Big Four e bine, sănătos: finală clasică la Indian Wells, Federer vs Djokovic pentru primul Masters al anului

Pentru un turneu cu atâtea surprize precum Indian Wells, rămas rapid fără multe dintre numele de top, o finală între Roger Federer și Novak Djokovic e exact ce și-ar fi putut dori organizatorii, și vine să contrazică teoria că Big Four a fost deja băgat în corzi. Cu alte cuvinte, la vremuri noi, tot noi. La puțin timp distanță de cea mai recentă întâlnire directă, cei doi mari rivali se vor regăsi față în față în finala primului turneu Masters al anului, într-un meci care ar trebui să răspundă la câteva întrebări interesante și să dea naștere la altele.

Felul în care au ajuns cei doi în finală n-ar fi putut fi mai diferit. Se zice că nu poți învăța un câine bătrân trucuri noi, dar poate că atunci când „câinele” în cauză este Roger Federer, nici nu e nevoie, pentru că le știe deja pe toate. Într-o demonstrație de serviciu, eficiență, defensivă și prezență de spirit, Federer l-a învins pe revelația turneului, Alexandr „The Dog” Dolgopolov, 6-3, 6-1 în doar 61 de minute. A fost o apariție nu neapărat a lui Vintage Fed, cât mai degrabă a lui Clinical Fed. Și totul a început cu serviciul lui Roger, într-o zi mare; însuși elvețianul a spus că „am avut una dintre cele mai bune zile la serviciu din carieră”. Dacă pe Raonic l-a citit exmplar la retur, Dolgo n-a putut să facă același lucru și cu serviciul mult mai variat și mai eficient al lui RF. Cu 72 la sută procentaj pe primul și 83 pe al doilea, Federer n-a oferit nimic gratis, n-a avut de salvat mingi de break, ceea ce a strâns, invariabil, mai multă presiune pe umerii lui Dolgo. Care mi s-a părut ceva mai crispat decât în restul ocaziilor din turneu, posibil mai apăsat de miză, așa că erorile neforțate au început să zboare cu nemiluita.

Federer, care a avut ocazia să-l studieze în detaliu pe Dolgopolov la Dubai, unde cei doi s-au antrenat împreună în timpul off-season-ului, a părut că știe la ce să se aștepte, mai ales că Alexandr a devenit destul de repede previzibil, îndreptându-și marea majoritate a mingilor spre reverul lui Federer. Comentatorii britanici au observat foarte corect că jucatul lui Federer pe rever tinde să devină un pattern un pic nejustificat, în sensul că, dacă lui Rafa tactica îi funcționează de minune, din motive deja evidente, asta nu înseamnă că va funcționa pentru toată lumea. Azi, reverul lui Federer, ca mai toate părțile jocului său, a ținut foarte bine. Și nu doar el a ținut. Deplasarea pe teren a fost iarăși la cote înalte, iar defensiva, excelentă, dovadă hot-shot-ul meciului (video, mai jos). Mai e un detaliu: Dolgopolov a ajuns în prima semifinală de Masters a carierei cu un joc exploziv de pe ambele părți, cu varietatea-i binecunoscută de pe rever, cu drop-shot-uri, cu groundstrokes gigantice și intimidante, cu stilul său general aparent neglijent, sau nepăsător, sau neortodox, sau toate la un loc. Dar și cu un procentaj foarte prost la serviciu, detaliu care l-a prins din urmă când îi era lumea mai dragă. După câteva game-uri în care a testat apele, Federer s-a ambalat brusc la 4-3 în primul set, când s-a rățoit la un retur ca în vremurile bune.

De acolo, meciul s-a rupt, iar Federer a sprintat primăvăratec spre linia de sosire. E pentru al doilea meci la rând când câștigă setul doi mai clar și mai repede decât pe primul, după ce l-a demontat în bucăți pe Anderson, iar asta e un semn bun pentru tabăra elvețiană, din mai multe motive. În primul rând, conservarea resurselor. Federer a jucat mult tenis săptămâna aceasta (a făcut și semifinale la dublu), dar a reușit cumva să-și păstreze prospețimea. Doi la mână, diferența fundamentală față de anul trecut. Federerul lui 2013 ar fi găsit cumva o metodă să-l bage înapoi în joc pe Dolgopolov. Federerul acestor luni mai are, uneori, mici căderi de concentrare, însă le survolează fără mari pagube și le rezolvă rapid, cu calm și fără sentimentul acela de criză și de panică, atât de prezent anul trecut.

