Interviu 30-0 | „Anca Todoni are calități de Top 20. Noi așa sperăm și credem că e posibil. Nu înseamnă că se va întâmpla, dar către asta tindem”

În timpul Transylvania Open am vorbit cu Artemon (Arti) Apostu-Efremov despre argumentele și drumul Ancăi Todoni în lumea WTA, despre școala de tenis de la noi (dacă avem una), despre clubul Arc Pro Tenis, pe care l-a fondat alături de Adrian Gavrilă, Adi Cruciat și Mihai Pușcașu, despre calitățile esențiale pe care tinerii trebuie să le probeze pentru a putea face față în sportul de performanță de azi, despre avantajele și neajunsurile noilor generații, dar și despre anii grozavi ai tenisului românesc, o perioadă de care, spune Arti, nu am știut să profităm.

***

Hai să pornim cu școala voastră de tenis. Cum ați pornit clubul, de unde ideea, cum merg lucrurile?

Cred că școală e mult zis; mai degrabă este un club de tenis. Școala ar implica și partea asta de a culturaliza și a deschide orizontul. Suntem un club de tenis în care încercăm să dezvoltăm de jos în sus, cu toate că noi am pornit de sus în jos – în sensul că am pornit într-un grup de antrenori profesioniști, cu jucători profesioniști.

Eu și Adrian Gavrilă am început să lucrăm împreună prima dată, făcând un tandem de antrenori cu sportive. Apoi, peste un an, s-a alăturat Adi Cruciat – după ce s-a oprit din jucat. Și asta se întâmpla acum 15 ani. Între timp, pe parcurs, cred că acum cinci ani, ni s-a alăturat Mihai Pușcașu, și am devenit parteneri. Ne doream de mult să facem un club de tenis, pentru a putea lucra cu sportivii de la o vârstă mai fragedă, astfel încât să-i influențăm mai mult, să le insuflăm mai devreme valorile corecte, să le dăm cunoștințele pe care noi le-am acumulat de-a lungul timpului pe tur. Și să îi facem să vadă modul corect de-a aborda tenisul. Pentru că aici mi se pare că e cea mai mare problemă la noi: avem juniori buni, care însă nu reușesc să facă pasul către marea performanță.

Până la urmă, după Covid, perioadă în care am fost cumva blocați, am reușit să găsim locația unde activăm acum: lângă Arcul de Triumf. Avem 4 terenuri și 50 de sportivi. Oficial, clubul nostru a fost înființat în noiembrie 2022, iar anul trecut deja aveam 35-40 de sportivi legitimați la noi. Am câștigat Campionatele Naționale de senioare pe echipe, am ieșit vicecampioni la seniori, plus câteva titluri naționale ale sportivilor de la club; avem sportivi care au câștigat recent primul lor punct ATP, alți sportivi și sportive care au urcat în clasamente, au câștigat turnee, deci lucrurile merg bine. Mai avem încă șase antrenori pe care îi plătim, plus un preparator fizic al clubului nostru. Raluca (Olaru) e și ea e part-time de anul trecut.

La nivel de juniori mai suntem, într-adevăr, foarte buni?

În general, da, suntem buni. Uite, de exemplu, o avem pe Mara Gae, care a câștigat US Open-ul la dublu, care a fost în Top 20 la juniori. Deci suntem buni. Dacă te referi la volum, da, sunt mai puțini jucători buni, pentru că e și o bază de selecție mai mică. Asta este o altă problemă: nu mi se pare că a fost gestionat corect momentul ăsta senzațional al tenisului românesc, cu Simona, cu Irina, Sorana, Monica, Alexandra, Raluca și… sper să nu ratez pe cineva. Atât de multe au fost! Ar fi trebuit să fie un boom pentru tenis. Și mi se pare că e tocmai pe dos: acum, având clubul, vrem să organizăm turnee, și sunt din ce în ce mai puțini copii înscriși la turnee.

Când spui că nu a fost folosit bine momentul acesta – ani în care am avut atât de multe jucătoare bune -, te referi la partea de promovare a tenisului?

Exact. Ar fi trebuit să fie, nu știu, câteva mii de fetițe care vor să fie ca Simona, care să se inspire din povestea Simonei Halep. Poate și mii de băieți care, chiar dacă a fost o perioadă în care la băieți n-am avut aceleași performanțe, puteau intra pe acest trend bun; totuși, Marius Copil a fost în prima sută recent. Poate că ar fi trebuit să existe programe și în școli, nu știu. Cu siguranță se puteau face mai multe.

De acord. Cum anume am fi putut face mai bine? Și cine? Federația? Mass-media? Școlile sau cluburile de tenis? 

