Cele mai importante momente ale anului 2015 în tenis (partea a patra): Horia, Simona, Nole, Serena și alți eroi

Ca în fiecare an, ne încheiem conturile cu sezonul 2015 cu o recapitulare a celor mai importante evenimente. Top 30 se termină acum cu locurile 10-1. Precum în articolele dedicate sezoanelor anterioare, topul păstrează o balanță între rezultatele românilor și cele de interes general

TreizecizeroSecțiune sprijinită de

Ca de fiecare dată, Top 30 evenimente importante ale anului este o mixtură între rezultatele tenisului românesc și cel internațional, între cel feminin și cel masculin. Ordinea nu este perfectă, ci mai degrabă ilustrativă. De asemenea, e important de notat că unghiul din care ne uităm la lucruri este cel al privitorului român de tenis. De aceea, ca și anii trecuți, în timp ce încercăm să păstrăm o balanță, performanțe românești ar putea fi clasate mai bine în acest top decât performanțele superioare ale unor jucători străini. Spre ilustrare, iată cum arătau primele 10 locuri anul trecut.

Tratăm diferențiat evenimentele din top: unele primesc spațiu amplu, altele sunt doar menționate în treacăt. Fie pentru că au primit deja atenție exhaustivă de-a lungul anului, fie pentru că vor primi un review într-un articol separat. Grupajul este un featuring între autorii site-ului.

Retrospectiva locurilor 30-25 este de citit aici.

Retrospectiva locurilor 24-20 este de citit aici.

Retrospectiva locurilor 19-11 este de citit aici.

Top 5 meciuri ale anului

 

10. Simona la Indian Wells (și, în subsidiar, seria ei de primăvară pe hard)

La început de an, Simona se oprea iar în sferturi la Australian Open, oprită de Makarova într-un meci de tristă amintire, iar câteva zile mai târziu pierdea și cu Muguruza la Galați. În condițiile astea, erau destui cei care nu ar fi investit prea multe așteptări în turneele următoare. Însă, ca și în 2014, Simona a legat poate cea mai bună perioadă a sezonului între februarie și martie, câștigând două titluri consecutive și mergând până în semifinalele celui de-al treilea turneu, unde a pierdut la luptă cu Serena. Cum toate astea s-au petrecut și într-un context personal complicat, performanța Simonei rămâne una dintre cele mai bune ale anului în WTA. Întâi, românca și-a egalat personal best-ul, luând titlul la Dubai, într-un turneu în care s-a scuturat de complexul Makarova, într-un meci evident important pentru ea. O primă victorie dintr-o serie consistentă de revanșe împotriva unor jucătoare care i-au produs probleme în momente importante; aveau să urmeze Pennetta, Muguruza, Mladenovic, Suarez-Navarro, Venus și, cea mai importantă dintre toate, Azarenka.

Seria de primăvară a continuat la Indian Wells, un turneu pe care nu-l separă multe de Slamuri, atât ca dificultate și durată, cât și în accepțiunea jucătoarelor. În ceea ce a devenit o coincidență fericită în ce-o privește pe Simona și turneele jucate în deșert, românca a reușit cel mai important trofeu al carierei și cel mai important titlu românesc de simplu în circuitele profesioniste de seniori în istoria recentă. (Adrian)


9. Flavia Pennetta: campioană la US Open, apoi se retrage

Zilele trecute, într-o recapitulare a US Open difuzată de Eurosport, Flavia Pennetta putea fi văzută cum respingea categoric orice posibilitate de a rămâne cu trofeul la capătul turneului. Era deja faza sferturilor de finală, iar Flavia încă mai scutura temeinic din cap atunci când Barbara Schett o întreba dacă se vede în calitate de câștigătoare.

Câteva zile mai târziu, după victorii cu Kvitova, Simona și cu Roberta Vinci, Flavia Pennetta intra în cercul select al câștigătoarelor de Grand Slam. La 33 de ani, Flavia a devenit direct cea mai în vârstă first-time Slam winner. Și unde asta: la o competiție în care absolut toată suflarea tenisului (inclusiv o bună parte din fetele de pe tablou) aștepta s-o vadă pe Serena completând careul Slamurilor.

