US Open: Ziua cea mai lungă

Camelia Butuligă | 6 septembrie 2012

US Open: Ziua cea mai lungă

Acum o săptămână la o discuţie pe o terasă, un amic a avansat interesanta opinie că mentalul n-are nicio influenţă asupra performanţei unui sportiv. Atât de şocată am fost, încât mi-a venit să râd. Culmea, persoana jucase tenis de masă în copilărie şi adolescenţă, din câte am înţeles, la nivel competitiv (poate jucătorii de tenis de masă nu se supun legilor universale ale psihologiei umane?)

Mi-a venit în minte afirmaţia asta ieri, în timpul meciurilor din cea mai lungă zi de la US Open de până acum. M-am gândit că dacă ziua de ieri nu te convinge că mentalul şi/sau emoţionalul sunt cele mai importante părţi în performanţa unui sportiv, atunci nimic nu te va convinge. Ziua de ieri a fost ca un rollercoaster din punctul acesta de vedere: m-a enervat, m-a exasperat, m-a făcut să lăcrimez, m-a întristat, m-a umplut de nostalgie, pentru ca apoi să mă frustreze şi să mă nedumerească.

M-am uitat la meciul Maria Sharapova-Marion Bartoli 3-6 6-3 6-4 , reluat de la 4-0 pentru franţuzoaică. Amandouă sunt intense până la epuizare, dar in feluri diferite: Marion este agitată ca un ursuleţ koala care a băut vreo cinci espresso-uri, iar Maria este ameninţătoare mocnit şi în stare să te pulverizeze doar cu o privire. Însă dacă puteai să ignori latura uşor isterică şi răcnetele insistente, nivelul jocului a fost absolut fantastic.

Marion are un stil în care e imperios necesar să stea lipită de linia de fund, pentru a închide unghiurile şi a ajunge mai repede la minge cu loviturile ei cu două mâini. Maria are interesul să închidă şi ea punctul cât mai repede şi poate face asta doar dacă păşeşte în teren. Schimburile au semănat deci cu tenisul de masă (ha!) prin viteza loviturilor, şi cu scrima, prin rapiditatea cu care amandouă luau cu asalt prima breşă creată în jocul adversarei.

Meciul a fost un război al nervilor: trei seturi, din care Masha a ieşit câştigătoare la foto finish. Marion a spus la conferinţă că nu putea face un meci mai bun. Poate. Dar eu mă întreb iar dacă nu cumva energia imensă pe care o consumă între puncte nu o costă până la urmă în decisiv în meciuri ca acesta. Totuşi, această întâlnire a fost un pas înainte pentru Bartoli: a reuşit să-i ia în sfârşit un set Sharapovei, care va juca în semi cu Azarenka.

 

Dacă e să-ţi închei cariera pierzând la cineva, nimeni nu este mai potrivit  decât Juan Martin Del Potro, care începe să se specializeze pentru treaba asta. În 2009  l-a retras pe Marat Safin la Bercy, acum pe Andy Roddick. Juan a jucat impecabil: l-a bătut pe Roddick în patru seturi, a avut emoţii dar şi le-a ascuns bine, nu s-a bucurat prea tare la sfârşit, iar în interviu i-a dat cuvântul imediat lui Andy.

N-a fost sesiune de seară, dar Ashe a fost plin, iar ultimul set a fost o treabă foarte emoţionantă. “De cum am pierdut break-ul în setul patru, n-a mai putut să mă uit la loja mea” a spus Roddick la conferinţa de după. Şi bine-a făcut, pentru că loja lui era scăldată în lacrimi. Şi noi la fel.



Dincolo de finalitatea meciului şi acestei săptămâni, dincolo de chipul cam palid şi înlăcrimat al lui Roddick, ce m-a luat pe nepregătite e felul în care a jucat Andy. Şi cu Delpo, şi cu Fognini, şi cu Tomic. Serviciul bombă îl cunoşteam, dar am regăsit cu uimire dreapta aceea explozivă de la începutul carierei, aducătoare şi închizătoare de puncte, pe care o credeam pe veci pierdută. Am descoperit cu stupoare că Andy e capabil să lovească revere care să treacă de careul advers, şi încă mai multe la rând. Am mai aflat, cu uimire, că poate să lovească cu acelaşi rever nişte slice-uri defensive ca la carte. După  care m-am întrebat: Bine, bine, dar UNDE a fost jocul ăsta în ultimii…hm…şapte ani?!