Nu cred că a mai fost vreodată atât de mult tenis la televizor, sau în presă, cât a fost în perioada asta. Deci expunere a fost. Dar trebuie început de jos: programe, școli, ateliere, întâlniri cu copiii care vin să joace sau să se uite la tenis. Uite, cum e turneul aici, la Cluj; și au mai fost și în București. Trebuie să fie o emulație. Mai mult decât să ai numărul 1 mondial e foarte greu…

Știi, e curios. Pentru că avem exemplu natației: când a apărut David Popovici, cu ascensiunea lui grozavă, ni se spune că numărul copiilor înscriși la înot a crescut foarte mult. Au făcut cei care promovează înotul o treabă nemaipomenită?

E corect. Numai că înotul e văzut un pic diferit. Înotul este un sport pe care copiii îl fac, în general, de mici; pentru că trebuie să învețe să înoate și este foarte bun pentru sănătate. De când cu David Popovici, lumea se gândește că ar fi și o cale să facă mai mult. Doi la mână, înotul nu este atât de scump precum tenisul.

Poate mai e ceva? Chiar tu ai folosit termenul valoare sau virtute mai devreme, or eu cred că mulți părinți l-au considerat pe David Popovici, de prima dată când l-au auzit vorbind, un model. Și nu musai un model de sportiv de performanță, ci un model de tânăr bine conturat.

Da. Este de la un liceu bun – la Coșbuc -, când îl auzi vorbind, vorbește extrem de frumos, cu idei pertinente, cu foarte mult bun simț; nu îi e frică să își mențină punctul de vedere, să spună ce are de spus. Și mi se pare – exact ce spuneam – că are o viziune extrem de sănătoasă asupra lucrurilor. Sunt sigur că asta l-a ajutat să crească atât de mult și să reușească performanțele senzaționale pe care le-a reușit. Am și avut ocazia să îl văd și să îl cunosc, e o persoană senzațională.

În ultimii ani, voi ați lucrat excelent cu Irina Begu, tu ai lucrat și cu Simona Halep, spune-mi cine s-a mai pregătit, într-un fel sau altul, cu voi.

Am început cu Elena Bogdan, Raluca Olaru, Alexandra Cadanțu, apoi eu cu Adi (Cruciat) am fost 5 ani cu Irina (Begu), apoi Adi a fost cu Simona și cu Sorana, eu cu Simona, un an cu Mihaela Buzărnescu, am lucrat pentru scurt timp cu Alexandra Dulgheru, care avea probleme cu genunchiul – din păcate n-a reușit să treacă atunci peste ele. A mai rămas cineva? (zâmbește). Am lucrat și cu Gabi Ruse, când era junioară, cu Ioana Ducu, au fost și alte colaborări pe parcursul acestor ani.

Asta înseamnă că la voi s-a adunat o bună parte din bagajul de know-how din tenisul românesc al ultimilor ani.

Da, nu m-am gândit niciodată la acest aspect; cumva, fiind întins pe atâția ani, mi s-a părut o chestie normală. Mi se pare că generația asta nouă de antrenori a contribuit foarte mult la succesul acestor fete. Pentru că, dacă te uiți, majoritatea fetelor au avut, în foarte multe perioade, antrenori români. Și, din punctul ăsta de vedere, putem spune că avem cu ce ne mândri. Chiar ne întrebau alții mai demult, când erau 6-7 jucătoare din România în prima sută WTA: Ce sistem aveți, cum reușiți? Sunteți toți antrenori români cu jucătoare din România – e foarte tare! Eram admirați pe tur.

Da, aici voiam să ajungem. Mă gândeam așa: când vorbim despre formarea următoarelor generații, ajungem adesea la nevoia unui mai bun sistem. Pentru mine, sistem înseamnă că know-how-ul trebuie luat de la cei care-l dețin și pasat, într-un stil unitar, celor care au nevoie de el pentru a fi mai performanți; sau măcar pentru a-și putea înțelege mai bine drumul. 

Noi facem asta, dar o facem într-un sistem privat, nu este un sistem al țării, este sistemul nostru, pe care noi îl implementăm. Nu este un sistem centralizat, dar este un sistem.

Și dacă adăugăm – chiar și fără centralizare – alte 10-15 microsisteme ca al vostru, private? Nu ia naștere un sistem de formare a noilor generații? Privat, dar tot sistem se cheamă.

Nu este atât de ușor să ai, totuși, 15 microsisteme de acest gen. Nu știu dacă avem atâtea. Gândește-te că noi ne-am creat o echipă foarte puternică de antrenori – și suntem 10. Asta ar însemna 150 de antrenori. Cred că e greu de atins pentru România, dacă vorbim de nivelul pe care-l vrei. Poate în viitor.

Mă gândesc că și voi v-ați format și v-ați îmbogățit cunoștințele odată cu fiecare jucătoare cu care ați lucrat.

Cu siguranță. E un dublu proces: tu înveți jucătoarele și, ajutându-le, înveți din experiențele și din provocările prin care treci. Și asta fac, de fapt, antrenorii și jucătorii buni: conștientizează că au tot timpul de învățat. Și trebuie să fii adaptabil, pentru că tenisul este un sport aflat într-o schimbare extrem de rapidă. Dacă nu ții pasul, rămâi în urmă, metodele tale devin învechite și nu mai ai aceleași rezultate.

Dacă mă uit în urmă, la cum lucram, de exemplu, acum 15 ani, sunt multe concepte care s-au schimbat. Judecate acum, poate metodele pe care le-am aplicat atunci nu par așa de bune; dar erau bune pentru momentul acela, dovadă că am și obținut rezultatele respective. Ce vreau să spun e că nu poți pune semnul egal între tenisul de acum 15 ani și tenisul actual. Și, la fel, nici între metodele de antrenament și pregătire de atunci și cele de azi. Toate se schimbă rapid, trebuie să te adaptezi mereu. Mai mult, trebuie să fii inovativ, să fii cu un pas înaintea celorlalți. Altfel, marja – la nivelul ăsta – este extrem de mică, este infimă: dacă poți să aduci o diferență de 2-3-5% este enorm!

Tenisul e la fel de scump azi cum era pe vremea voastră? E mai scump?

Este, evident, scump, și devine mult mai scump când începi să călătorești, să joci turnee. Devine foarte scump dacă vorbim de performanță. Gândește-te, calendarul are 25-30 de săptămâni, și majoritatea turneelor sunt în afara țării. La nivel Challenger sau ITF găsești să joci și în zona ta. În schimb, când vine calendarul WTA, știi foarte bine: Australia, Statele Unite, America de Sud, Asia și tot așa.

Lumea se gândește: Bine, dacă ajungi să joci turnee WTA, înseamnă că și premiile sunt mai mari. Dar tu, până să ajungi la nivelul ăsta, ai de investit mult în tine. Deci nu e chiar așa. Cred că trebuie să fii vreo 3-4 ani în prima sută, încât să ajungi, cumva, mai sus de break even; să ajungi să ai liniștea pe care o vrei, liniștea care să-ți permită să investești și mai mult în tine. Deci nu este chiar atât de ușor.

Un buget rezonabil pentru un an de tur, cu antrenorul tău, înseamnă peste 100.000 de euro. În SUA, ei estimează undeva la 250.000-300.000 de dolari. Și asta fără să te întinzi prea mult: un antrenor cu care să călătorești, salariul antrenorului, avioane, cazări, mâncare, pregătire, mingi, rachete. În general, când nu ești aproape de Top 50, preparatorul fizic este doar acasă. Sigur, sunt situații când nu ai de ales și ai nevoie de preparatorul fizic sau de fizioterapeut cu tine, dar e greu să ajungi să călătorești des cu o echipă de trei-patru oameni. Să știi că și dacă joci de la 14 ani mai multe turnee ITF, tot se face un buget bunicel, spre 50.000 de euro, aș zice.

Mai există rămășița aia de sistem în care cineva vă aduce un copil foarte talentat, pe care nu are cum să-l susțină mai departe, și pe care să-l preluați voi?

Este ceva ce ne dorim să putem face în viitor. Și cu gândul ăsta am făcut clubul, dar acum suntem un club destul de tânăr, nu e ușor să susținem astfel de burse. Mai ales că lipsește cadrul legal care să ne ajute să recuperăm, la un moment dat, investiția. E foarte greu cu sportivi care sunt sub 18 ani, pentru că semnează părintele pentru ei. Iar semnătura asta poate fi inutilă, pentru că la vârsta de 18 ani copilul poate să zică: părinții m-au forțat, nu mai vreau să fac parte din contractul ăsta, la revedere. Așa funcționează.

Este un risc pe care trebuie să ți-l asumi; și e greu să ți-l asumi pentru un copil care are 12 ani, pentru ca nu știi ce se întâmplă și cum se schimbă el în șase ani. Poate va spune, peste o vreme, că s-a săturat de tenis și vrea să încerce altceva. Și dacă resursele materiale sunt regenerabile, timpul pe care îl aloci cuiva nu se mai întoarce. Te gândești că-l puteai aloca altcuiva. Sau că puteai merge cu familia în vacanță.

