după dramatica întâlnire dintre Nadal și Djokovic, iar golul tribunelor l-a demoralizat.

În același spirit, e o întrebare mare de tot ce va decide Arnaud Clement în ce-l privește pe Tsonga, date fiind atât forma slabă a acestuia, cât și moralul afectat după înfrângerea de azi: îl va păstra titular pentru meciul patru, cel cu Federer? Sau își va asuma un risc cu un alt jucător? Alternativele ar fi Gasquet, dar cu un head-to-head mult mai prost versus Roger, sau Benneteau, cel care l-a încurcat de câteva ori pe Maestro, dar a făcut-o pe suprafețe mult mai rapide, fiind expediat rapid la RG 2013 în trei seturi.

Dar marea întrebare e, evident, alta și-l privește pe însuși Federer: va juca sau nu acesta la dublu? Ar trebui să joace? Dacă da, de ce? Dacă nu, cine își asumă riscul unui foarte probabil 2-1 înainte de ziua a treia, care pune o presiune enormă pe spatele aceluiași Roger în meciul patru, cel cu la rându-i discutabilul Tsonga?

Meciul de azi cu Monfils (44 de lovituri direct câștigătoare, 10 ași) nu lasă loc de prea multe comentarii pentru Federer, surclasat la fiecare capitol de explozivul Gael, care se revanșează astfel după înfrângerea de la US Open, o înfrângere pe care probabil că a avut dificultăți să și-o explice la vremea respectivă. De data asta, deși nervos, deși într-o postură complicată de rezultatul meciului anterior și deși nu e una dintre figurile tradiționale ale echipei Franței în meciuri care contează, Super Gael a câștigat extraordinar, 6-1, 6-4, 6-3 într-o oră și 47 de minute, rezultat pe care l-a catalogat drept una dintre cele mai bune victorii ale carierei. „Acel rezultat de la US Open m-a ajutat mult. Azi am avut un plan diferit și am reușit un tenis mult mai agresiv”, a spus Gael. „Nu e ca și cum n-aș fi putut juca deloc. A fost un meci corect, el a fost jucătorul mai bun și a câștigat”, a spus și Federer, care a lăsat să se înțeleagă că lipsa de antrenament din ultimele zile, și nu durerea, l-a tras în jos contra lui Gael. 

Dacă e ceva bun pentru Roger din acest meci e faptul că măcar n-a ieșit epuizat de pe teren. Vestea și mai bună pentru Federer e că el a început să se simtă mai bine, pe măsură ce meciul a avansat, iar aici îl ajută și zgura (din nou, suprafața), mai blândă cu corpul unui tenisman decât hardul. Roger a spus că se simte încurajat de progres și cu siguranță va încerca să joace la dublu. „Voi fi gata. Mă aștept ca lucrurile să se îmbunătățească pe măsură ce weekendul evoluează. N-am dureri, ceea ce e bine”, a completat el.

Dar ar trebui Federer să joace sâmbătă? Dacă o va face, asta i-ar reduce timpul de recuperare înainte de meciul patru. Dacă nu o va face, atunci Elveția se va baza pe unul dintre cei doi jucători de pluton, fie Chiudinelli, fie Lammer. Sau pe amândoi, în cazul în care și Stan va fi menajat, ferit de posibilitatea unui meci prelungit, care să-i ia din prospețimea necesară duminică, atunci când orice dram de resurse va conta. Se vor număra Chiudinelli și Lammer printre acei eroi clasici ai Cupei Davis, obișnuiții anonimi care se ridică la nivelul unor mari campioni atunci când situația o cere? Aici mai există o alternativă: în loc de Chiudinelli/Lammer, variantă aproape sinonimă cu predarea punctului, Elveția ar putea merge pe un dublu Wawrinka/Chiudinelli mult mai rodat împreună. Cei doi au câteva meciuri bune în Cupa Davis, inclusiv faimosul maraton întins pe durata a șapte ore. 

Dacă Federer va juca, dar va fi din nou un non-factor ca și azi, atunci sacrificiul va fi inutil și, cel mai probabil, se va simți la un moment dat în meciul cu Tsonga, pentru că pur și simplu nu e timp pentru o vindecare miraculoasă și completă. Dacă Federer joacă la dublu și, alături de Wawrinka, trece cumva cu bine și cu victorie, asta ar mai ușura presiunea pentru ziua de duminică, mutând-o la loc pe umerii fragilului Tsonga. Chiar și dacă ar pierde și al doilea meci, Federer ar mai avea opțiunea ca Wawrinka să strălucească iar în decisivul cu Monfils.

Dar dacă ești Severin Luthi și îi ai la dispoziție pe Federer și pe Wawrinka, tentația cea mare (a grupului, pentru că va fi o decizie de grup, bazată pe informațiile date de Federer) e să îi joci pe amândoi. E dificil să renunți la un punct. Și nu e ca și cum Franța ar fi sigură, la rândul ei, că va găsi formula perfectă. Și gazdele au întrebările lor. Cine să joace? Benneteau și Gasquet, așa cum s-a anunțat inițial? Sau o combinație dintre Benneteau și unul dintre cei doi titulari de simplu? Sau, mai degrabă, varianta Tsonga/Gasquet, mai des folosită în Cupa Davis? Ce-i drept, niciuna dintre combinațiile posibile nu e rea, dar nici nu garantează un avantaj enorm. Dublul are o cu totul altă dinamică față de simplu, de aceea e de luat în calcul chiar și un Federer nu la cel mai bun nivel.

Dincolo de calcule și de speculații, ceea ce avem în față este o situație perfectă pentru a ilustra farmecul și specificul unic al Cupei Davis și al zecilor de posibilități pe care le naște această competiție cu un farmec aparte. Un meci de șah cu opțiuni multe, dar limitate în același timp. Un meci decis de echipe și de inspirație. În Cupa Davis, echipa este cea care salvează un jucător, sau, dimpotrivă, echipa e cea care suferă pentru ghinionul sau lipsa de formă a unui jucător.

Unul dintre marile adevăruri ale Cupei Davis spune că o echipă e exact atât de puternică precum e numărul ei 2. În prima zi a finalei de la Lille, numărul 2 a strălucit în ambele tabere.

Alcătuiesc una dintre cele mai talentate generații ale tenisului francez, dar fiecare luat în parte e un monument de inconstanță. Francezii ar putea descoperi însă la momentul potrivit avantajul de a avea o echipă foarte solidă, cap-coadă. De cealaltă parte, după ce în anii săi de glorie maximă a suferit din cauza absenței unui număr 2 care să-l ajute în Cupa Davis (motiv pentru care a și început să joace sporadic în această competiție) Roger Federer ar putea fi purtat pe umeri către Salatieră, ironic, chiar de către acel număr 2, găsit între timp. Tocmai pentru că nu e apt fizic în cel mai prost moment cu putință.

Din cele două scenarii, unul sigur va fi valabil. Iar decizia trece, invariabil, prin meciul de dublu.