Miriam Bulgaru: „Când am curaj, simt că pot să fiu eu pe teren, pot să-mi arăt cel mai bun tenis”

Acum câteva zile, când am vorbit cu ea, Miriam Bulgaru ne-a spus că abia așteaptă startul Transylvania Open. Era entuziasmată și încrezătoare, dar încerca, totodată, să nu pună presiune suplimentară pe umerii ei.

„Ar fi minunat să pot să arăt cel mai bun tenis în fața unui public așa de frumos și la un turneu atât bine organizat, foarte aproape de casa mea”, spunea Miriam. A lucrat mult în pre-sezon, inclusiv la partea fizică, pentru a-și crește forța, și a jucat la nivelul Olgăi Danilovic, favorită numărul 7 la TO2026. A fost un meci spectaculos, cum sunt cele mai multe meciuri în care Miriam este implicată, câștigat însă de jucătoarea din Serbia, 6-4, 6-3.

Am vorbit cu Miriam (27 de ani) despre curaj, o calitate la care lucrează zi de zi, despre cum se liniștește când simte că-i este frică, despre cum rămâne prezentă în momentele tensionate, despre condițiile inegale din circuit și ce trăiește, zi de zi, un jucător de tenis, dincolo de rezultate. Am vorbit și despre emoțiile pe care le-a simțit când i s-a intonat imnul național pentru prima dată, la Billie Jean King Cup, unde a jucat în 2025 alături de echipa României, dar și despre pașii pe care vreai să-i facă mai departe.

Miriam, pentru că Transylvania Open a devenit un reper în programul tău, spune-ne ce ți-ai propus pentru prima partea a sezonului acesta.

Încă dinainte să încep pregătirea din pre-sezon, mi-am dorit să pun un pic pe mine, să-mi cresc forța, pentru că mai ales pe suprafață rapidă ai nevoie să fii mai solid pe picioare, să ai o bază mai solidă. Am mai lucrat în trecut la asta, însă nu am reușit să fac exact ce mi-am dorit. Acum am schimbat ceva în nutriție, am angajat un nutriționist din Spania, o țară care are know-how în zona tenisului de performanță și, din fericire, în sfârșit am reușit să văd ceva și pe cântar.

M-am simțit foarte bine în Australia, unde am avut un meci foarte bun, am avut o luptă infernală cu Korpatsch (Tamara) la Australian Open. Mă bucur că am reușit în sfârșit să joc bine spre foarte bine pe suprafață rapidă, pentru că multă lume spune – și simt și eu asta – că pot să fiu o jucătoare foarte bună pe hard, pentru că sunt rapidă. Spre asta m-am îndreptat, să ajustez la partea fizică și, bineînțeles, serviciul. Și la serviciu a trebuit să ajustez, pentru că am avut o problemă la cot fix înainte de Australia, dar cred că a fost o alegere bună și o schimbare bună: mă simt din ce în ce mai bine.

Iar mental, evident, mai am lucruri de pus la punct. Îmi doresc să am emoția predominantă curajul, pentru că mă regăsesc foarte mult în curaj, mă identific cu curajul. Când am curaj, simt că pot să fiu eu pe teren, pot să-mi arăt cel mai bun tenis. Ar fi mai multe altele, dar curajul e principal.

Ce ne poți spune despre ediția de anul acesta de la Transylvania Open? Cum ți se pare tabloul?

E o ediție tare, foarte puternică, aș zice, la fel ca ultimele. De când s-a mutat în februarie, la începutul anului, e foarte tare turneul. Chiar mă gândeam înainte de tablou cu cine aș vrea să joc în primul tur și mi-a fost greu să aleg. Toate jucătoarele care vin aici sunt foarte talentate, iar cut-ul e 110 sau așa ceva.

Deci e un turneu puternic din punct de vedere al jucătoarelor. Și-a creat și brandul acesta peste tot în lume și, fie că vorbim de fizioterapeuți, jucători sau antrenori, toată lumea spune că la Cluj e super. Și eu confirm. Mă bucur să aud că tuturor le place la Cluj. Normal că lumea vrea să vină acolo unde e bine și frumos. Știu niște jucătoare care sunt prezente anul ăsta care au făcut eforturi să vină din alte colțuri ale lumii, să vină „last minute”. Pentru că aici e frumos, suntem tratate foarte bine.

Sincer, mi-aș dori să fie tot mai multe turnee așa, pentru că în afară de Grand Slam-uri, unde te simți bine ca jucător și unde fac tot posibilul pentru asta – mai ales în Australia, care e topul lor – la restul turneelor, mai ales în tenisul feminin, e un pic business. Nu vreau să zic prea multe despre asta, dar probabil știți și voi cât de mari sunt diferențele de tratament și premii între feminin și masculin. Așa că turneul ăsta este extraordinar și ar trebui să fie un exemplu și pentru alte turnee.

Apropo de asta: dincolo de marile turnee, de expunerea și vizibilitatea pe care le vede publicul larg, ce rămâne invizibil pentru un fan al tenisului? Ce nu se vede dincolo de rezultat? Cu ce te confrunți, de fapt, de-a lungul unui an competițional?

Ceea ce cred este că, dacă ai lua jucători din top 20-30, atât la fete, cât și la băieți, și i-ai pune să joace în condițiile de la multe turnee ITF, s-ar confrunta cu aceleași dificultăți. Vorbim despre vânt, dar fără terenuri bine izolate, despre mingi care creează probleme chiar și pentru un jucător de top, despre suprafețe care nu sunt pregătite corespunzător. Am jucat turnee unde terenurile de hard nu sunt renovate înainte de competiție, așa cum se întâmplă aici sau la turneele de Grand Slam – este un hard rapid, uzat, uneori necurățat.

La zgură, lucrurile pot sta mai bine în unele țări dezvoltate, precum Elveția, dar, per total, lipsește profesionalismul: nu sunt terenuri cu adevărat profesioniste, nu există condiții care să ajute la creștere, iar în aceste contexte este foarte greu să atingi sau să păstrezi un nivel bun de joc.

Pentru noi, cei care jucăm turnee ITF și ajungem apoi la un Grand Slam, diferența se simte imediat. Terenurile și mingile sunt de o calitate extraordinară, iar automat și nivelul de tenis crește. Asta mi se pare, de fapt, cea mai mare diferență: orice jucător, în condiții mai slabe, joacă mai prost; în condiții bune, joacă evident mai bine și nivelul urcă.

Chiar și la Grand Slam-uri există diferențe. Româncele noastre, atât Sorana, cât și Gabi Ruse au jucat la Australian Open pe terenuri mici unde vântul se simte diferit și suprafața e diferită față de terenurile mari unde joacă marii campioni. Pe terenurile principale se închide acoperișul, nu mai bate vântul, există condiții bune. Pe deplin meritate, desigur. Până la urmă, tratamentul este pe măsura clasamentului. Asta face și mai dificil să ajungi acolo. Dar, odată ce reușești să urci – și îmi doresc să ajung și eu cât mai repede – nivelul devine constant foarte ridicat și e mult mai greu să mai cobori din top 100 sau chiar din top 50.

Cum știi că ești pe drumul cel bun într-un sport în care cea mai mare validare ți-o iei practic din rezultate? Te gândești la asta?

Da, normal. Chestia e că mi s-a întâmplat să ajung să am cel mai bun clasament tocmai într-un moment în care nu eram bine cu mine. Și aici revin la întrebarea ta.

Simt că atunci când sunt bine eu cu mine, în interior, când sunt așezată, aliniată, se vede și pe teren. Încerc tot timpul să mă aliniez, să meditez. Pentru că noi, tenismenii, călătorim, schimbăm orașe, întâlnim diverși oameni, schimbăm fusul orar. La Grand Slam-uri e foarte multă lume și trebuie să învăț să gestionez tot ce se întâmplă, pentru că nu-mi pot crea o bulă, tot timpul sunt provocată și atunci încerc să fiu cât mai prezentă. În momentul în care reușesc asta simt că și jocul e mai bun. Cred că la oricine se simte.

