Cele mai importante momente ale anului 2015 în tenis (partea a treia): Fed Cup, Rafa, Nole, Roger, Aga

Treizecizero | 29 decembrie 2015

Ca în fiecare an, ne încheiem conturile cu sezonul 2015 cu o recapitulare a celor mai importante evenimente. Top 30 continuă acum cu locurile 19-11. Precum în articolele dedicate sezoanelor anterioare, topul păstrează o balanță între rezultatele românilor și cele de interes general

Ca de fiecare dată, Top 30 evenimente importante ale anului este o mixtură între rezultatele tenisului românesc și cel internațional, între cel feminin și cel masculin. Ordinea nu este perfectă, ci mai degrabă ilustrativă. De asemenea, e important de notat că unghiul din care ne uităm la lucruri este unul al privitorului român de tenis, ce este relevant pentru el. De aceea, ca și anii trecuți, performanțe românești ar putea fi clasate mai bine în acest top decât performanțele mai mari ale unor jucători străini. Spre ilustrare, iată cum arătau primele 10 locuri anul trecut.

Tratăm diferențiat evenimentele din top: unele primesc spațiu amplu, altele sunt doar menționate în treacăt. Fie pentru că au primit deja atenție exhaustivă de-a lungul anului, fie pentru că vor primi un review într-un articol separat. Grupajul este un featuring între autorii site-ului.

Retrospectiva locurilor 30-25 este de citit aici.

Retrospectiva locurilor 24-20 este de citit aici.

19. Frații Bryan – căderea

Pentru prima dată în mai bine de o decadă, frații nu au reușit să câștige niciun un titlu de Grand Slam. Asta a condus la pierderea locului 1 la final de sezon, eveniment întâmplat abia a doua oară în același interval. E un eveniment important, pentru că frații Bryan au scris istorie în nenumărate feluri pentru proba de dublu, au câștigat tot ce se putea câștiga și au stat pe locul 1 mai mult decât oricine altcineva. Sunt o mulțime de borne pe care va fi aproape imposibil să le depășească o altă pereche, în special pentru că în jocul de dublu este dificil de obținut o asemenea longevitate împreună. De urmărit dacă în 2016 ei vor redeveni contenderi pentru titlurile de Slam – la Londra spuneau că și-au redescoperit motivația după finalul de an nefast și că vor munci întreit ca să-și recapete locul. Dacă nu, proba de dublu va intra, probabil, într-o perioadă în care nu vor mai exista favoriți cerți, iar locul 1 va fi mult mai accesibil unui număr mai mare de perechi. Din fericire, avem o certitudine care ne face foarte bucuroși: doi români se vor afla printre acești pretendenți la marile titluri și la locul 1. Unul dintre ei a reușit deja să acceseze atât prima poziție în clasamentul perechilor, cât și un trofeu de Grand Slam.  

18. Spectaculoasa ascensiune a lui Garbine Muguruza

În 2015, Garbine Muguruza a urcat de pe locul 21 pe locul 3, a jucat prima ei finală de Grand Slam la Wimbledon, a câștigat cel mai important titlu din carieră la China Open și a ajuns în premieră la Turneul Campioanelor, și la simplu (unde s-a calificat din grupe) și la dublu (probă la care a jucat finala). Muguruza a făcut toate acestea folosindu-și la maxim jocul de atac și devenind o jucătoare mai calmă și mai stăpână pe propriile emoții în momentele cruciale. Garbine a avut mereu datele necesare pentru a fi o concurentă de temut. Atipică pentru o jucătoare crescută în Spania, stilul său propune un atac frontal și copleșitor de pe ambele părți, cuplat cu un serviciu puternic și retur necruțător. În ultimii ani, Garbine a devenit mai subțire și mai agilă, îmbunătățindu-și capacitatea de a apăra și alerga. De asemenea, a devenit mai greu de citit pe teren, ascunzându-și emoțiile în spatele unei mine impasibile.  

Locul 3 mondial presupune un stil de viață radical diferit de locul 20, chiar și față de locul 10. Top 5 în tenis este cu totul altă ligă, nu numai datorită mizelor care sunt maxime, dar mai ales datorită expunerii publice. Garbine nu mai este doar o jucătoare de tenis, ci o vedetă, persoană publică de maxim interes, cu tot ce presupune asta: apariții pe copertele revistelor lucioase, în reclame, la diverse gale și alte evenimente care nu au legătură cu meseria ei de toate zilele.