Deci poate fi frustrant și riscant, pentru că tenisul are aceste particularități, nu e ca un sport de echipă, unde există un flow destul de clar: ai președintele sau acționarul principal, ai sponsori, antrenorul și jucătorii sunt plătiți de club, fiecare știe în fața cui e resposabil. La tenis, jucătorul plătește antrenorul, dar jucătorul trebuie să asculte de antrenor, deși antrenorul este, dacă vrei, angajatul lui. Alt exemplu: părintele plătește antrenorul copilului său, dar părintele trebuie să asculte de antrenor, nu? În unele situații, chiar și când nu-i convine ce aude. E un mecanism foarte complex.

Cum e să faceți trecerea de la lucrul cu jucătoare care caută să intre în Top 30 la jucătoare care caută să facă trecerea de la nivel ITF spre lumea WTA?

Uite, după ce s-a oprit colaborarea mea cu Simona, am călătorit imediat la turnee de 15.000: am fost în Egipt, în Antalia, apoi am fost cu Anca (Andoni) în India, la câteva turnee de 50.000. O iei de la capăt. Dar pentru mine nu contează atât de mult valoarea turneului sau cât de frumos e locul, ci necesitatea de a ajuta sportivul respectiv. Asta este esențial. Pe mine nu mă deranjează că merg la un turneu de 15.000, e foarte interesant să vezi și asta și să revii. Adică, tot tenis este.

Dintre jucătoarele și jucătorii cu care lucrați, Anca Todoni e cea mai aproape să facă saltul?

Da. Lucrăm cu aproape 50 de de sportivi; îi includ aici și pe cei mai tineri, de 10-11 ani. Dar Anca este într-o poziție bună. Acum, când vorbim, e locul 230 WTA, în condițiile în care la mijlocul lui 2023, când a terminat școala și a luat Bacalaureatul, era în zona locurilor 700-800. În șase luni, ea a avut un parcurs senzațional: a câștigat patru turnee, a avut o altă finală, a jucat sferturi la un turneu WTA 125. (n.a. între timp, Anca a câștigat primul ei titlu WTA 125 și a urcat până pe locul 136 în ierarhia WTA).

De când lucrați cu Anca, cum s-a legat parteneriatul?

Părinții Ancăi se cunosc bine cu Adi Cruciat, ea e din Timișoara, Adi o știe de mică. Mi-a zis să fac un antrenament cu Anca, că o să-mi placă. Cred că avea 15 ani. Am făcut antrenamentul la Centrul Național și am fost impresionat. Nu atât de joc, ci mai ales pentru cât de receptivă și atentă era. Cât de concentrată era și cât de mult părea că-și dorește.

Următorul pas a fost să vină la București, lucru care nu e deloc ușor. Mai ales că părinții Ancăi nu s-au mutat aici de la început. Deci așa am început colaborarea. Îmi amintesc că aproape nouă luni nu a jucat, pentru ca șase luni a fost accidentată la umăr, dar am folosit foarte bine perioada aia. Anca s-a pus la punct cu pregatirea fizică, ceea ce a ajutat-o foarte mult să susțină efortul și să facă trecerea către circuitul profesionist.

O chestie anecdotică: cât îți ia, câte mingi trebuie să schimbi cu cineva în vârstă de 15 ani, ca să-ți dai seama că are ce-i trebuie?

E un proces, trebuie să cunoști persoana respectivă, nu e chiar așa de simplu. Adică, poți să vezi un jucător talentat, care lovește foarte bine, însă poate că acel jucător nu gestionează bine emoțiile și pierde meciuri pe care ar trebui să le câștige. Altul, îl vezi jucând, îți pui mâna în cap și zici Aoleu, ce lovituri! Cum zic meseriașii: Cine v-a lucrat aici?! Dar la meci, vezi că știe să-și câștige punctele. Alții stau foarte bine fizic, câștigă pe stamina. Deci analiza trebuie să fie complexă. 

Asta este frumusețea tenisului, că există variație, nu poți să dai un verdict simplu. Sigur că sunt jucători pe care îi vezi la un singur antrenament și te impresionează, dar sunt și jucători la care descoperi, în timp, calități importante pe care nu aveai cum să le vezi de la prima întâlnire; iar calitățile astea îi oferă o șansă bună să ajungă jucător sau jucătoare de tenis.

Mi-a venit în minte să întreb Cine v-a lucrat aici, domnule Medvedev? Un jucător pe care mulți antrenori l-ar fi putut trece cu vederea, nu? Înainte să observe că nu dă mingea afară 20 de minute…

Să știi că la Medvedev marea transformare nu a fost la lovituri, ci la concepția de joc. Pentru ca el a crescut ca un jucător defensiv, un counter-puncher, numai că s-a făcut de 1.98 înălțime. Eu îl știu de când era locul 100. La fel, alerga impecabil, dar nu făcea destule stricăciuni cu serva. Eu sunt convins că dacă ar ajunge pe mâna unui antrenor din România, primul lucru la care ar lucra – vreo șase luni – ar fi să îi „îndrepte” dreapta; să i-o facă „corectă”, cu toate că lovitura e foarte eficientă așa cum e.

Pornind de la ce ai spus, că trebuie să te uiți la tot pachetul, hai să forțăm un șablon: care ar fi primele trei calități pe care cineva ar trebui să le demonstreze la 14, 15 sau 16 ani, pentru a avea șanse bune să facă trecerea la tenisul profesionist?

Paradoxal, calitățile care îmi vin în minte nu au legătură în mod special cu tenisul, ele sunt importante în multe alte domenii. În primul rând, trebuie să aibă atitudine. Asta înseamnă un comportament adecvat, valori sănătoase, viziune corectă, să se prezinte într-un anumit fel. Dacă se uită la o jucătoare sau la un jucător din Top 100 cum procedează, ar trebui să își dorească să fie și să facă la fel, chiar dacă nu reușește asta în momentul respectiv. Știi cum zic americanii: Fake it till you make it. Deci atitudinea este pe primul loc.

Al doilea lucru: să aibă disponibilitate și să fie antrenabil. Pentru că degeaba am eu informația, dacă jucătorul sau jucătoarea nu dorește să o acceseze, să o primească. Disponibilitate la efort fizic, la factori de stres, disponibilitate să-și sacrifice din program pentru recuperare. Sau pentru un antrenament în plus. În loc să meargă la mall să vadă un film, să aibă disponibilitatea să facă lucrurile absolut necesare pentru a ajunge un jucător bun.

În fine, abia pe locul al treilea vine partea de joc, în care demonstrezi că ai chemare. Însă dacă ai primele două calități, jocul se clădește prin muncă, prin exercițiu, prin rutină. Iar când spun joc, nu mă refer doar la lovituri, mă refer la tactică, la viziune, la tot pachetul.

Dacă vorbim despre tineri de 14-15 ani, îmi imaginez că primele două valori despre care vorbești încă pot fi dobândite, învățate. Greșesc?

Da, dar pentru asta trebuie să existe disponibilitatea la suferință, trebuie să existe acolo dorința. Or, dacă tu nu ai valorile corecte sau viziunea corectă despre cum poți să ajungi în prima sută, e greu să recuperezi pe parcurs. Asta dacă vorbim despre performanță. Uite, dacă tu ai început tenisul serios la 8 ani – pentru că nu mai merge ca altădată, să începi serios la 12 ani -, iar la 14 ani nu ai deja valorile astea conturate destul de clar, tragi după tine o mare piatră de moară. Te poți schimba odată cu maturizarea, când primești altfel informația, dar e vorba să și recuperezi decalajul față de cei care au avut valorile astea încă de la 8 ani.

Unul dintre atuurile pe care le avem cu Anca (Todoni) este că am început într-o zonă în care ea, ca persoană, era în formare. Și, cum să zic, călătoria asta nu este doar pe teren, este și în afara terenului. Încercăm să îi arătăm valorile potrivite, și cel mai mult contează cum sunt văzute aceste valori acasă, în familie. Aici lucrăm și cu materialul clientului: cu cât lucrurile sunt mai clare, mai bune și mai liniștite în familie, cu atât șansele de reușită sunt mai mari. Pentru că familia este mereu mai aproape decât un antrenor. Influența cea mai mare e acasă. De acolo vine baza, iar dacă nu vine, e greu să recuperezi. Este ca atunci când ai învățat o lovitură greșită: e mai greu să o schimbi pe parcurs, cel mai simplu ar fi fost să o înveți corect de prima dată. Iar cu loviturile e mai simplu decât cu procesele mintale învățate greșit – ele se schimbă și mai greu, știm fiecare dintre noi.

Iarăși, nu vreau să generalizăm și să vorbim în termeni absoluți. Este vorba de un cumul de valori: suma părților bune trebuie să fie cât mai mare față de suma slăbiciunilor; sau a defectelor. Le avem fiecare, nu asta e problema. Nu trebuie să fii perfect, dar te-ar ajuta un raport de 80%-20% între calități și defecte. Gândește-te așa: dacă ești la 50%-50% și te lupți cu mulți care sunt la 80%-20%? Și nu faci față.

Hai să mai stăm un pic la Anca: care îi sunt celelalte argumente? Mi-ai zis de disponibilitatea ei de-a învăța, de mentalitatea ei.

În general, ea este extrem de profesionistă în tot ce face. În programul ei, tenisul este activitatea principală. Și își face foarte bine treaba. Uite, acum, când vorbim, ea este la sală, face pregătire fizică; are un program, vorbim cu Marian Lupu, preparatorul ei fizic, dar ea își face programul și singură, nu avem niciun dubiu că nu l-ar face de la cap la coadă. Și îl face cum trebuie, implicată. Ăsta e mare lucru, e primordial.

