Ana Bogdan: „Am pornit din nou de la zero. Chiar de la zero! Dar mă bucur că mi-am dat șansa asta!”

Uneori, semnele apar exact unde și când ai mai mare nevoie să ți se arate. Trebuie, desigur, să fii prezent, să fii gata să le vezi. Anei Bogdan, unul dintre aceste semne, poate cel mai vibrant dintre toate, i s-a arătat – prea de tot ca să fie o simplă coincidență! – tocmai în BT Arena, decorul din fiecare început de an al turneului său favorit de tenis, Transylvania Open. Ana a fost invitată de Patrick Ciorcilă, directorul TO, la un meci al spectaculoasei echipei de baschet a Clujului, U-BT. „Îmi zice Patrick: Vino, e foarte fain! O să fie o atmosferă nebună, ai să vezi! Ok, vin! Îmi place baschetul, am jucat în liceu, eram curioasă să văd un meci la Cluj”.

După câteva luni de pauză totală de tenis, în urma unor accidentări la genunchi și gleznă, Ana era înaintea deadline-ului pe care și-l impusese ca să-și răspundă, onest și asumat, dacă mai revine sau nu la sportul de performanță, dacă asta e ceea ce își dorește să facă în următorii ani, dacă ar mai găsi, dimineață de dimineață, bucuria să tragă la sală și să dea în mingi ca să revină în circuitul profesionist. Câteva semne i se arătaseră deja. Dar experiența din BT Arena avea să fie decisivă pentru decizia finală, povestește Ana.

Întârziase puțin la sală, meciul începuse, iar „nebunia” promisă de Patrick era în toi. „Când am pășit pe teren, a fost ceva incredibil, atmosfera era wow! Mi-am adus aminte de meciurile de Billie Jean King Cup pe care le jucasem chiar acolo, pe BT Arena, într-o atmosferă la fel de specială. Mi-am zis că să simt din nou atmosfera aceea e încă motiv pentru care eu vreau să revin. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, mi-era foarte dor de adrenalina aia și de nebunia de pe teren, mi-am dat seama cât de multă bucurie îmi dă asta”, își amintește Ana. „Vreau să simt cât mai mult asta, vreau să mă mai bucur de ea cât se poate de mult”.

În lounge-ul jucătoarelor de la BT Arena, unde are toate motivele din lume să se simtă acasă, Ana Bogdan e, la început de februarie 2026, stăpână pe decizia sa. Dar drumul până aici – din Clujul meciului de baschet din BT Arena la Clujul turneului de tenis WTA 250 din BT Arena – a fost lung și greu și plin de revelații. Sunt ani de zile de când Ana Bogdan vorbește deschis despre provocările vieții de sportiv de mare performanță. Dar acum, în ultimul an, a fost mai greu ca oricând: „I hit the rock bottom, știi?”.

Un „preview” a ceea ce avea să urmeze apăruse după Wimbledon-ul din 2024. „Simțeam că ajunsesem într-un burnout. Dacă aș fi ales atunci să-mi îngheț clasamentul jumătate de an, ratam meciurile din grupa mondială de la Billie Jean King Cup. Dar mi-am dorit mult să joc acolo, era visul meu, și am zis să trag să închei anul acolo. Pauza de după nu mi-a fost de ajuns și a trebuit să o iau iarăși de la capăt. Am tot crezut că dacă o să mai fac niște pauze scurte o să fie bine. Dar era clar că se cerea o pauză lungă, pe care nu am avut-o niciodată până acum, de când am început tenisul”.

Amânată vreme de un an, pauza avea să vină forțat: „Ruptură de cartilaj, plus ruptură parțială de menisc. S-a întâmplat la un antrenament, la o mișcare absolut banală. Durea foarte tare, dar era cu doar trei zile înainte de turneul de la Iași, unde anunțasem deja că particip. Am jucat așa, cu durerile acelea. După meci, am făcut RMN. Aveam dureri mari și la gleznă, unde, din trei ligamente, mai am două. Atunci mi-am zis: „Ok, oricum de mult timp simțeam că am nevoie de o pauză…”.

Când accidentarea s-a suprapus burnout-ului, Ana a înțeles că, la 32 de ani, venise momentul unei decizii radicale. Avea, ce-i drept, luni bune în față, cât dura recuperarea, ca să se gândească bine: „Chiar nu știam încotro să o iau, nu știam dacă vreau să mai joc. M-am retras din circuit, n-am urmărit meciuri de tenis, n-am vorbit despre tenis, n-am avut nicio treabă cu tenisul, cu sala, cu fitness-ul. Chiar am simțit, și mental, și fizic, nevoia să iau o pauză. Ultimii doi ani au fost, cred, cei mai dificili de până acum”. Și-a dat un deadline pentru noiembrie 2025. Între timp, n-a încetat să se roage și să aștepte semne.