”În tenis, totul se întâmplă atât de repede. Când mă gândesc că acum doi ani nu eram nici măcar în top 100 și acum sunt aici!” spunea ea, încercând să digere ce i se întâmplă. Nu știu dacă a pregătit-o cineva pentru aceste lucruri, dar Muguruza va trebui să facă multe ajustări la acest nou statut. Una a venit deja anul acesta și nu a fost tocmai plăcută: despărțirea după Wimbledon de antrenorul ei de-o viață. Se pare că a depășit cu bine evenimentul, pentru că alături de Sam Sumyk, noul ei antrenor, a avut un sezon asiatic de toamnă excelent, care a culminat cu Turneul Campioanelor.

Anul viitor, Garbine va avea această triplă provocare, de a juca cu presiunea de a fi favorită aproape tot timpul, de a fi în vizorul presei (mai ales cea spaniolă, obișnuită cu sportivi de mare clasă, va avea așteptări foarte mari) și de a trebui să repete și să depășească rezultatele mari de anul acesta. Va fi mult de muncă și ea știe asta: și-a programat un extrasezon prelungit, plin de antrenamente (atât pe teren cât și în sala de fitness), iar de la jumătatea lui decembrie s-a mutat la Los Angeles pentru a se pregăti pentru vara australiană.

Dacă va reuși să găsească proporția corectă între tenis și restul activităților off-court și dacă va reuși să gestioneze presiunea sporită, Garbine este cel mai bine poziționată (ca joc) dintre jucătoarele tinere pentru a emite pretenții serioase la titlurile de Slam. Tenisul ei are acea calitate esențială necesară pentru a câștiga Slamuri: capacitatea de a face winnere din spatele terenului, după bunul plac. Dintre jucătoarele tinere, puține au această capacitate (Keys și Mladenovic îmi vin în minte), dar Garbine are un joc complet, atât de rar în zilele noastre în circuitul feminin. (Camelia)

17. Nole și Australian Open #5

Cea mai îndepărtată amintire pe care o avem din 2015 este, poate, şi cea mai importantă statistică a anului. În circuitul ATP, cel puţin: Novak Djokovic ţinând în braţe trofeul de la Australian Open pentru a cincea oară. Este singurul care a reuşit acest lucru în timpul aşa-numitei ere Open, adică în ultimii 46 de ani. Însă chiar şi înainte de anul 1969, când tenisul se juca la nivel amator, un singur jucător a câştigat mai multe titluri, şi anume șase: este vorba de Roy Emerson. Şi nu e greu de presupus că Nole va egala şi recordul acesta.

AO 2015 a început lejer pentru sârb, cu victorii în minimum de seturi la Bedene, Kuznetsov şi Verdasco.  Raonic a reuşit să joace un tie-break (pierdut) în sferturi, şi abia în semifinală Wawrinka i-a luat două seturi viitorului campion. Când toţi ne aşteptam la încă o minunăţie de set cinci, elveţianul a cedat inexplicabil, pierzând la zero. A fost, mă gândesc, genul acela de set cinci pe care nici fanii lui Djokovic nu şi-l doreau. Stan şi Nole au o rivalitate specială, pentru că pare a fi dublată şi de o prietenie offcourt. Stan este probabil singurul lucru pe care Djokovic şi Federer îl au în comun.

Finala cu Murray nu i-a dat sârbului decât mici emoții, la început de set trei. Tot cu un set la zero s-a încheiat și aceasta, iar Nole a redevenit rege pe Rod Laver Arena, după un an de pauză, în care a domnit Stan. Încă o dată, Australian Open se dovedea punctul de pornire și de stabilitate pentru Djokovic. (Codruț)

16. Cele două finale de Grand Slam consecutive reușite la 34 de ani de Roger Federer

Anul care s-a încheiat şi-a mai primit nişte răspunsuri: va mai câştiga Federer vreun Grand Slam? Poate, dar încă nu. Va mai juca vreo finală? Da, încă două. A fost nevoie să vină vara pentru ca răspunsul să fie, aşadar, “da” încă odată. Wimbledon, apoi US Open. Ambele pierdute la ştiţi voi cine. Pentru fedfanii din intreaga lume (da, aşa îşi spun ei) Slamul #18 este doar o chestiune de timp. Problema este că *din 2012 încoace* e o chestiune de timp. Iar timpul este singurul lucru pe care Federer nu-l poate scoate din joben. Pe mine însă, cel mai mult mă nemulţumeşte banalitatea lui 17. Nu te poţi opri la prozaicul 17 atunci când numele tău este Roger Federer, damn it! Fă-l pe 18! Cu 18 poţi jongla un pic, măcar. Iată un exemplu:  Federer, cel mai bun tenisman din lume, are acelaşi număr de Slamuri câte capitole se află în Ulise, cel mai bun roman din lume. E cam tras de par, dar măcar nu e 17. Nici nu mai zic de 19 sau 20, care sunt numere şi mai ofertante, cu care se poate cu adevărat lucra la statuie.

Aşadar, e important pentru noi toţi, ca specie de om care pune tenisul peste orice sport, ca Federer să treacă de acest prag psihologic. Șapteşpe must go! Pentru că 2015 a arătat că se poate. La 34 de ani, Federer l-a învins, după mult timp, pe Rafael Nadal, a câştigat șase titluri (şi mici şi mari), l-a bătut de trei ori pe Djokovic şi a lipit, back-to-back, două finale de Slam. Mai important pentru posteritate, a zămislit SABR-ul. Nu voi scrie aici despre SABR, căutați-l voi pe Youtube dacă nu-l ştiţi, căci explicaţiile în scris nu fac decât să-l reducă. (Codruț)

15. Titlul câștigat de Radwanska la Singapore – cel mai important al carierei

Agnieszka Radwanska a împlinit anul acesta 10 ani de când joacă în circuit. A trecut la profesioniști la doar 16 ani, ceea ce o transformă într-un fel de veterană la doar 26 de ani. Cu o constituție mai degrabă firavă, Aga a trebuit să suplinească prin îndemânare, agilitate și istețime tactică lipsa forței pure și făcut o treabă foarte bună, construindu-și o carieră solidă în top 10. După propriile standarde, 2015 a fost un an mai degrabă mediocru pentru Radwanska, care a trebuit să tragă tare pe ultima sută pentru a se califica la Singapore, a cincea ei participare consecutivă.

Nici Turneul Campioanelor nu a mers ca pe roate pentru poloneză. Trasă în grupă cu Sharapova, Pennetta și Halep, Aga a pierdut un prim meci de trei seturi cu Maria, apoi unul de două seturi, dar totuși strâns, contra Flaviei. După două înfrângeri dezamăgitoare și obosită după un sezon asiatic galopant, Radwanska se vedea înaintea meciului cu Simona cu puține șanse de a ieși din grupe. Momentul de cotitură al meciului și al turneului a fost în tiebreakul primului set, când Radwanska reușit să depășească un deficit serios (a fost condusă cu 5-1), să revină și să câștige setul și meciul.

Calificată în semifinale cu doar o victorie, Radwanska și-a jucat bine cărțile: a profitat mai întâi de o Garbine depășită și fizic de oboseală, dar și psihic de jocul înnebunitor al polonezei și apoi în finală a demontat în trei seturi o Kvitova prea fluctuantă.

Sharapova are acea vorbă pe care a făcut-o celebră: ”Nu contează cum începi meciul, ci cum îl termini.” Singapore este singurul turneu care îți dă voie să faci același lucru: să-l începi prost, dar să-l termini bine. Radwanska a făcut exact asta, la fel ca și cu întregul an 2015.

Singura jucătoare care a câștigat Turneul Campioanelor fără a câștiga un Slam înainte a fost Amelie Mauresmo în 2005, însă anul următor franțuzoaica a câștigat nu unul, ci două Slamuri. Va putea și Radwanska, care a vorbit de multe ori despre speranța ei de a câștiga un Slam, să-i urmeze exemplul lui Mauresmo la anul? Dacă va fi la locul potrivit la momentul potrivit și va juca fără inhibiții, Radwanska ar putea fi una din jucătoarele care să profite de contextul amestecat din WTA. (Camelia)

14. Novak Djokovic câștigă Wimbledon și US Open back-to-back, după dezamăgirea de la Roland Garros

Când Stan câștiga finala de la Roland Garros, provocând încă o rundă de standing ovation-balsam pentru Nole la ceremonia de premiere, cu toții ne-am întrebat cum va reacționa sârbul după această nouă dezamăgire pariziană. Djokovic avusese fără îndoială un an perfect până atunci: singurul titlu mare pe care nu-l câștigase fusese unul la care alesese să nu participe, Madridul. Însă așa e în sport, e suficientă o singură înfrângere ca să ajungem să chestionăm (prea ușor, prea repede) grămezi întregi de rezultate grozave.