Apoi, fizic, în mod evident, stă foarte bine. E o jucătoare cu talie, are 1,84-1,85, are lovituri bune, puternice. Și, cu ajutorul lui Marian, a progresat enorm de mult fizic în ultimii doi ani. Deci este un cumul. Contează să progresezi mereu. Pentru că atunci când intri pe teren, vei performa, în cele mai multe cazuri, la nivelul celor mai slabe chestii ale tale. Dacă fizic ești slab, acolo îți va fi nivelul, pentru că nu vei face față. Dacă mental ești slab, degeaba ai cele mai bune lovitori. Pentru că nu se face o medie. Vei performa la nivelul slăbiciunilor tale, de-asta trebuie să te îmbunătățești pe toate planurile.

Ce trebuie să bifeze Anca de-acum înainte ca să reușească următorul salt?

Trebuie doar să aibă rabdare. E un proces care merge bine și, din punctul meu de vedere, bifează toate căsuțele. E nevoie de timp, de rutină, de experiență. De exemplu, anul trecut a avut un raport de 57-16 între meciurile câștigate și cele pierdute. E fantastic raportul ăsta! E drept că ea a jucat la un nivel mai mic. Dar dacă ea își continuă un parcurs normal, atunci o să acumuleze mai departe puncte, încredere, experiență, și tot așa. Dar nu se poate fără răbdare. Nu ai o baghetă magică și-n trei luni să explodezi. Sunt cazuri, dar alea sunt rarisime, sunt excepții.

Și cum lucrați acum? Aveți obiective care vă indică unde trebuie să fiți la anul pe vremea asta?

E mai mult o chestie de dezvoltare, nu atât de clasament. Dacă Anca se dezvoltă și își face treaba, automat clasamentul vine ca o rezultantă. Nu avem nicio presiune legată de clasament, din partea nimănui. Oricum, din punctul meu de vedere, Anca este ahead of schedule.

Totuși, ne-ai zis foarte repede, când te-am întrebat unde ajungeți cu Anca, Top 20.

Așa sperăm, pentru ca are toate calitățile și am văzut ce poate. Noi așa vrem și așa sperăm, nu înseamnă că se va întâmpla, dar tindem către asta.

Și cum o puneți pe tapet? Pentru ca auzim foarte des, și de la jucătoare din România, dar și de la jucătoare ca Alize Cornet, care are acum 34 de ani, că atunci când au fost foarte concentrate pe un obiectiv de clasament, de regulă nu le-a ieșit. Dimpotrivă, au ajuns să nu se mai bucure de ce fac. Ana Bogdan și Gabi Ruse ne-au spus asta recent.

Noi nu spunem Top 20 ca pe un mare obiectiv. Noi acolo o vedem că ar putea să ajungă, dar nu este un obiectiv în sine. Dacă ea va ajunge pe locul 30, dacă va ajunge pe 50, dacă va ajunge doar în prima sută, we’ll take it. Dar, bazându-ne pe experiența pe care o avem pe tur, pe armele pe care le are Anca și pe felul ei de-a fi, credem că acest obiectiv ar fi posibil. Atât. 

Nu înseamnă că el este un obiectiv pe care trebuie musai să îl bifăm. Nu ne uităm ca și cum trebuie să câștigăm Champions League. Este mai mult o dorință a noastră, pe care nici măcar nu o discutăm atât de des. Uite, de exemplu, la finalul sezonului trecut a jucat la Florianopolis cu Diane Parry, care venise după câteva finale la nivel de WTA 125. Și era, dacă nu mă înșel, în jurul locurilor 80. Iar Anca a jucat, nu știu, impresionant! A fost 6-2, 6-2 și, când vezi un asemenea nivel de joc, zici Oau! Ok, bun, știu că nu pot să-l susțin în fiecare zi, dar muncim ca asta să devină normalitatea.

La vârsta Ancăi (19 ani), cât de mult contează dovezile astea? Că te duci și joci atât de bine cu o adversară mult mai bine clasată.

Enorm de mult contează, pentru că asta îți dă cumva siguranța interioară că poți să faci și tu lucrurile astea. Anul trecut, wildcard-ul de la Iași a venit într-un moment excelent. Ea jucase bine. S-a dus, a bătut o jucătoare de pe locurile 180, cam așa, cred că pe Papamichail, din Grecia, după aceea a pierdut la Jil Teichmann, 6-3 în decisiv. Un meci superb, în care Anca a jucat excelent. Jil a felicitat-o, a fost mai experimentată, la 3-3 în decisiv și-a ridicat nivelul și a reușit să câștige. Dar pentru o fată care era pe locul 400, să joace de la egal cu Teichmann, timp de două ore și jumătate, a fost altfel, știi? Și apoi a trebuit ca lucrul ăsta să se sedimenteze.

Am fost cu ea apoi în Danemarca, la un turneu în care cumva așteptările asupra ei erau foarte mari, și a jucat sub nivelul ei, pentru că n-a reușit încă să integreze. Însă sunt experiențe foarte bune. Iar după aceea, la București, unde iarăși a avut beneficiul acelui wildcard oferit de cei de la turneu, a făcut sferturi de finală, după ce a bătut-o pe Tomova, care era în prima sută. Când ești pe 300 și bați o jucătoare din prima sută, zici: Hopa, stai, aș putea și eu să fiu în prima sută.

Lucrând cu atâtea jucătoare foarte bune de la noi, îmi închipui că le puteți oferi tinerelor ca Anca, măcar din când în când, întâlniri sau antrenamente cu fetele care sunt mai departe pe drum. E de valoare pentru ele?

Sigur. Pentru că toate ne spun: Băi, să stau să-mi spună Irina Begu câte ceva, sau să schimb câteva mingi cu ea, e aur pentru mine! Normal, e mare lucru. Apoi, a fost experiența de la Fed Cup: pentru Anca, faptul că a fost convocată, că au crezut în ea, înseamnă foarte mult. Cum să zic, cineva din exterior îți recunoaște valoarea, și asta te face pe tine să îți dai seama că, da, faci lucrurile bine; îți dă o siguranță, o încredere foarte mare în forțele tale. Anca trage tare oricum, dar altfel abordezi lucrurile când ai siguranță de sine. Și e reconfortant să știi că efortul pe care îl faci și sacrificiile pe care le faci te duc înainte.

Hai să vorbim și despre școala românească de tenis, dacă avem una. Despre sistem. Față de anii în care te-ai format tu ca jucător, presupun că stăm mai bine, nu? Există mai multă cunoaștere – know-how, dacă preferi – în România există mai multe terenuri, mai mulți antrenori, poate și mai mulți bani. Și, dacă ești bun, sunt șanse mai mici să te pierzi pe drum azi.

Know-how există mult mai mult, da. Plus că acum, cu internetul, cu social media, know-how-ul este și la câteva clicuri distanță, dacă ești dispus să îl accesezi, dacă te interesează. Până la urmă, și eu am momente când, pentru o chestie anume, mă uit pe YouTube. Nu este nicio problemă să mă uit la niște exerciții, dacă se potrivesc jucătorului meu. Deci know-how există din belșug. Există, într-adevăr, și o bază materială mai mare, dar nu atât de ușor accesibilă pentru toată lumea. Pentru că au dispărut cluburile școlare. Practic, totul este acum într-un sistem privat. Deci există posibilități, dar trebuie să ți le permiți. 

Iar legat de baza materială, este cu dus și întors. De pildă, nu știu câte terenuri de ciment sau de hard avem în țară. La București sunt 15; dacă punem la socoteală și sălile acelea făcute politic prin țară, s-ar putea să fie 30 în toată țara. În afară sunt multe cluburi care au 20-30 de terenuri de ciment într-un singur loc. Terenuri de zgură avem, clar se poate juca, dar pe partea cealaltă, de ciment, de săli în care să jucăm, stăm rău. Apoi, a dispărut sistemul centralizat, sau e foarte subțire. Mai ales după Revoluție, toate eforturile sau realizările au fost făcute de părinți, din investiții private. Asta e realitatea.

Dacă te uiți la tine și la colegii tăi de generație, care toți aveați lovituri bune și foarte bune, ce ai zice că v-a lipsit vouă atunci să faceți trecerea la nivelul următor?

În primul rând, cred că nouă ne-au lipsit informațiile, pentru că era o perioadă mult mai tulbure. În al doilea rând, ne-au lipsit resursele, în special materiale. Nu pot să compar România din anii 2000 cu cea de acum. Țin minte că oriunde mergeam atunci mi se părea scump. Cred că singurul loc unde am fost și mi s-a părut mai ieftin decât la noi a fost în Georgia. Dar acum este total diferit. 

În România există bani, există destul de mulți bani, există o bunăstare care nu exista în anii 2000. Noi am evoluat foarte mult din acest punct de vedere. Drept dovadă, ne uităm la turneul de la Cluj, la festivalurile care se țin aici. Avem niște prieteni din Germania la care noi mergem des, au venit și ei la noi anul trecut și au fost impresionați de București. În plus, e și deschiderea asta, nu ai nevoie de viză, poți să zbori oriunde, sunt zboruri ieftine, există crowdfunding. Nu știu, sunt numeroase variante. 