„În primele două-trei săptămâni de pauză, a fost ok. Era fain că aveai mult timp de odihnă, făceai ce-ți plăcea, mâncai ce doreai. Dar, după aceste trei săptămâni, mintea a început să ruleze. Și am început să-mi pun întrebări: Ce vreau să fac eu de la viață? Fără tenis, cine sunt eu? Lumea mă întreba de clasament, când pe mine tot ce mă interesa era să înțeleg cine sunt eu fără tenis”, de destăinuie Ana. „Mi-am dat timp să-mi pun astfel de întrebări, să văd ce îmi place în afara tenisului”.

Înaintea semnelor, au fost încercările. S-a apucat de infiltrațiile la genunchi și la gleznă, a început recuperarea. Între timp, departe de țară, și-a luat cu ea câteva dintre cele mai dragi trofee, să le știe acolo, ca un reminder a ceea ce a fost și, poate, ca motivație pentru ce vrea să mai fie. „Eram la începutul pauzei când a venit tata în vizită la mine pentru câteva zile. Și i-am spus: Tata, mă sperie foarte tare pentru că mă uit la trofee și îmi dau seama că nu văd acolo e motivația de a reveni. Nu simt nimic. Ce înseamnă asta, că nu o să mai joc deloc?Nu înțelegeam atunci. Dar am înțeles că va trebui să fie ceva mult mai puternic, mult mai adânc decât asta pentru a reveni. Doar Dumnezeu știa care era acel motiv, dar îmi doream să-l descopăr, să-l înțeleg”.

„Toată lumea vorbește de clasamente, de rezultate, de trofee, de bani, de toate lucrurile acestea care sunt cumva în exterior și foarte puțini cred că sunt cei care se focusează pe bucurie, pe plăcere. Faci ce-ți place? Chiar faci ce-ți place, îți pui întrebarea asta? Dacă îți place, înseamnă că nu-ți sacrifici viața, că e alegerea ta și că faci ceea ce iubești să faci. Gândurile astea au urmărit-o zi de zi pe Ana în lunile de după accidentare.

„M-am rugat foarte mult perioada aia. Foarte mult! Ai activități, ai prieteni, faci socializare, te duci un weekend la Roma, unul la Madrid. Dar puterea mi-am luat-o de la Dumnezeu, pentru că, până la urmă, despre putere era vorba. Am avut momente în care eram foarte jos, cel mai jos vreodată”.

„Sincer, de acolo am venit”, întărește Ana. „Și atunci am cerut să-mi arate încotro. Să mai joc tenis sau să fac altceva? Am găsit ce să fac după tenis – pe partea de creație, pe partea de filme, pe partea de scris, în direcția asta mă îndrept, îmi e clar drumul meu după. Dar ce fac cu tenisul? Mai e? Nu mai e? S-a dus? Nu s-a dus?”.

Tocmai când întrebările erau mai apăsătoare, au început să vină primele semne. „Eram, într-o zi, în trecere prin Cluj. A doua zi, o sun pe Andreea, o prietenă de aici, și îi zic: Joci cu mine jumătate de oră? Doar așa, să văd cum mă simt. Eu care, normal, nu puteam să mă mișc. Chiar nu puteam! Dar voiam să văd dacă îmi mai place sau nu-mi mai place. Și mi-a fost clar, acolo pe teren, că-mi place”.

Semnele au continuat să apară. „În ziua de după, eram cu sora mea când am primit un mesaj de la o doamnă care nu-mi mai scrisese niciodată: Haide, Ana, când te vedem din nou pe teren, că ne e tare dor de tine? În fix aceeași zi, am primit mesaj și de la cei de la Lacoste, sponsorul meu tehnic: Suntem alături de tine, te susținem cu orice ai nevoie, suntem aici, de-abia așteptăm să te revedem pe teren!. Faptul că intrasem pe teren să văd ce simt atrăsese semnele pe care le-am cerut. Acum, trebuia doar să le urmez. Dar eu încă nu eram pregătită emoțional să revin”.

Uneori, în zilele noastre, semnele vin pe Instagram. „La un moment dat, am văzut un mesaj al lui Horia Tecău, care anunța organizarea unui masterclass pentru părinții copiilor care joacă tenis, în cadrul proiectului său: Mind.Set.Match. I-a scris: „Horia, pot să vin și eu la masterclass-ul ăsta? Nu știu de ce, simt că trebuie să-l fac”. Răspunsul lui Horia a fost, evident, afirmativ. „La un moment dat, el a explicat că mai întâi trebuie să devii omul care ajunge să fie campion, nu să iei un trofeu și după aceea să zici: Gata, am realizat ce mi-am propus, acum sunt fericit. De fapt, trebuie să fii împlinit pe interior, nu prin lucruri din exterior. Și am zis: Am găsit răspunsul la întrebarea mea de la începutul pauzei, când mă uitam la trofeele mele. Mi s-a luminat tot. L-am întrebat pe Horia: De ce crezi că am nevoie ca să revin?”.