Victoria cea mare a lui Djokovic este că a pus momentul trist de pe Chatrier în spate și a reacționat imediat nu doar cu titlul de la Wimbledon, ci și cu cel de la US Open, o îmbunătățire față de situația similară din 2014. Mai mult, dacă atunci victoria lui de la Wimbledon a fost un pic pusă sub semnul întrebării de Federer, de data asta sârbul s-a impus clar pe iarba londoneză. Nole – trei titluri la Wimbledon, iată o performanță care nu părea deloc plauzibilă la începuturile carierei sale, când iarba era considerată suprafața sa cea mai slabă.

În ton cu restul anului, Djokovic a mai rezolvat și o altă aberație statistică: pentru un palmares pe hard precum al său, era un pic absurd să aibă un singur titlu la Flushing Meadows. Contra unui stadion întreg, Novak s-a ridicat iar deasupra tuturor, făcându-ne să înțelegem la ce sezon istoric asistăm. (Adrian)

13. Rafa Nadal, primul an fără un titlu de Slam în ultimul deceniu

Pentru prima oară din 2004 încoace, Rafa Nadal termină un an fără un titlu de Grand Slam. Această propoziție simplă cuprinde tot ce trebuie să știm despre raritatea acestui sezon. Unul pe care toată suflarea tenisului îl consideră foarte slab pentru standardele spaniolului, chiar dacă Rafa l-a încheiat în Top 5 și cu 60 de meciuri câștigate, cifre pentru care alți jucători ar semna oricând.

Dar Rafa nu e un jucător oarecare. Cu nici doi ani în urmă, era un pariu aproape cert să afirmi că Nadal îl va depăși pe Federer în ce privește titlurile de Grand Slam. Poziționat la cota 13 înainte de finala cu Wawrinka de la Australian Open 2014, și cu French Open la orizont, era greu să afirmi contrariul. Acum, la final de 2015, se pune întrebarea dacă Nadal va mai câștiga vreodată un alt titlu de Slam.

A fost un an pe care toți fanii lui Rafa abia așteaptă să-l vadă terminat. Nu doar lipsa titlurilor relevante a durut, ci brusca metamorfoză a spaniolului într-un jucător lipsit de soluții în fața rivalilor din top, fără încredere și fără forehand. Pentru prima dată în viață am intrat pe teren temându-mă – a rezumat, mai mult sau mai puțin, Nadal. În mod particular, performanțele sale la Slamuri au dezamăgit, pentru că la niciunul dintre cele patru mari turnee, Nadal n-a ajuns în semifinale. Întâi, sferturi la Australian Open, după ce anonimul Tim Smyczek (autorul unuia dintre cele mai frumoase gesturi ale anului) l-a pus în pericol în turul al doilea. Apoi, a doua înfrângere a carierei la Roland Garros – iar faptul că ea n-a mirat pe nimeni spune câte ceva despre hăul în care se afla atunci Rafa -, urmată de o altă eliminare rapidă de la Wimbledon. Înfrângerea cu Fognini de la US Open, primul său eșec suferit de la 2-0 la seturi, a pus capac.

Dar un jucător care a câștigat 14 Slamuri nu uită să joace tenis peste noapte și nu poate fi scos așa de ușor din calcule. Pe măsură ce 2015 s-a scurs către final, Nadal a început să dea semne de recuperare, cu câteva rezultate încurajatoare pe linia dreaptă. Dacă el va putea reveni la un nivel care să-i permită să atace iar locul 1 va fi una dintre marile întrebări ale lui 2016. (Adrian)

12. Victoria reușită de Marea Britanie în Cupa Davis

În 2010, Marea Britanie juca contra Turciei pentru a evita retrogradarea în a patra ligă valorică a Cupei Davis. În decembrie 2015, echipa britanică de Cupa Davis primea titlul de echipa anului. De la locurile codașe la câștigarea titlului, în condițiile în care britanicii au un singur jucător de talie mondială la simplu și unul la dublu, iar amândoi poartă același nume: Murray. Cum a fost această performanță posibilă? Pregătire, dorință și un pic de noroc. Pentru prima a fost responsabil căpitanul nejucător Leon Smith, care l-a antrenat pe Murray în juniorat. Smith și-a făcut temeinic treaba, studiind adversarii, aducând în echipă un antrenor specializat pe dublu și călătorind pentru a fi alături de jucătorii britanici și a-i cunoaște mai bine.

A doua a fost dorința de a participa a lui Andy Murray, care și-a făcut din câștigarea Cupei Davis un obiectiv serios. Când echipa britanică a avut o șansă de a promova în Grupa Mondială în 2013, Andy a contribuit la victoria contra Croației.

Cu majoritatea punctelor asigurate de Andy și Jamie Murray anul acesta, team Great Britain nu mai avea nevoie decât ca unul sau doi dintre ceilalți jucători din lot să se ridice la nivelul de eroi, așa cum se întâmplă deseori în această competiție. James Ward a fost eroul contra Statelor Unite în turul 1, cu o victorie monstruoasă împotriva lui John Isner (15-13 în decisiv), iar în restul întâlnirilor (Franța, Australia și finala cu Belgia) punctele au fost aduse în totalitate de Andy la simplu și de el și Jamie la dublu.

Nu în ultimul rând, picul de noroc a fost reprezentat de ieșirea timpurie din cursă a echipelor favorite din caza neparticipării jucătorilor mari (elvețienii și cehii au ieșit din primul tur, sârbii în turul doi, spaniolii nici n-au fost în prima ligă). Britanicii au profitat de această conjunctură, dar nu le-a dat nimeni cupa pe gratis. Echipele pe care le-au întâlnit a trebuit învinse pe zgură, iarbă și hard, de-a lungul unui an încărcat, iar finala au jucat-o în deplasare, într-o atmosferă complicată de starea de urgență declarată în Belgia din cauza atentatelor de la Paris.

Andy Murray a pus capăt multor perioade secetoase în tenisul britanic: mai întâi câștigarea medaliei olimpice de aur, apoi Wimbledon și acum, câștigarea cupei Davis după 79 de ani. Titlul de personalitatea sportivă a anului 2015 este cum nu se poate mai meritat. (Camelia)

11. Promovarea României în Fed Cup

Ani la rândul, Fed Cup aproape că n-a existat pentru fanii români. În fapt, ce nu exista era perspectiva; izolate în a treia ligă valorică a tenisului mondial pe echipe, româncele nu contau prea des pe o formulă de echipă solidă și constantă. În plus, lipsea un element care să declanșeze o reacție de motivare în lanț. Toate planetele s-au aliniat începând cu 2013, iar din 2014 încoace, România a câștigat șapte meciuri consecutive în Fed Cup, asigurându-și promovarea în elita mondială a tenisului feminin.

Victoriile de anul acesta au fost în mod particular satisfăcătoare. Cu Spania, acasă, România a înfruntat o echipă puternică și o situație de scor complicată. Condusă cu 2-1 după primele trei meciuri, naționala condusă de Alina Tecșor-Cercel și-a ținut nervii pe final și a întors, grație victoriilor reușite de Irina Begu la simplu și dublul Begu/Niculescu, într-un decisiv cu sufletul la gură.

Mai apoi, cu Canada, iarăși a fost un context greu, și din nou fetele s-au unit și s-au ridicat deasupra oricărei adversități. Lipsită de Simona Halep și Monica Niculescu, România a pierdut primul meci, unul în care contam aproape cu toții pe un punct. Dar Alexandra Dulgheru și Andreea Mitu au recuperat, învingând-o fiecare pe Eugenie Bouchard. Tot Alexandra a adus și punctul decisiv, iar România intra în Grupa Mondială, o performanță importantă a sportului românesc.

România în Fed Cup e o temă care a provocat multe comentarii, dar și invită la multe concluzii, câteva dintre ele scrise de noi la momentul respectiv. În rezumat, fetele au câștigat pentru că au știut să formeze o echipă, fără să depindă exclusiv de o jucătoare sau alta. Pe rând, fiecare s-a ridicat la statutul de erou, atunci când situația a cerut-o. E marele punct forte al acestei generații. Meciul cu Cehia, din februarie, n-ar putea veni mai repede. (Adrian)

 

Îți place?
Cele mai noi
comments powered by Disqus