Dacă ești o persoană aliniată cu tine, așezată, atunci se vede și pe teren. Poți să te conectezi cu valorile tale cele mai bune – în cazul meu, curajul. Atunci când nu ești aliniat și prezent, ești distras, imediat apar fricile, presiunea, și nu ai nicio șansă să câștigi. Mai ales la nivelul la care sunt acum.

Ai anumite tehnici, rutine sau obiceiuri pe care le faci ca să-ți recâștigi echilibrul atunci când îl pierzi?

Da, da, am. În primul rând, mă regăsesc foarte mult în ce zice Djokovic și am luat de la el foarte multe lucruri. Rezonez mult cu ce spune despre natură. Îmi place foarte mult să găsesc un loc verde, liniștit, mai ales când sunt în orașe mari și aglomerate, merg în natură, fac grounding pe iarbă, și acolo pot să respir un pic, să stau cu mine, să îmi calmez gândurile. Asta caut mereu.

Apoi, înaintea meciurilor, încerc să fac câteva respirații, să mă calmez. Toată lumea are emoții, uneori mai mari – ca aici, la Transylvania Open -, alteori mai mici, dar da, încerc să am niște tehnici de respirație. La fel se întâmplă și pe teren: când sunt într-un moment greu, încerc să respir.

În lumea voastră, a sportului de performanță, se resimte tot mai mult presiunea din exterior: avalanșa de știri negative, presiunea mediatică, zgomotul constant? Cum reușești să te protejezi și să îți păstrezi liniștea interioară?

Efectiv să nu mai deschizi telefonul. Mi s-a întâmplat, mai ales cu situația actuală globală, să fiu foarte prinsă și să urmăresc știrile, tot ce se întâmplă, și am observat că îmi apar frici pe teren, nu eram concentrată la planul meu și atunci am zis: „Ok, asta e, oricum nu pot să schimb nimic eu.”

Am închis telefonul și am încercat să mă educ singură, să îmi văd de planul meu și a fost bine. Dar am avut multe momente în care am fost prinsă și nu m-am putut concentra la meci a doua zi. Ar mai fi și reel-urile – reel-urile îți afectează atenția, creierul, iar noi avem nevoie de atenție și de putere de concentrare mereu. Am avut o discuție cu mine și mi-am zis să trebuie să le opresc. Am văzut că sunt alte jucătoare care pot urmări, dar la mine e altfel. M-am oprit și mi-am văzut de rutinele mele și de disciplină. Știu că nu pot elimina social media 100%, pentru că trebuie să și postez și e important să fiu vizibilă, dar încerc să păstrez un echilibru.

Din ce altceva îți iei bucurie, energie sau inspirație?

Un lucru pe l-am mai încercat – și nu știu dacă mi-a ieșit tot timpul – este să nu mai sufăr atât de mult după o înfrângere. A vorbit chiar și Sorana despre asta, că nu ieșea din casă după o înfrângere. Și așa e, e greu, iar unele înfrângeri pot să doară mai tare decât altele. E ok să îți iei doza de durere, dar să treci mai repede peste, pentru că noi pierdem constant. Într-o lună, trebuie să fii foarte bun să nu pierzi.

Chiar ăsta a fost un alt obiectiv anul ăsta și asta îmi doresc: să trec mai repede peste înfrângeri, să le analizez, dar și să mă bucur mai mult de locurile în care ajung. Ăsta e un alt hobby. De multe ori am fost în locuri și nu am ieșit să le vizitez. Eram doar pe teren și la hotel. Dar acum reușesc să văd unul-două locuri frumoase, am văzut plaje frumoase, încerc restaurante cu specialitatea zonelor respective. Am început să fac asta și mă bucură.

Care este cea mai recurentă provocare din cariera ta? Poate ține de stilul de joc, de anumite adversare sau chiar de prejudecăți. Există ceva ce simți că revine constant în calea ta și pe care îți dorești să îl depășești?

Da, jocul pe hard. Mereu am avut trigger-ul ăsta, că am fost mereu mai micuță, mai slăbuță și mi-am tot repetat că joc mai bine pe zgură, și că atunci când joc pe hard sau un hard mai rapid, mi-a revenit constant trigger-ul ăsta că e hard, că nu prea fac treabă.

Au mai fost momente când am trecut peste. Și la Billie Jean King Cup am jucat cu două adversare foarte bune, precum Mboko (Victoria), care e în top 15. Meciuri foarte grele, și cumva nu am început așa bine, dar am reușit să depășesc aceste frici. Până la urmă astea te sabotează: fricile. Cum spuneam și la început, mi-aș dori să pot să fiu curajoasă și pe suprafață rapidă, să am încredere în mine; știu și eu în interiorul meu și mi-au spus și oameni mari, mulți antrenori, că ar trebui să joc mai bine pe hard. Dacă vreau să ajung să fac pasul, trebuie să joc multe turnee. Pe hard se joacă 70%, iar în turul din China se pot face multe puncte. Ăsta e un alt hop pentru mine și sunt pregătită să-l înfrunt.

Spuneai despre experiența de la Billie Jean King Cup – cum a fost? Cum ai simțit-o?

Deci a fost ceva… nu știu, visam la asta de mult! Din fericire, sau din păcate pentru mine, având în vedere cât de puternic a fost și este tenisul feminin din România, m-am întrebat de multe ori dacă voi ajunge vreodată să joc efectiv, nu doar să fiu alături de echipă. E frumos să mergi cu echipa, dar este cu totul altceva să fii pe teren. Când am primit oportunitatea, nu am stat pe gânduri nicio secundă, am fost extrem de încântată. Sunt din Alba Iulia, sunt foarte patrioată și mi-am dorit enorm acest moment. A fost ceva cu adevărat extraordinar pentru mine.

Din păcate, la început am avut puțin trac. Mă tot gândeam: „Ce fac după ce aud imnul?”. Pentru că dacă-mi pui imnul acum, încep să plâng. Când l-am auzit la Tokyo, am avut lacrimi în ochi și îți seama că mușchii s-au moleșit. Mereu m-am întrebat ce fac după imn, cum reușesc să mă relaxez. Am încercat, nu prea mi-a ieșit. Am început, cred, cu 0-3 sau așa ceva. Apoi m-am bucurat și a fost chiar frumos spre final, deși îmi doream foarte mult să aduc și o victorie. Am întâlnit însă adversare destul de puternice. A fost ceva unic și m-am simțit extrem de onorată să pot reprezenta România.

Prezența la Billie Jean King Cup a fost o reușită a anului trecut, nu?

Pentru mine a fost un lucru foarte mare anul trecut, o adevărată reușită, așa cum ai zis tu. Aș vrea să mai joc, evident. Mi-a plăcut foarte mult experiența.

Chiar dacă nu a fost un an strălucit din toate punctele de vedere, am avut totuși cel mai bun clasament al carierei. A urmat turneul de la București, care nu s-a mai desfășurat, și nu am mai putut să-mi apăr cele 125 de puncte. Cu toate astea, am avut o lună foarte bună, 19 victorii și o singură înfrângere. Au fost turnee ITF, dar vorbim totuși de victorii, de constanță și de meciuri câștigate împotriva unor foste jucătoare bine clasate.

Mi-a trebuit un pic de forță mentală. Ăsta e un aspect pe care oamenii din exterior nu îl văd. Să recuperezi 125 de puncte la nivelul clasamentului meu e un lucru important și mi-am dorit foarte mult să rămân acolo. Faptul că nu am prins U.S. Open a fost, paradoxal, un boost pentru mine: și „am rupt” în luna august. Luna august a fost super tare!

Fotografii: Transylvania Open