Oricât de șocantă a fost performanța Flaviei, ea nu este chiar întru totul inexplicabilă. Pennetta a jucat mereu bine și foarte bine la US Open, turneu la care făcuse cel puțin sferturi de finală din 2011 încoace. De asemenea, cel mai important titlu al ei venise cu un an înainte la Indian Wells, în condiții de joc aproximativ asemănătoare. Și atunci, Flavia se strecurase neobservată pe tablou și a știut să profite de circumstanțe. Când, aflată la două puncte de victorie, Kvitova n-a putut să închidă meciul, Pennetta a întors treptat meciul și a doborât-o pe o cehoaică obosită și cu probleme de sănătate. În semifinale, Flavia a dominat-o autoritar pe o Simona rămasă fără resurse emoționale după ce dăduse totul în solicitantul meci cu Azarenka, unul cu semnificații personale importante. Ulterior, reprogramarea meciului cu o zi mai târziu a avut (aveau să admită atât tabăra Simonei, cât și cea a Serenei) efecte nescontate, iar outsiderele au jucat lipsite de griji și au doborât două favorite mari, dar cu picioare grele. În finală, Flavia a avut exact atât sânge rece cât i-a trebuit ca să o depășească pe Roberta.

Șocul și așa mare a fost dublat la ceremonia de premiere, când Pennetta a anunțat că se retrage. Pentru unii a fost o decizie inspirată - ce mod mai bun să te retragi decât la scena celei mai mari performanțe a carierei. Pentru alții, timingul a fost prost - spun ei, Flavia și-a anihilat singură buzz-ul victoriei. Privind-o pe grațioasa italiancă, e greu să le dai dreptate acestora: la scena finalei US Open, dar și ulterior, Flavia a arătat într-un singur fel: fericită. Peste puține ore, 2016 începe fără Pennetta, deși o apariție neașteptată la Jocurile Olimpice n-ar trebui exclusă. (Adrian)

8. Finalul simbolic al erei Nadal la Roland Garros; abia a doua înfrângere a carierei sale la Paris 

A fost meciul pe care îl aștepta toată lumea, încă de la tragerea la sorți. Novak era mare favorit, după sezonul slab al lui Rafa. Dar în sport nimic nu e real până nu e înfăptuit și nu cred că Djokovic a intrat în acel sfert de finală ca și cum îl câștigase. Doar era pățit: de două ori mai fusese dat favorit contra lui Nadal la Paris și degeaba. În continuare, Djokovic juca în aceeași timp împotriva umbrei lui Nadal, o umbră legendară la Roland Garros.

7-5 6-3 6-1 a fost scorul și el spune corect povestea partidei. Primul set a fost departe de a fi ușor, al doilea a fost în continuare disputat, abia în al treilea a defilat Novak. Am avut un Nadal la un nivel mediocru pe zgură pentru standardele sale contra unui Djokovic la ce mai înalt nivel al carierei și timp de două seturi Rafa a fost în meci. Asta spune multe despre ce fel de jucător este Nadal la Paris.

De asemenea, nu trebuie să subestimăm costurile acestei victorii pentru Novak. Într-adevăr, a fost un uriaș suspin de ușurare, dar otrava ascunsă a fost că a venit în sferturi. După aceea au urmat încă două meciuri pentru care Djokovic a trebuit să găsească resurse emoționale și s-o ia din nou de la capăt. Semifinala contra lui Murray a ajuns în decisiv pentru că Novak a scăpat-o din mână, după ce a condus cu două seturi la zero. Cu sfârșitul amânat pentru ziua următoare, nu pot să nu mă întreb dacă acel meci nu a diminuat rezervele cu care Djokovic a intrat în finală. La acest nivel, orice mică deviere de la rutină poate avea urmări.

Sfertul de finală pierdut a avut consecințe la fel de mari și asupra lui Nadal, ajuns la conferința de presă direct de pe teren, întunecat și transfigurat, cu chipul subțiat și ochii arzând în orbite. Pe tot parcursul conferinței s-a simțit o furie mocnită în spatele cuvintelor sale; ”ăsta nu este nivelul meu, eu nu sunt jucător de locul 10”, a spus el aproape amenințător. ”La anul voi fi din nou la Paris și nu voi veni doar de dragul de a veni”, a declarat în spaniolă, ca un avertisment pentru restul adversarilor și o promisiune făcută sieși. Însă până să fie mai bine, avea să fie mult mai rău în 2015 pentru Rafa, iar această ieșire timpurie de la Roland Garros, chiar dacă previzibilă, cred că a atârnat greu în balanța încrederii sale. Tocmai pentru importanța simbolică a acestui loc în cariera lui Rafa. (Camelia)