În 2013, jucătorii simțeau mirosul de sânge, simțeau că au în față un Federer șters, vulnerabil și periculos doar prin prisma palmaresului. Simțeau oportunitatea. Așa că atacau fără rețineri și fără milă și obțineau un trofeu nesperat. Așa s-au petrecut episoadele Benneteau, Stakhovsky, Brands, Delbonis, Robredo și altele. În 2014, jucătorii simt că e rost de chelfăneală și-și pierd rapid curajul, jocul adică, pe măsură ce lucrurile nu merg în direcția lor. În haita atât de diversă a ATP-ului, câinele alpha, fie el și mai bătrân, și-a recăpătat în bună măsură autoritatea.

Federer spune că e și el un pic surprins de cât de bine merg lucrurile la acest moment pentru el: „Cred că rezultatele sunt mai bune decât am crezut că vor fi”, a spus Roger, aluzie la termenul pe care și l-a stabilit ca să-și regăsească jocul, cel pentru luna aprilie. „Asta e foarte încurajator și super pozitiv. Acum contează să păstrez același ritm, să iau deciziile corecte, să nu joc prea mult, să nu joc prea puțin, și să mă simt bine făcând toate astea, pentru că e de asemenea foarte important. Dar, la urma urmelor, cel mai important e să păstrezi o balanță între a te simți bine și focul pe care îl am, acela de a câștiga fiecare meci, să merg la antrenamente și să îmi îmbunătățesc jocul cât pot de mult. Mă simt foarte împăcat în ce privește toate aceste detalii, ceea ce e încurajator”, a conchis Federer. La urma urmelor, rezolvarea tuturor problemelor se poate face într-un singur fel: câștigând meciuri. Victoriile te fac să vezi totul în culori mult mai luminoase, iar elvețianul are destule în ultima perioadă: va sosi la finala de mâine cu o serie de 11 meciuri câștigate la rând. În cele de aici, de la Indian Wells, n-a pierdut niciun set.

Ultimele lui șapte turnee? Finală, semifinală, semifinală, finală, semifinală, titlu și acum finală, cel puțin. A 35-a de Masters. Deloc rău pentru cum arătau lucrurile pentru el în urmă cu nici trei luni.

Pentru Dolgo, în schimb, lucrurile rămân promițătoare. Seria lui de victorii la Indian Wells n-a apărut din senin, ucraineanul are un început solid de an, cu finală la Rio, semifinală la Acapulco și acum semifinală în deșertul californian. Toate aceste rezultate l-au propulsat până pe locul 23, începând de luni, și sunt explicate, spune Dolgopolov, de o lună reușită de antrenamente în offseason, reușite în primul rând pentru că s-a păstrat sănătos. Dolgopolov e de urmărit anul acesta în continuare, pentru că toate semnele arată că vom mai auzi curând de el, inclusiv prin rezultate de tipul celor cu Nadal. Capabil de lucruri frumoase și pe zgură, Dolgo e unul dintre jucătorii de care ATP are mare nevoie, pentru că e făcut dintr-un alt aluat, e creativ și imprevizibil, și, inevitabil, e spectaculos. Mi se pare, comparativ cu anii trecuți, că și-a mai curățat jocul de acele slice-uri funky folosite exagerat (îmi amintesc de acel meci cu Tomic de la AO din 2012, ca exemplu), iar în locul lor și-a adăugat o nuanță suplimentară de agresivitate.

Faza meciului

Pentru trofeu va lupta însă Federer, care n-a mai câștigat un Masters din 2012, de la Cincinnati, când în fața lui s-a aflat, coincidență, exact adversarul din finala de duminică. Este vorba de Novak Djokovic, cel care l-a învins pe John Isner (7-5, 6-7, 6-1) într-o semifinală care, dacă a fost frustrantă pentru mulți spectatori, îmi închipui cum o fi fost pentru Nole.

Djokovic are în mod tradițional o problemă cu John Isner, așa că nu a fost neapărat o surpriză scenariul după care s-a derulat a doua semifinală. De altfel, cele două înfrângeri ale sârbului cu Big John s-au consumat tot pe tărâm american, una chiar la Indian Wells, acum doi ani, și de fiecare dată scenariul a fost cam același. Rutină pe serviciu, un set sau două împinse în tiebreak, acolo unde Isner plănuiește mereu să se detașeze cu serviciul. Pentru un tip care returnează atât de bine precum Nole, și care mai face față atât de bine presiunii de orice tip, a fost, totuși, un pic cam mult să-l vezi pe Djokovic suferind așa cum a făcut-o azi. E adevărat, să joci cu Isner poate fi foarte frustrant; Federer însuși, care aștepta la conferința de presă să-și afle adversarul, asemăna experiența cu o sesiune de lovituri de departajare în fotbal – niciodată nu ai siguranță pe rezultat. Isner e pregătit să împingă orice meci în trei tiebreak-uri, dacă e nevoie, și să te bată acolo cu experiența. Pe de altă parte, asta nu mai e o surpriză pentru nimeni, ne așteptam la un astfel de meci. La ce nu mă așteptam de la Novak a fost să piardă raliuri după raliuri purtate exclusiv pe rever, să aibă o zi așa de proastă pe forehand sau, mai ales, MAI ALES, să își piardă serviciul de două ori consecutiv când servea pentru meci. Cineva glumea pe Twitter că Djokovic ar trebui amendat ori de câte ori pierde un rally de pe baseline cu John Isner, dar dacă gluma ar deveni realitate, nu știu exact ce „pedeapsă” ar trebui să i se aplice sârbului pentru cele două game-uri de la 5-4 și 6-5 din setul doi, plus tiebreak-ul care le-a urmat. A fost o perioadă a jocului în care Isner l-a făcut pe Nole să arate prost pe teren, și nu a făcut asta cu serviciul, ci mai ales cu returul și un brand de tenis ultraagresiv și foarte inteligent. 

Ori pentru asta sunt două explicații: ori Isner e subestimat, și toată lumea refuză să vadă la el altceva decât serviciul (azi a avut câteva execuții de manual), ori Djokovic chiar trece printr-o perioadă sumbră. Înclin să cred că ambele sunt adevărate, fie și măcar parțial. Big John chiar poate juca, ba chiar se poate deplasa mai bine decât primește credit. În plus, adoră marile ocazii, meciurile cu miză mare, cele în care are în față un adversar ilustru. 

Cât despre Novak – am evitat, până acum, să intru în corul bocitoarelor, în ce-l privește, pentru că mi s-a părut prematur să dăm o importanță exagerată începutului de an mai puțin reușit. Dar în ciuda victoriilor, parcursul de la Indian Wells arată că sunt lucruri în neregulă la el, iar lipsa trofeelor din 2014 nu e deloc întâmplătoare. De-a lungul turneului, Nole a dispărut ocazional din meciuri, a cedat un set unui jucător complet necunoscut (Alejandro Gonzalez), a fost ambuscat serios preț de un set și un pic de Marin Cilic și a suferit enorm azi, cu Isner. Partea bună e că a ajuns cu bine în finală, prima a anului, partea proastă e că semnalele pe care le transmite, pe teren sau în afara lui, sunt mixte. Ziariștii prezenți la conferințele de presă ale lui Isner și Djokovic au povestit că au ieșit buimaci din sală, neînțelegând de ce stările celor doi sunt complet de-a-ndoaselea față de rezultatul final. Deși a câștigat, sârbul a părut plictisit, neîncrezător și șters, spun cei prezenți; cumva stări care se potrivesc cu momentele în care jocul său arată, pe mici tronsoane, exact la fel. 

Dacă Novak are sau nu la el killer instinct-ul și, mai ales, instinctul de supraviețuire, vom vedea în finala cu Federer, o ocazie numai bună să ne răspundă la actualele dileme care-l privesc pe sârb. O a doua înfrângere cu Federer în numai trei săptămâni ar fi poate cam mult, la pretențiile actuale ale lui Djokovic. Tentația e să ne așteptăm că Nole își va ridica jocul la înălțimea ocaziei și își va respecta statutul de favorit. Pe de altă parte, dintre cei doi, nu el este cel care a arătat mai bine de-a lungul turneului, ceea ce face și mai complicat de anticipat traiectoria meciului de mâine.

Djokovic are nevoie ca de aer de un trofeu, Federer pare într-un loc foarte bun acum, fizic și mental, așa că sunt toate condițiile să avem o nouă întâlnire spectaculoasă dintr-o rivalitate care a produs multe, foarte multe meciuri de calitate. Culmea, n-a produs la fel de multe finale. Din cele 33 de meciuri, câte vor fi cu cel de mâine, numai nouă Federer – Djokovic s-au jucat cu un trofeu pe masă (4-4). Game on.