Și atunci, noi ne-am luptat cu condițiile pe care le-am avut, am învățat adesea din greșeli, pe pielea noastră. Cred că am reușit să lucrăm bine cu sportivele noastre și pentru că noi am testat totul pe noi, am învățat singuri, înainte să dăm informația mai departe.

E o misiune importantă, dacă mă gândesc la generația ta.

Totuși, nu uita că în generația mea au fost jucători buni. Sabău, Crivoi, Adi Cruciat a fost pe 140 – ca să ajungi pe locul 140 în ATP ai de parcurs un drum foarte greu, să știi. Da, nu sună atât senzațional, ca Top 20, dar pentru punctul din care am pornit, asta a fost o realizare în sine.

Cu siguranță. Hai să vorbim și despre circuit. Toată lumea o spune, toți o vedem – nivelul e tot mai puternic. De unde vine creșterea?

Din punct de vedere fizic, s-a făcut un upgrade foarte mare, toate jucătoarele sunt la un nivel excelent: metodele de pregătire și recuperare au evoluat, știința sportului a evoluat, automat acest lucru a ajutat. Concurența e mult mai mare; know-how-ul, cum am zis, e mult mai aproape: ai informații, poți să le accesezi mai ușor. Ca popularitate, tenisul este sportul numărul unu în lume la feminin. Dacă te uiți, sunt extrem de multe meciuri spectaculoase, produsul, în sine, a crescut în valoare, au venit mai mulți bani și, automat, interesul a devenit și mai mare, așa că lumea face lucrurile tot mai bine ca să ocupe un loc la masă.

În mai toate sporturile, oamenii spun că talent există, dar că tinerii de azi se formează și trăiesc într-o lume cu mult mai multe opțiuni, cu mult mai mare gălăgie, și asta joacă împotriva lor: le e greu să se păstreze disciplinați sau motivați, deci e mai greu de lucrat cu ei. Vedeți asta la tenis?

Da. În general, da. A scăzut nivelul de concentrare, nivelul de atenție, nivelul de răbdare. Ei obțin mult mai ușor tot ce au nevoie, inclusiv plăcerea și recompensa. Cum îi explici unui copil de azi că, dacă lucrează cum trebuie, o să vadă rezultate peste un an de zile? O să-ți spună: Stai un pic, că la jocul ăsta mi-a dat premiul imediat. Cred că ei înțeleg mai greu că performanța necesită timp. În orice faci, performanța necesită timp și, dacă nu îi acorzi timpul acela și implicarea, munca devine o corvoadă; iar atunci nu mai merge. Trebuie să îți dorești cu adevărat să faci ceva.

În mod sigur trebuie să ne adaptăm și noi, pentru că este un alt tip de colaborare. Am văzut niște declarații recent, cred că erau ale lui Miroslav Klose, zicea: noi jucam fotbal pentru că ne plăcea fotbalul, nu ne interesau altele. Acum, până să începi un antrenament de fotbal, faci 10 poze cu ghetele, îți scrii numele pe ele. Nu mai e doar fotbal, știi? Și cam așa este. Fie că faci fotbal, tenis, volei, handbal, trebuie să vrei să faci asta și să iubești să faci chestia asta. Nu pentru a deveni faimos sau pentru a fi popular.

Cu câți alți jucători sau jucătoare sunteți în circuit sau aproape de circuit?

Lucrăm cu Alex Jecan, care este pe locul 180 ATP la dublu, îl avem la club și pe Dan Tomescu, locul 500 și ceva la simplu, avem câțiva jucători care fac trecerea în circuit, ca Dragoș Caza, cu 10 puncte ATP. Mai sunt niște băieți care anul ăsta fac 19 ani, unii au făcut un punct, alții încep să joace calificări, avem un grup destul de mare.

Iar la fete sunt Andreea Prisecariu, care e 300 și ceva WTA, Lavinia Tănasie, Anastasia Safta, Diana Simionescu care, la 16 ani, a fost la Masters-ul de la Monte Carlo, ea e între primele în clasamentul ETA (European Tennis Tour). Mara Gae se antrenează și ea la noi, cu Adi Cruciat.

E un grup foarte frumos. Și, cum cineva a remarcat când clubul nostru a câștigat Campionatul Național la senioare și am ieșit vicecampioni la băieți, cred că suntem singurul club în care chiar ne și antrenăm împreună, știi? Pentru că în alte părți sportivii vin, fiecare se antrenează în alte parte. Dar noi chiar eram împreună, a fost o experiență foarte frumoasă pentru ei.

Și exact asta am vrut să facem, un club în adevăratul sens al cuvântului.

View this post on Instagram

A post shared by Treizecizero (@treizecizero.ro)