7. Vinci o învinge pe Serena în cea mai mare surpriză a anului

Limpede, nu e doar surpriza anului, e un rezultat care candidează cu șanse mari la titlul de cea mai mare surpriză din toate timpurile în tenis. Contextul e atât de cunoscut încât nu mai are rost să revin asupra lui. Tocmai el contribuie la greutatea șocului autentic pe care l-am resimțit cu toții. Cu câteva luni înainte, Roberta Vinci avea mari probleme în a lipi două victorii indiferent de turneu. Părea neinspirată și depășită de evenimente la București, unde pierdea repede în anonimatul unui teren secundar și, mai apoi, se strecura pe aleile din Cotroceni, nebăgată de seamă de mulțime. La vremea sezonului nord-american de hard, veterana italiancă a început, treptat și pe nesimțite, să-și regăsească jocul și să acumuleze încredere. Chiar și așa, nimic, absolut nimic nu o anunța în fazele finale la US Open, cu atât mai puțin un obstacol de luat în calcul pentru o Serena Williams lansată într-un sprint final urmărit de o lume întreagă. Liderul mondial primea la sorți un sfert de tablou complicat și, pe măsură ce turneul avansa, o finală între favoritele 1 și 2 devenea tot mai probabilă. Altele erau, deci, potențialele motive de teamă pentru Serena-camp.

Cum se întâmplă în viață, șocul a lovit de unde nu se uita nimeni. Într-o zi în care Serena nu avea calculat să fie pe teren, americanca știa deja numele ipoteticei adversare din finală; meciul cu Pennetta era atât de sigur, încât televiziunile își pregătiseră deja promo-ul încă înainte ca Williams să pună piciorul pe Arthur Ashe pentru semifinala cu Vinci.

După un set de rutină, totul era în grafic. O Serena care părea că nici nu forțează și că se opintește să se motiveze, o Roberta care alerga agitată, roșie ca racul, și căuta soluții ca să adune game-uri. Cum s-a putut întâmpla ce s-a întâmplat pe urmă? Una dintre minunile sportului. Serena a început să simtă presiunea propriei istorii. Dintr-o dată, aerul era mai greu de respirat, iar terenul advers, mai mic. Dintr-o dată, venirile Robertei la fileu erau disruptive, nu haotice. Dintr-o dată, perspectiva surprizei nu mai părea o afirmație inconștientă. Și, într-un final, Ashe s-a cutremurat: Serena a îngenunchiat agonizant, la doar câteva aruncături de băț de mult-visata linie de sosire. În fața ei, Vinci, tot roșie ca racul, dar o explozie de exuberanță, surpriză, feerie și neîncredere, sărbătorea momentul vieții, stupefiată de ce făcuse. (Adrian)


6. Locul 2 la final de an reușit de Simona Halep

Mai toate opiniile exprimate în ce privește sezonul Simonei au ajuns la aceeași concluzie: deși foarte bun, sezonului Simonei i-a lipsit ceva. “Cred că am avut un an chiar bun. Suișuri și coborâșuri, dar a fost ok”, a surprins chiar ea esența.

Cu toate motivele de nemulțumire, cu toate bunele și relele, ceea ce rămâne la trasul liniei este statistica. În 2014, Simona petrecea pentru prima dată un an în Top 10 și termina sezonul pe locul 3 în lume, un clasament perceput drept ireal în România. În 2015, Simona Halep a upgradat clasamentul și a mai făcut un pas, încheind anul pe locul doi în lume. Punctual, separat de discuțiile despre joc, turnee și perspective, 2015 rămâne în istorie drept cel mai bun loc al carierei Simonei și cel mai bun clasament al unui jucător român de simplu de la Ilie Năstase încoace. (Adrian)

5. Turneul Campionilor + Locul 1 la final de an pentru Horia Tecău

După ce a luat primul Grand Slam de dublu al carierei, Horia a confirmat și la Turneul Campionilor, unde s-a impus alături de Jean Julien Rojer fără să lase vreo șansă adversarilor. Rezultatele i-au ajutat să le sufle pe ultima sută de metri locul 1 fraților Bryan, astfel încât România are un număr 1 mondial în tenis la trecerea dintre ani. În imaginea de ansamblu, greu să nu te ia amețeala.  

4. Titlul lui Stan Wawrinka la Roland Garros

În peisajul actual al tenisului mondial, Stan the Man e ca o poveste prea frumoasă ca să fie adevărată. Ocazional, incursiunile lui sunt fără milă, fără prizonieri. În ziua lui cea mai bună, Stan bate pe oricine și nu dă șanse. Bate în realitate, nu pe hârtie: anul acesta i-a învins pe toți cei patru Big Four, uneori dominându-i copios, ca și cum duelul era inegal și incorect. Stan își duce la capăt turneul în stil de mare campion, ia trofeul cel mare, apoi dispare înapoi în bârlog, de unde mai iese rar; când o face, arată plictisit, unfit și neancorat în meci.

Altfel, arată ca unul dintre noi, or tocmai asta l-a făcut așa de popular: n-are conformația clasică a sportivului de performanță, are probleme acasă de care nu ezită să vorbească în public, se hârjonește cu prietenii din vestiar, se alintă cu publicul, rupe rachete și le oferă fanilor, își asumă o poreclă adolescentină și pisicoasă, stă la selfie-uri între puncte, dă declarații interesante, nu se sfiește să se plângă, tot în public, de antrenorii sau de anturajul adversarilor săi și poartă șort cu buline roșii la o finală de Slam. Ce personaj!

În realitate, că e bine să studiem și cifrele înainte de a trage concluzii bazate pe senzații, sezonul lui Stan n-a fost deloc atât de on/off precum i s-a creat faima. N-a fost turneu mare la care să nu ajungă departe. Elvețianul a jucat semifinală la Australian Open, la US Open și la Turneul Campionilor, sfert de finală la Wimbledon și a luat titlul la Roland Garros. Oh, acel Roland Garros! Ca și la primul său Slam, când i-a bătut pe Djokovic și pe Nadal, Wawrinka a țâșnit pe culoarul exterior și dus a fost. Când s-au trezit ceilalți, Stan ridica timid în aer cupa mușchetarilor. Victoria lui cu Djokovic are meritul de a fi evitat o dominație absolută a sârbului și de a ne fi reamintit farmecul sportului: ce frumos să vezi un talent fantastic contrazicând netulburat calculul hârtiei, în timp ce face și spectacol. Never change, Stan the Man! (Adrian)

3. Horia, câştigător la Wimbledon! Primul Slam de dublu al lui Tecău

După trei finale pierdute, Horia Tecău a bifat până la urmă Wimbledonul. A fost o zi nemaipomenită pentru român, o zi care avea să fie începutul urcuşului spre locul 1 ATP. Partenerul sau, Rojer, nu mai trecuse de optimi la Londra, însă alături de Tecău, a făcut un turneu excelent; toate s-au legat aşa cum trebuie.

Primul meci ar fi trebuit să fie contra perechii Rosol/Klizan, dar aceştia s-au retras la 0-3 în primul set. Mai era mult până departe. Următoarea partidă s-a dovedit a fi cea mai grea, dar, pentru că au câştigat-o aşa cum au câştigat-o, a fost poate şi cea mai frumoasă. Echipa Begermann (31) / Knowle (41), experimentaţi şi cu chef de surprize, au avut 2-0 la seturi. Îmi amintesc meciul, pentru că atunci a fost momentul când nu m-am mai uitat. Mişeleşte şi trist, am dat dublul pe un meci de simplu. Ce greşeală! Două ore mai târziu, când am verificat scorurile, Horia câştigase meciul cu 15-13 în decisiv. A urmat un wild-card interesant în calea alor noştri: Hewitt / Kokkinakis. N-au câştigat niciun set, dar au jucat două tie-breakuri spectaculoase. Sferturile ar fi trebuit să fie un test adevărat, pentru că în partea celalaltă aşteptau Zimonjic şi Matkovski, doi inşi redutabili la dublu. Însă nici ei nu au luat vreun set. Şi-apoi, semifinală împotriva lui Mergea. S-a terminat la fel că la Roland Garros, două luni mai devreme, cu Tecău învingător, însă de astă dată, în cinci seturi. “Ar fi mai bine să fim pe părţi opuse de tablou, să nu ne scoatem între noi" spunea Horia atunci. Finala Tecău/Rojer – Murray/Peers a fost scurtă, în umbra blockbusterului Federer - Djokovic, dar făcută simplă de ai noștri. Horia câștiga, în sfârșit, Wimbledonul și-și vedea răsplătită răbdarea. To be continued. Sigur. (Codruț)

2. Anul Serenei: Serena-Slam, la o Vinci distanță de Grand Slam

”Serena are aceasta abilitate: poate să dispară o vreme din meci, dar când îşi recuperează ritmul pierdut, e ca un F-16. Te găseşte. Te ţinteşte. Mori.” Iată cum Rob Steckley, antrenorul Safarovei, a rezumat în câteva cuvinte de ce domină Serena Williams tenisul feminin la 34 de ani.

