Cele mai importante momente ale anului 2015 în tenis (prima parte)

Treizecizero | 21 decembrie 2015

Ca în fiecare an, ne încheiem conturile cu sezonul 2015 cu o recapitulare a celor mai importante evenimente. Top 30 începe azi cu locurile 30-25. Precum în articolele dedicate sezoanelor anterioare, topul păstrează o balanță între rezultatele românilor și cele de interes general

Topul nostru anual a ajuns la a 5-a ediție (asta, deși avem doar patru ani, ceea ce se explică simplu: la lansarea din 2012 am publicat recapitularea din 2011, deși site-ul nu exista la momentul acelor evenimente), ceea ce are deja valoarea unui mic documentar.

Ca de fiecare dată, Top 30 evenimente remarcabile ale anului este o mixtură între tenisul românesc și cel internațional, între cel feminin și cel masculin. Ordinea nu este perfectă, ci mai degrabă ilustrativă. De asemenea, e important de notat că unghiul din care ne uităm la lucruri este unul al privitorului român de tenis, ce este important pentru el. De aceea, ca și anii trecuți, performanțe românești ar putea fi clasate mai bine în acest top decât performanțele mai mari ale unor jucători străini. Spre ilustrare, iată cum arătau primele 10 locuri anul trecut.

Tratăm diferențiat evenimentele din top: unele primesc spațiu amplu, altele sunt doar menționate în treacăt. Fie pentru că au primit deja atenție exhaustivă de-a lungul anului, fie pentru că vor primi un review într-un articol separat. Grupajul este un featuring între autorii site-ului.

 

Locul 30. Politețea plutonului din ATP și anul prost al generației Dimitrov

E îndelung documentată discrepanța dintre grupul coloșilor Federer, Nadal, Djokovic, Murray și următorul val, în general considerat a-i avea ca vârfuri pe Raonic, Nishikori sau Dimitrov. Deși e discutabil dacă-i cel mai solid jucător al propriei generații, Grigor Dimitrov a fost ales de vocea Twitterului drept dătătorul de nume al unui grup de jucători simbolic denumiți și #TheLostBoys. Nu, nu e numele unei trupe de muzică pop, ci eticheta plasată unor jucători născuți între 1988 și 1993 care, mai mult sau mai puțin, au performat sub așteptări, ratând să se apropie la orice capitol de iluștrii lor înaintași. Asta ar fi povestea pe scurt.

Alt hashtag adesea folosit în relație cu TheLostBoys și GenerationDimitrov este și ATPDarkAgeIsComing. Adică, mai pe românește, susținătorii acestei idei spun că o să se aleagă praful de construcția ATP-ului după ce titanii se vor fi retras care pe unde va alege să-și petreacă bătrânețile sportive.

Cu alte cuvinte, se sugerează că va urma o nouă eră confuză, cu un posibil vid de putere la vârf și cu mulți câștigători de Slamuri care vor avea dificultăți în a-și menține ulterior nivelul. Iar asta pentru că GenerationDimitrov nu ar fi suficient de competentă ca să preia hățurile.

Discuția e mai lungă și o să o tot avem pe parcursul următorilor ani. Cert e că, momentan, temerea scepticilor e susținută de fapte cât se poate de concrete. Niciunul dintre vârfurile acestei generații n-a avut un an zdravăn, asta după ce, în 2014, toți reușiseră o serie de rezultate importante. Ba afectați de accidentări, ba ieșiți din formă și părăsiți de încredere, Raonic, Nishikori și Dimitrov au făcut fiecare câte un pas înapoi în 2015. Ce să mai spunem de Gulbis. Cel mai solid anul acesta a fost tot niponul, dar și în cazul lui așteptările erau altele după finala de la US Open 2015; dar Kei a fost și el surprins de ce reușise cu un an înainte și a avut probleme în a menține același nivel.