De acolo, lucrurile au început să se lege: Ana se mutase din nou la Cluj, să se ocupe de niște proiecte de antreprenoriat, iar preparatorul fizic, Lucian Nicolescu, era la doar o oră distanță, la Alba Iulia. Totul a venit când trebuia să vină, cu persoanele cu care trebuia să încep. În primele zile, puteam să fac genuflexiuni doar cu bara goală de 10 kilograme. Ziceam: Nu mai merge, până aici a fost! Dar am luat-o treptat, vedeam progresele, săptămână de săptămână. Am fost surprinsă de cât de repede a reacționat corpul – nu mai aveam dureri. Așa că m-am axat foarte mult pe pregătirea fizică, ca să fiu pregătită pentru Transylvania Open. Voiam să joc acasă!”.

După ce va vedea reacția corpului la meciurile oficiale, își va face și programul pe viitor. „Mi-am propus să mai joc trei ani. Vreau să fiu la Jocurile Olimpice din 2028”. Cum e normal pentru cineva care privește mereu în sus, visurile Anei au rămas ambițioase – Transylvania Open, Wimbledon-ul, aurul olimpic din 2028. Dar abordarea e cu totul alta de data asta: „Vreau să mă bucur cu adevărat de ce fac, alături de oamenii potriviți. Mi-am dat seama cât e de important să ai oamenii potriviți, care clădesc pe ceea ce ești tu deja, mai ales la vârsta pe care o am eu, după 15 ani de tenis. Trebuie să ai lângă tine oameni cu același vibe, cu aceeași energie, oameni pozitivi, care să-ți facă ziua mai frumoasă încă de când te vezi cu ei”.

Pentru Ana de acum, cel mai important lucru e să fie bine, să scoată 100% din ziua respectivă și să-și ia bucurie din ceea ce face. „I-am spus și preparatorului meu: Doamne, Lucian, dacă ai ști cât iubesc eu sportul ăsta, cât de mult îmi doresc să reușesc din nou! Și asta pleacă clar din interior. Indiferent că voi câștiga un trofeu, cinci trofee, indiferent dacă îmi voi îndeplini cele mai curajoase visuri, măcar știu că mi-am mai dat o șansă. Atât timp cât sunt bine din nou și iubesc ceea ce fac, înseamnă că pot și merit să-mi mai acord eu mie o șansă, indiferent de ce gândește lumea din jur. Nu am nevoie de validare, nu am nevoie să vină cineva să mă bată pe umăr că, vai, ce extraordinară am fost”.

Dacă, cumva, o încercă vreo îndoială, Ana știe că are oricând inspirația la o cafea sau la un telefon distanță. „O am exemplu pe marea campioană de schi Lindsay Vonn, prietena mea, cu care vorbesc adesea. Are 41 de ani, un genunchi de titan și merge cu 130 de km pe oră pe pistă. Nu cred că se compară cu 33 de ani ai mei și cu terenul de tenis, care e mult mai safe. Mi-a povestit din experiențele ei, unele personale. Și mi-a zis: Atât timp cât iubești, cum iubesc și eu, ceea ce faci și îți permite corpul, continuă, pentru că nu vei avea niciun regret. Măcar știi că ți-ai dat această șansă. Eu m-am operat ca să trăiesc normal, ca să nu mai am dureri, nu mă gândeam nicio clipă că o să mai revin la nivelul de dinainte. Și, după aceea, mi-am zis că eu iubesc sportul ăsta și că vreau din nou să încerc. Iar acum, Lindsay a luat podium după podium, doar pentru că iubește ceea ce face, știi? Mi-a spus și ea că nu mai aleargă după cifre, după validări”, dezvăluie Ana.

„Încerc să țin lucrurile cât mai simple acum. Nu mă interesează ce face celălalt. Nu-mi pasă ce a realizat altul și n-am realizat eu. Pentru că fiecare are drumul lui în viață, fiecare are lecțiile lui de învățat, fiecare are destinul lui. Eu sunt eu, așa cum sunt eu, și încerc să fiu cea mai bună versiune a mea”, zâmbește Ana. „Nu simt vreo presiune. Nu, însă m-aș bucura dacă aș reuși. Chiar m-aș bucura! Dar eu tot sunt bucuroasă că mi-am dat șansa asta, că am mai încercat o dată, că am luat-o de la zero. Literalmente de la zero! Peste cinci ani, o să pot spune că aventura asta a meritat”.

„Este o nouă viață, un nou capitol. Simt că am trecut printr-o schimbare radicală – eu aș numi-o chiar schimbare de identitate. Nu mai rezonez cu ce eram, cu ce-mi plăcea înainte – adrenalina și toate nebuniile. E altceva acum. Doar adrenalina de pe teren se păstrează”. Ca-n meciul de baschet de pe BT Arena, cu toată nebunia aceea din sala ale cărei spoturi i-au luminat drumul într-un moment când nu știa încotro să o ia, în noua ei viață.

Fotografii: Transylvania Open