Totuși, cum reușește așa ceva, trecută de mult de apogeul fizic, contra unor adversare cu mult mai tinere? Cum poate să domine un an întreg, de la un capăt la altul, în condițiile în care nu a jucat cel mai bun tenis de care e capabilă, în condițiile în care a fost slăbită de accidentări și boli? Roland Garros este exemplul cel mai bun: cu dureri la cot în prima parte și suferind de gripă în ultima parte, Williams a câștigat în ciuda unor adversare puternice (Azarenka, Bacsinszky, Safarova) și a unei suprafețe care nu o avantajează în mod special.

Cum a făcut? Nu a fost ușor, dar Serena are o viteză pe care nu o mai are nimeni altcineva în WTA de la retragerea lui Kim Clijsters. Am spus-o și o s-o mai spun: de la Kim, Serena n-a mai fost amenințată în mod serios și constant de nicio adversară pe teren. Vika Azarenka s-a mai apropiat acum doi ani, dar n-a putut să țină pasul când F-16le accesa viteza supersonică.

Serena nu e supersonică tot meciul sau tot turneul, dar nici nu a avut nevoie anul acesta. A fost suficient să meargă în ritmul adversarei până la jumătatea sau sfârșitul setului. Și-a gestionat cu viclenie resursele tocmai pentru că nu avea o cantitate nelimitată. Dar când dădea milităria jos din pod, era clar cine-i șeful. Prima linie de atac era serviciul: viteza lui creștea la 190 și jumătate din puncte erau rezolvate. Celelalte erau decise câteva lovituri mai târziu, când Serena dădea șah mat unei adversare care juca tot schimbul pe călcâie.

În mod paradoxal, lovitura de grație pe care a primit-o la US Open a fost nu datorită oboselii fizice sau accidentărilor, ci oboselii psihice. Poate aici ar trebui să-i dăm credit Serenei cel mai mult: nu vitezei cu care servește, nu loviturilor care combină impecabil forța cu plasamentul, nu nonșalanței cu care le face pe celelalte mari bombardiere din circuit să pară niște junioare nevinovate. Cel mai mult trebuie să-i lăudăm extraordinara anduranță psihică și să amintim că datează de pe vremea lui Graf și Seles. Doar dacă ne uităm la peformanța surorii ei mai mari (votată revenirea anului în WTA), care joacă de ani buni cu o boală autoimună, vom vedea că rezistența e moștenire de familie.

Va mai putea Serena să mențină stăpânirea fermă asupra WTA și anul viitor? Va fi greu, dar nu imposibil. Ca și cu Federer, atâta timp cât joacă și adversarii îi vor vedea dincolo de fileu, nu putem să-i tăiem de pe nicio listă. (Camelia)

 

 

1. Anul și supremația aproape absolută a lui Djokovic: un sezon între cele mai bune din toate timpurile

E greu să faci un asemenea sezon-monstru și, totuși, să primești parcă mai puțin credit decât ai fi meritat. În 2013, New Yorker l-a denumit pe Novak Djokovic The Third Man, iar anul acesta, după ce a scos în evidență că niciun alt sportiv n-a avut un 2015 la fel de bun precum Nole, prestigioasa publicație americană s-a întrebat: Când îl vom aprecia pe Novak Djokovic? “Nu e arenă în lume unde majoritatea publicului să țină cu el, în special atunci când joacă împotriva lui Federer sau lui Nadal. Poate că a exagerat un pic cu umorul său în prima parte a carierei. Faptul că e o persoană inteligentă și un jucător sclipitor nu pare să-i fie de ajuns”.

Sunt puține lucrurile pe care Djokovic nu le-a făcut anul acesta. Un sezon care a încetat rapid să mai fie comparat cu 2011, precedentul său an magic, ci a intrat în ecuația celui mai impresionant sezon din toate timpurile, la luptă cu vârfurile lui Laver și Federer. Exceptând Doha, unde-l vom regăsi și la startul lui 2016 (probabil ca să corecteze această eroare statistică), Djokovic a făcut finală la fiecare turneu la care a participat. Exceptând Roland Garros, a câștigat toate turneele importante. A luat 11 titluri și a pus cap la cap victorii pentru al 6-lea cel mai bun procentaj de victorii/înfrângeri din era Open. Dacă punctajul său s-ar împărți în două jumătăți, cei doi Djokovic ar sta confortabil în Top 3 ATP. A luat trei Slamuri și, minus ziua incredibilă prinsă de Wawrinka - pentru a doua oară nașul sârbului într-un moment important -, probabil că ar fi putut încheia el sezonul cu un Grand Slam.

Și, cu toate astea, a mers ocazional pe sub radar sau peste limita de toleranță a unui public dominat, în general, de taberele bine consolidate de fani Federer sau Nadal. Una din marile victorii ale lui Novak este, însă, tocmai aceasta: că și-a acceptat soarta și poziționarea în inimile fanilor, dar nu a lăsat necazul să-i afecteze performanțele din teren - dimpotrivă, le-a îmbunătățit, găsind și o extra-motivație omenească în a-i bate constant pe favoriții tribunelor. E un compromis și o împăcare cu sine însuși de care, să recunoaștem, puțini dintre noi suntem în stare.

Nole a fost, de altfel, pus oarecum în umbră și de maratonul istoric al Serenei Williams către Grand Slam, un traseu ultra-mediatizat tot anul, care a eclipsat orice altă discuție despre borne importante în tenis. Însuși Nole recunoaște că nu știe cum și dacă ar fi suportat o asemenea presiune, în situația în care s-ar fi găsit într-o poziție similară. Dacă o ține tot așa, n-ar fi exclus să aibă șansa să afle.

De altfel, cei doi au fost și comparați: e foarte rar ca doi campioni să domine simultan cele două circuite într-o astfel de manieră. S-a mai întâmplat doar de două ori în istorie ca un jucător din ATP și o jucătoare din WTA să ia fiecare câte trei Slamuri; ultima oară în 1988, când Steffi Graf a luat patru, iar Mats Wilander, trei.

Cine a avut sezonul cel mai bun și cine ar merita locul 1 în această ierarhie simbolică? Teribil de greu de zis, și poate că ar fi fost o soluție să-i plasăm pe amândoi pe locurile 2 și 3 și să alegem sentimental, propulsându-l pe Horia pe primul loc. Deși cu inima suntem alături de jucătorul nostru, deși astfel de comparații sunt complicat de făcut și mai mult o joacă, i-am pus până la urmă pe Novak și pe Serena, în această ordine, pe primele două locuri - tocmai înțelegând raritatea unui astfel de duopol. Am empatizat cu presiunea suportată de Serena, care, într-un final, a și doborât-o. La fotofiniș, am ales sezonul sârbului drept cel mai bun. Poate și pentru că a câștigat mai multe titluri (11 vs 5), pentru că a întâlnit mai des o opoziție mai puternică (un absurd 31-5 vs Top 10, comparativ cu 6-1 pentru Serena). Poate și pentru că el a răspuns bine după o dezamăgire profundă, câștigând Wimbledon și US Open în replică după pierderea RG; Serena a închis sezonul ei imediat ce a pierdut la New York. Sau poate pentru că a fost chiar mai convingător; rareori a avut de muncit ca să-și ia victoriile, spre deosebire de emoțiile prin care a trecut Serena.

Când îl vom aprecia pe Djokovic? “Cândva”, ne spune New Yorker, “să zicem, la US Open 2018, când Djokovic va fi depășit recordul de săptămâni pe primul loc al lui Federer și va încerca să-l egaleze în ce privește numărul de Slamuri, poate că fanii se vor îngrămădi la Flushing Meadows ca să-l vadă și să-l susțină, recunoscând astfel cât de importante sunt consecințele tentativei sale”.  

Până acolo, 2015 a fost Djokovic.

Merită și o recapitulare a locurilor 1 în acest clasament al Treizecizero, de-a lungul anilor. În 2011, am avut “Lovitura” - that forehand al lui Djokovic - marele moment declanșator de energii care a schimbat destinul unei finale de US Open și a influențat două cariere.  

În 2012, locul 1 a revenit momentului istoric în care Roger Federer a atins cota de 300 de săptămâni pe primul loc. În 2013, a venit rândul lui Rafa Nadal să prindă locul 1, cu revenirea pe locul 1 și anul său excepțional. În 2014, am trăit alt tip de istorie: o româncă a ajuns într-o finală de Grand Slam la simplu - Simona primea locul 1 pentru finala ei de la Roland Garros. În 2015 e Novak, primul cu două locuri 1. (Adrian)

Să fie un 2016 grozav pentru voi toți! :-)

Cele mai noi articole

TreizecizeroConținut susținut de

Comentarii