Regresul celor trei se însoțește cu cumințenia exagerată a veteranilor care duc trena celor din Big Four (exceptându-l pe Wawrinka, al cărui pattern e diferit și unic); jucători precum Berdych, Tsonga, Ferrer, Simon, Lopez, Gasquet, Verdasco, Isner sau Monfils au deranjat mult mai puțin față de cum obișnuiau în alți ani. La rândul ei, generația și mai nouă (Coric, Thiem, Kyrgios, Kokkinakis, etc) abia se formează. Din toate aceste alinieri de planete a rezultat un soi de letargie a circuitului masculin în 2015; poate găsim și aici o părticică mică din explicațiile dominației extreme a lui Djokovic, fără a-i lua din merite sârbului. Doar că nimeni nu l-a hărțuit anul acesta. (Adrian)

29. Eugenie Bouchard și seria ei de căderi și căzături

Vorbind de prăbușiri, nimeni n-a aplicat una mai bine decât Eugenie Bouchard anul acesta; din păcate pentru ea, atât la figurat, cât și la propriu. Aceasta din urmă e emblematică pentru anul lui Genie: când tocmai ce reușise să genereze puțin momentum și să lipească o serie de victorii la US Open, Bouchard a căzut pe bune, și a căzut rău. Episodul alunecos din bezna sălii de recuperare de la US Open s-a lăsat cu un sezon încheiat, un proces și o reîntoarcere târzie pe terenuri. Genie se arăta în dubiu, la un moment dat, dacă va putea juca la Australian Open, dar între timp a reluat munca și sunt speranțe că va fi aptă de joc în vara australiană.

În rest, ce metafore ar mai fi de folosit pentru cealaltă cădere, cea din clasament? Greu de găsit una care să nu sune exagerată, dar Eugenie și-a dat toată silința să șocheze. O lungă serie de înfrângeri și eliminări timpurii a făcut ca finalista de la Wimbledon să rateze aproape toate turneele importante (minus un start bun făcut la AO) și să trăiască reversul lui 2014. Lipsa ei de certitudini s-a manifestat și în staff (schimbările de antrenori), în management (alte schimbări) sau în comportamentul off-court (vezi episodul Alexandra din Fed Cup) – toate afectându-i serios imaginea. Ca într-un cerc vicios perfect, toate aceste evenimente s-au reflectat și pe teren, unde Genie a arătat ezitantă ca o trestie în bătaia vântului, pierzând la scoruri dure în fața unor adversare mult mai slab cotate.

Pentru Bouchard, sfârșitul nu deloc aici. Un astfel de șut dur din partea destinului este, poate, ce-i lipsea canadiencei pentru a se căli și maturiza. Experiența nefastă din acest an îi mai poate da și o sursă de inspirație, o adversitate pe care o poate folosi ca energie în viitor. Din 2016, motivația ei va fi alta, iar dacă va sta sănătoasă și se va feri de ghinioane (și de sălile unde ce tocmai s-a spălat pe jos), Eugenie va putea urca la loc. Pentru că de calitatea ei de competitor nu mai sunt multe dubii. (Adrian)

28. Reîntoarcerea în prim-plan a lui Venus Williams

Avem și o poveste în sens invers căderilor de până acum. La 35 de ani și cu condiția ei medicală în spate, e o minune că Venus încă mai joacă. Și totuși. “Pentru mine, să mă dau bătută n-a fost niciodată o opțiune”. Cu o astfel de mentalitate, fostul lider mondial – despre care mulți își puneau problema clasică, ‘de ce mai joacă?’ – a început anul în forță, câștigând 18 din primele 22 de meciuri. La mijlocul sezonului Venus a coborât ritmul, dar a încheiat anul cu o serie similară, câștigând 18 din ultimele 21. Și nu-s puțini cei care cred că, dacă n-o avea pe Serena în drum la US Open, opțiunile ei erau numeroase. Inclusiv un aproape imposibil de crezut (la un moment dat) titlu de Grand Slam.