Dacă Roddick e capabil să execute aceste lovituri, înseamnă că decizia să joace un tenis de procentaj, cu lovituri liftate şi traiectorii sigure, cu schimburi lungi în care să câştige pe baza condiţiei fizice, a fost una conştientă. Mă întreb dacă a fost şi cea bună, văzând ieri câte pagube a putut să facă Roddick cu jocul lui în forţă contra unui jucător atât de bun ca Delpo.

 

Surprinzător, tot la Roddick m-a dus cu gândul şi jocul Anei Ivanovic. Uitându-mă cum n-avea nicio şansă în faţa loviturilor decise ale Serenei, m-am întrebat: cum se face că Ana, care are acum un corp de atletă de clasă mondială, joacă tenis mai prost şi câştigă mult mai puţine meciuri decât când era o puştoaică dolofană? Poate că Ana, la fel ca Roddick, şi-a alterat atât de mult jocul încât şi-a pierdut arma principală: dreapta explozivă cu care acum 4-5-6 ani era capabilă să facă punct de oriunde din teren. Cam ca Serena ieri.

Apropo de Serena, acum câteva zile, Janko Tipsarevic dădea următorul tweet: “Serena Williams- Andrea Hlavackova 6-0 6-0. Premii egale”. Bineînţeles, era un tweet ironic: cum adică să dai premii egale fetelor pentru meciuri ca acesta? La asta, lui Janko i se poate răspunde: Andy Murray- Marin Cilic 3-6 7-6(4) 6-2 6-0. Fetele sunt acuzate că au colapsuri mentale, dar se pare că nu este doar apanajul lor. Marin Cilic a demonstrat că şi bărbaţii pot suferi nişte căderi psihice agonizante. Şi el nici n-a avut scuza Hlavackovei, care era cam accidentată. Cilic a pierdut complet contactul cu meciul când, culmea, conducea cu un set şi servea, cu două break-uri în faţă, pentru al doilea.

Dacă nici asta nu e o demostraţie de manual pentru felul în care psihicul bate fizicul, nu ştiu care e. Aflat la un game distanţă de a fi condus cu 2-0 la seturi, Andy Murray afişa un calm plin de siguranţă. Asta e foarte suspect la orice scor când vine vorba de Murray, nu mai zic la scorul de ieri. Nici loja sa nu era mai preocupată. Se sporovăia de parcă era 2-2 în primul set. Chestia mi s-a părut foarte dubioasă. Ce se întâmplă? De ce nu se panichează lumea? De ce Andy nu mormăie, nu loveşte racordajul, de ce Kim nu-şi ronţăie unghiile? Şi apoi am înţeles: pentru că joacă cu Marin Cilic! Murray: “Am văzut că a început să se streseze la sfârşitul setului 2 când mi-am luat unul dintre breakuri înapoi. Apoi, de la 5-5 încolo, am făcut un meci grozav”.  QED.

Meciul Djokovic-Wawrinka a fost unul lipsit de mari emoţii pe teren (Wawrinka s-a retras la 6-4 6-1 3-1 pentru Novak din cauza unei boli), dar Novak şi-a exprimat în conferinţa de presă dezamăgirea la refuzul organizatorilor americani de a pune măcar nişte huse peste terenuri pentru a le proteja de ploaie. “Dacă nu se poate un acoperiş, atunci de ce nu acoperă terenurile? E o soluţie uşor de implementat şi ne-ar câştiga cel puţin o jumătate de oră, care se pierede cu uscarea terenurilor. Le spun organizatorilor de câţiva ani, toată lumea zice “Ce idee grozavă” , dar nimeni nu face nimic”.

Curios, nu? Dacă au ajuns americanii să fie depăşiţi la capitolul pragmatism de un est european, atunci e ceva în neregulă :) . Serios acum, propunerea lui Novak arată cât de mult sunt exasperaţi jucătorii de amânările provocate de ploaie. Djokovic a spus că marţi a stat în vestiar aşteptând 10 ore. Timp destul să treci prin toate emoţiile posibile.

Şi ca să se termine ziua cu un semn de exclamare, cred că aţi auzit că favoritul nr 1 a fost eliminat de Tomas Berdych. Am scris aici o încercare de explicare a meciului. Nu ştiu cât am reuşit. Se pare că nu numai eu am probleme în a înţelege…

 

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi