Yes, no? Tenisul pare din ce în ce mai pregătit pentru o schimbare a regulilor. Dar ce schimbăm, cum și cât de mult?

Până anul acesta, discuțiile despre schimbarea formatelor și regulilor în tenis apăreau periodic, dar erau mai degrabă focuri de paie: izbucneau brusc, provocate de vreun incident de pe teren sau câte o declarație riscantă din conferințele de presă, făceau prăpăd printre fani și jurnaliști câteva zile și se stingeau când apărea următorul subiect fierbinte. Așa au venit și au trecut de nenumărate ori: introducerea unui ceas care să cronometreze timpul dintre puncte, propunerea ca băieții să joace două seturi din trei la Slamuri sau ca fetele să joace trei seturi din cinci, eliminarea avantajului și înlocuirea decisivului cu un super tie-break ca la dublu, schimbarea formatului Cupei Davis etc.

Anul acesta însă lucrurile s-au schimbat: de la jurnaliști și fani dezbaterea a ajuns în sălile de conferință ale forurilor legiuitoare. Pentru prima dată, șefii WTA și ATP au vorbit deschis despre intenția de a încerca modificări care să aducă mai mulți fani tineri către sport, pe de o parte, și de a da curs cererilor televiziunilor pentru o predictibilitate mai mare a programului, pe de altă parte. Milenialii, acest grup de tineri crescuți odată cu tehnologia se dovedește destul de greu de apucat și descifrat de către marketeri. Eterogen și foarte abil, gașca milenială este expertă în a disemina informația și nu prea mai este dispusă să consume pasiv și răbdător tot ce i se servește. Cuvintele de ordine sunt interactivitate și concizie. ”Spune ce ai de spus repede, eventual și interesant, în așa fel încât să contribuim și noi cu ceva.”

Așa că în campaniile de promovare ale sportului și-au făcut loc videourile cu potențial viral în care jucătorii sunt puși să gătească, să stea nemișcați, să cânte, să răspundă la întrebări de cultură generală, să joace tot felul de joculețe. Se fac selfie-uri, Snapchat-uri, GIF-uri. Jucătorii sunt activi pe social media, devin experți la folosirea emoji-urilor, unii dintre ei își lansează app-uri. Site-urile celor două circuite și campaniile de promovare împrumută elemente de design din jocurile video. Felul în care sportul este prezentat devine din ce în ce mai vizual, mai emoțional, mai ușor de digerat și de shareuit. Singurul lucru care nu s-a schimbat de vreo sută de ani? Tenisul însuși și mai ales scorul său. 

Lumea este tare conservatoare când vine vorba de scor. Jucătorii sunt în mod tradițional prudenți și aproape maniaci când vine vorba de rutina și obiceiurile lor, dar în ceea ce privește scorul, nici fanii nu-s departe de ei. Baseline a făcut un sondaj de opinie despre toate schimbările propuse în ultimul timp în tenis. Ieri, când l-am făcut și eu, lumea votase pentru schimbare la punctele legate de lungimea sezonului, egalitatea premiilor, schimbarea formatului Cupei Davis, introducerea shot-clockului, introducerea dublului-mixt la fiecare turneu, acordarea de puncte în clasament la JO. Însă la întrebările legate de modificări aduse scorului și formatului meciurilor, majoritatea a spus un ”nu” răsunător. 

E uluitor, dar singura schimbare majoră în scorul din tenis a fost introducerea tie-breakului în 1965. Bineînțeles, a durat vreo două decenii pentru ca schimbarea să fie implementată peste tot și chiar și acum, trei din cele patru Grand Slamuri nu joacă tie-break în decisiv. Până anul acesta, li se alătura și Cupa Davis. În 1970, când tie-breakul a fost introdus în decisiv la US Open, jucătorii l-au detestat. Cel ce a inventat tie-breakul a fost Jimmy Van Alen, directorul turneului de la Newport, sătul de interminabilele meciuri de cinci seturi cu scoruri de 16-14 sau 9-7. Inițial, Van Alen propusese o versiune radicală a tie-breakului, numită și Sudden Death: un singur punct, cine-l câștiga, câștiga setul. Tie-breakul așa cum îl știm noi azi a fost un fel de compromis la care s-a ajuns cu colaborarea jucătorilor profesioniști. Da, pentru că Van Allen a trebuit să-i ademenească pe profesioniști cu bani pentru a participa la un turneu care avea acest diabolică modificare în ținerea scorului. Van Alen militase și pentru eliminarea egalității, dar ideea fusese atât de șocantă, încât a fost abandonată. Oricum, nici introducerea tie-breakului n-ar fi rezistat dacă n-ar fi fost teribil de apetisantă pentru televiziuni (care puteau astfel controla cât de cât programul transmisiunilor, de vreme ce meciurile nu se mai puteau lungi la nesfârșit). Televiziunile, la rândul lor, au pus presiune pe US Open, turneu mare care își trăgea bună parte din venituri din drepturile de transmisie. Cu toate protestele și declarațiile apocaliptice ale jucătorilor (”simt că fac infarct”, ”extraordinar de stresant”, ”n-am mai pomenit așa ceva”), directorul US Open le-a retezat-o scurt: ”Nu jucătorii cumpără bilete.”

Într-adevăr, cel mai sigur motor pentru schimbare sunt banii: fie economisirea lor, fie câștigarea lor. Dacă publicul bate cu telecomanda în masă și cere meciuri mai scurte, atunci parcă văd că simplul va lua exemplul dublului și va începe să arunce peste bord egalitatea, seturile decisive sau meciurile trei din cinci. Însă deocamdată, dacă e să ne luăm după procentajele sondajului de pe Baseline, lumea nu este fatal deranjată de meciurile de trei, patru sau cinci ore. Pe de altă parte însă, e interesant că nici nu vor mai multe meciuri lungi: au votat împotriva ideii ca fetele să joace și ele trei din cinci seturi. 

Scurtarea meciurilor este o chestiune delicată: pe de o parte nu vrei să afectezi potențialul de luptă gladiatorială al tenisului, pe de altă parte nu vrei nici ca fanii să adoarmă sau să schimbe programul și jucătorii să își distrugă corpurile. Deși poate milenialii încă nu sunt majoritari printre votanții din sondaje, în câțiva ani, maxim un deceniu, vor avea treizeci plus de ani și vor avea mai multă forță în economia consumului de sport. Iar dacă trendul micșorării atenței va continua (și cred că va continua, la câtă informație se produce), nici generația de după mileniali nu va excela la capitolul răbdare. De aceea discuția despre modificarea formatului meciurilor a depășit faza dezbaterii de amorul artei și a ajuns subiect pe agenda organizatorilor și jucătorilor. 

Însă de unde apuci această discuție? Dublul ne-a oferit o idee despre ce înseamnă lipsa egalității și super tie-break de 10 în locul decisivului. Prima oară când m-am uitat la un astfel de meci, am simțit că mă uit la un alt sport. Scorul face parte din esența jocului și poate lumea are dreptate să se crizeze când se vorbește de schimbarea sa. Un meci de dublu este prin natura sa mai alert decât unul de simplu, iar cu un astfel de scor, e și mai importantă atenția explozivă decât anduranța. Atât la jucători, cât și la spectatori! Am simțit că sunt într-o stare de agitație continuă, de intensitate în care nu puteam să mă uit în altă parte o secundă, pentru că ratam ceva esențial. Într-un fel, meciul era mai scurt, dar pentru mine, ca spectator, consumul de energie era același sau mai mare pentru că era mai intens. Iar eliminarea egalității introduce, pe lângă o doză destul de mare de adrenalină, și una de noroc (a fost argumentul jucătorilor și în anii 60). Oricât ar scurta această regulă meciurile (directorii tv cred că salivează), mi se pare că afectează prea mult curgerea și ritmul natural al unui set. Un super tie-break în loc de decisiv cred că ar fi mai ușor de digerat de toată lumea: n-am mai sta cu inima în pioneze la sfârșitul fiecărui game, ci doar la sfârșitul setului și meciului (eventual), iar pentru jucători, care deja joacă tie-breakuri și sunt obișnuiți cu ele, n-ar fi un salt conceptual atât de mare.

Altă idee este micșorarea numărului de game-uri în seturi de la 6 la 4, de exemplu, chestie care se mai practică pe la meciurile și competițiile demonstrative, într-un număr tot mai mare de variante, în special în ultimii ani. Iarăși este apetisant, dar ca și scoaterea egalității, mi se pare că ar modifica radical ritmul intrinsec al setului.

Apoi, ideea de a se juca două din trei în prima săptămână a Slamurilor și trei din cinci în a doua sau de la un anumit punct încolo. Am putut vedea chestia asta la JO, unde în finala mică și mare s-a jucat trei din cinci, iar până atunci două din trei. Recunosc că nu mi-a plăcut. E ceva dubios când schimbi regulile în timpul competiției. Apoi, trebuie să luăm în considerare și faptul că jucătorii trebuie să schimbe din mers o grămadă de lucruri: abordarea fizică și psihică a unui meci două din trei e alta față de trei din cinci. Orice schimbări s-ar face, cred că e mai bine să se folosească aceleași reguli de la începutul la sfârșitul competiției. 

Întregul demers este unul foarte delicat, și dacă istoria ne învață ceva, este că nu se va petrece fără dureri. Singura soluție pentru ca aceste dureri să fie cât mai mici este consultarea tuturor părților implicate și experimentarea schimbărilor la turnee din ligile inferioare (cum s-a intâmplat cu eliminarea ”letului” în câteva turnee Challenger acum câțiva ani și shot-clockul anul acesta la turneul de juniori de la US Open, ambele cu rezultate nesatisfăcătoare).

Însă istoria ne mai învață ceva: în ciuda reticenței și a protestelor inițiale, uneori schimbările propulsează sportul înainte. În ciuda debutului turbulent, tie-breakul este o parte integrantă a tenisului azi, la fel și OCC-urile în tenisul feminin (și ele privite cu suspiciune la început), iar publicul și jucătorii s-au adaptat până la urmă la meciurile de dublu cu noul lor sistem abreviat de scor.

* Aici e prima ediție a rubricii, iar aici este a doua. Abia așteptăm să vă vedem opiniile 🙂 

Tu ce crezi despre subiectul de azi? Pro sau contra schimbărilor drastice în tenis? Îți așteptăm opinia în comentarii.