Venus a câștigat trei turnee și a făcut două sferturi de Grand Slam. Iar finalul de an a găsit-o pe 7 în lume, cea mai în vârstă jucătoare din Top 10 de la Navratilova (38 de ani în 1995) încoace. Inevitabil, Venus a primit și titlul de Comeback Player of the Year, iar acum spune că are în continuare foame de “mai mult”. Să însemne acest “mai mult” chiar un titlu de Grand Slam, al optulea al carierei ei? Ar fi, cu siguranță, una dintre poveștile inspiraționale ale lui 2016. (Adrian)

27. Andy Murray cucerește zgura

Andy Murray era singurul dintre cei patru mari cu o lipsă serioasă la CV: niciun trofeu pe zgură. Greu de crezut pentru cineva care a crescut la o academie din Spania și are un joc construit în jurul anduranței, răbdării și varietății.

Nu știu dacă declicul a fost căsătoria cu Kim Sears din primăvară  sau pur și simplu creșterea anevoioasă de formă după operația la spate s-a întâmplat să culmineze în timpul sezonului de zgură, dar Murray a luat caimacul în circuitul european pe suprafața roșie.

Campania de cucerire a năbădăioasei suprafețe a început cu o victorie muncită în trei seturi contra lui Kohlschreiber în finala de la Munchen. BMW Open este un turneu mic, însă Murray era pus pe fapte mari: de la Munchen s-a dus direct la Madrid, unde a defilat prin tabloul principal, pierzând un set doar la același Kohlschreiber în primul tur. Asta, în ciuda oboselii și a unui meci încheiat în mijlocul nopții. În finală l-a școlit pe însuși Rafa Nadal, cu un scor imposibil acum câțiva ani: 6-3 6-2.

Expresul Murray s-a îndreptat apoi spre Roma, pufăind un pic, ce-i drept, după două săptămâni intense. Acolo, Andy s-a retras în optimi, menajându-se în vederea marelui hop de la Roland Garros, unde în cele trei participări anterioare jucase două semifinale și un sfert de finală. Nu-i rău pentru cineva care nu se prea pricepe la zgură, veți zice. Totuși în aceste trei meciuri, Andy reușise să câștige un set doar contra lui Ferrer, pierzând de două ori la Rafa în trei seturi.

Anul acesta la Paris a fost rândul lui David să nu-i ia decât un set lui Andy în sferturi. Cât despre restul adversarilor pe care Murray i-a lăsat în urmă, n-au fost de aruncat: Sousa, Kyrgios, Chardy. Punctul culminant a fost însă semifinala cu cel mai în formă jucător al momentului, cel care tocmai îl scosese din turneu pe Rafa Nadal: Novak Djokovic. După două seturi câștigate de sârb, Andy a făcut ce-a făcut și a reușit să întoarcă meciul, egalând la seturi și amânând decisivul a doua zi. Cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă setul cinci s-a fi jucat tot în acea seară? Murray era pe val, cu adrenalina sus, ar fi putut să facă a doua surpriză a turneului. Însă a doua zi, în lumina dură a dimineții, lui Andy i-a venit greu să refacă entuziasmul și ritmul serii precedente și a pierdut cu un sec 6-1.

Performanța cea mai notabilă a lui Murray a venit însă la sfârșitul anului, când Belgia ales să joace finala Cupei Davis contra Marii Britanii pe zgură. Mare greșeală. Andy Clay GOAT și-a adus aminte tot ce învățase în primăvară și a fost exemplar în toate cele trei meciuri jucate. Putem spune că Murray a câștigat de unul singur, pe zgură, prima Cupă Davis pentru UK după 79 de ani. Cuvinte greu de imaginat acum câțiva ani, însă, hei, ăsta e tenisul. Never say never. (Camelia)

26. Timea Bacsinszky, fata care se lăsase de tenis ca să lucreze într-un hotel

Numele Timeei Bacsinszky nu-mi spunea prea multe până în acest an. Știam că fusese pe vremuri o jucătoare bunicică de top 50, și cam atât. Anul acesta însă elvețianca a luat pe sus circuitul cu un joc complet și o poveste de viață care aduce aminte de Andre Agassi.

Un talent precoce, Timea s-a trezit aruncată în această carieră de un tată antrenor și autoritar. Ca și lui Andre, tenisul îi fusese impus, nu ales. Parcursul carierei sale seamănă cu al lui Agassi: succes timpuriu, urmat de o cădere dură (a Timeei a fost provocată de o accidentare la picior), o pauză și o reevaluare a drumului său în viață și revenirea triumfală în tenis.

Timea înlocuise cariera de jucătoare cu cea de angajat în industria hotelieră când în 2013 a primit un email de la Roland Garros în care era informată că rankingul său era încă suficient de bun pentru a participa la calificări. Atunci Bacsinszky a luat hotărârea de a se întoarce la tenis. “Parcă aveam un plămân în plus, respiram mai bine.” Stăpână pentru prima oară pe soarta ei de jucătoare, Timea s-a pus pe treabă. Rezultatele muncii începute atunci s-au văzut încă de la sfârșitul anului trecut, când a învins-o pe Sharapova la Wuhan. 

2015 a fost un an excepțional pentru elvețiancă, votată jucătoarea care a progresat cel mai mult în WTA. Finală la Shenzen, apoi o serie de 15 victorii consecutive care au însemnat două titluri și un sfert de finală contra Serenei la Indian Wells. A dus de una singură echipa de Fed Cup în grupa mondială, învingând Polonia Agnieszkăi Radwanska, apoi a jucat absolut entuziasmant la Roland Garros, trecând de Kvitova și conducând-o pe Serena Williams cu un set și un break în semifinală. A încheiat sezonul asiatic de toamnă cu finală la China Open.

Bacsinszky are un joc complet, rar azi în circuit. O jucătoare fluidă, cu un instinct excelent al terenului și un timing impecabil al loviturilor pe ambele părți. Jocul ei este plăcut, creativ și în același timp eficient. O jucătoare care gândește și care poate să joace bine și ofensiv și defensiv, cu o tehnică excelentă, Timea este acum una din tenismenele mele favorite. Un plus este și personalitatea sa plăcută, istețimea și profunzimea declarațiilor sale.

Găsindu-se brusc în poziția de a avea o mică șansă la calificarea pentru Singapore, Timea a făcut un pas în spate și a reevaluat filozofic situația: ”După ce alerg? O să mă epuizez jucând un milion de turnee la sfârșitul anului doar ca să am o șansă, poate, pentru a mă califica? Am vorbit cu echipa mea și m-au ajutat să realizez că nu era necesar să forțez lucrurile. Nu vreau să fug după ceva, vreau doar să-mi îmbunătățesc jocul puțin câte puțin în fiecare zi, și apoi, dacă jocul este suficient de bun, voi ajunge unde vreau.”

Deocamdată, Timea a ajuns pe locul 12 și în inimile multor fani, elevețieni și nu numai, iar 2016 se anunță mai mult decât promițător. (Camelia)

25. Roland Garros-ul și anul Andreei Mitu

Altă poveste cu o jucătoare întoarsă din pragul retragerii și care redescoperă bucuria simplă a jocului. Din fericire pentru noi, e de-a noastră. Și despre Andreea Mitu s-a spus că luase în calcul retragerea; ulterior, ea și-a mai nuanțat declarațiile. Cert e că 2015 a fost breakthrough-ul ei, cu o serie de premiere la care nu s-ar fi gândit mulți cu un an înainte, care o aduc în premieră și în topul celor mai importante evenimente ale anului. Dar despre anul Andreei, un articol separat în seria “Concluzii despre…”, dedicată jucătorilor români. 

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi