Carlos Alcaraz salvează trei mingi de meci cu Jannik Sinner și câștigă titlul Roland-Garros și una dintre finalele clasice din istoria tenisului

Carlos Alcaraz este noul campion al turneului de la Roland-Garros, după o finală care va rămâne în istorie și despre care vom vorbi mult timp de aici înainte. O finală încheiată după 5 ore și 32 de minute, cu o revenire de la 0-2 la seturi și trei mingi de meci salvate de Alcaraz. A fost 4-6, 6-7, 6-4, 7-6, 7-6 pentru Alcaraz, care cucerește al doilea său titlu consecutiv la Roland-Garros și ajunge la cinci turnee de Grand Slam, adăugând acest titlu celor reușite la US Open 2022, Wimbledon 2023, Roland-Garros 2024 și Wimbledon 2024.

Este un instant classic – pentru că a fost, probabil, unul dintre cele mai frumoase meciuri de tenis jucate vreodată. Iar acolo unde n-a fost, dramatismul compensează. N-a fost doar o altă finală de Grand Slam tensionată, cu suișuri și coborâșuri, cu o desfășurare de scor palpitantă. A fost o demonstrație specială de forță, de curaj și de limite împinse, pe care cei doi le-au depășit pe tot parcursul meciului. A fost, totodată, și o lecție despre cât de important e să-ți dai șanse și să crezi în ele, oricât de negre ar arăta, la un moment dat lucrurile. Pentru că, așa cum a arătat Alcaraz azi în setul patru – dar și Sinner în setul decisiv – totul se poate schimba oricând în bine. Alcaraz a fost la o singură minge să piardă acest meci – dar două ore mai târziu avea să devină campion.

Și, în final, a fost și un privilegiu pentru toți cei care iubesc și îndrăgesc acest sport care poate fi atât de dificil – în varii sensuri – complex, dur, dar la final, incredibil de frumos.

Cum a fost finala

Primul set. Alcaraz începe promițător, dar ultimul cuvânt îl are Sinner

Cel care a început finala foarte abrupt și puternic a fost Alcaraz. Spaniolul a dat tonul, el a impus ritmul și tot el a fost primul jucător care a reușit break-ul, după un început echilibrat, în care Sinner nu a părut neapărat așezat în teren. Doar că, odată cu acel break izbutit de Alcaraz la 2-2, a fost momentul în care italianul s-a trezit: întâi și-a recuperat serviciul (aici e de menționat că Alcaraz a cedat prea facil acel game pe serviciu, inclusiv printr-un serviciu voleu complet ratat, în care a fost pasat facil), iar apoi s-a dezlănțuit. De la 3-3, nivelul lui Sinner a crescut foarte mult, italianul ducând apoi pasaje întregi de meci la cea mai mare intensitate: a lovit extrem de curat și puternic și a schimbat direcțiile cu o rapiditate fantastică.

Cum s-a produs schimbarea asta într-un timp atât de scurt? În primul rând, Sinner a început să capete mai multă siguranță în lovituri, ceea ce i-a permis să joace în propriul său ritm, fără a fi incomodat de nimic – iar când face asta, date fiind acuratețea și greutatea loviturilor sale, devine extrem de periculos. Sinner e ca acel bulgăre de zăpadă care vine năvală peste tine și nu ai timp să reacționezi; fie te dai din calea lui, fie te îngroapă. Când Sinner și-a reglat toate loviturile, Alcaraz a început să ezite: nu s-a mai bazat pe serviciu, a greșit ușor și n-a mai putut ține ritmul, motiv pentru care la primul moment mare din finală, el a fost cel care a cedat. La 4-5 a servit pentru a rămâne în set, dar a făcut-o cu îndoieli și greșind prea ușor.

Setul doi. Nivelul ireal al lui Sinner și adaptarea tactică a lui Alcaraz. Momentul care a schimbat cursul finalei

Odată ce Sinner a intrat în joc, a părut aproape imposibil de dat înapoi. Nivelul pe care l-a arătat de la mijlocul primului set a crescut și mai mult în debutul setului doi, numărul 1 mondial având câteva segmente de joc absolut incredibile: sunetul scos de rachetă la impactul cu mingea e unul dintre cele mai bune indicii care arată cât de curat și plin a lovit Sinner în începutul de set doi (e de revăzut asta, pentru că a fost un pasaj în care Alcaraz, fără a face neapărat ceva greșit, a pierdut puncte consecutive și a părut pur și simplu sufocat de ritmul alert stabilit de Sinner).

A fost, pe alocuri, o demonstrație de forță în adevăratul sens. Dar o forță bine dozată, cu lovituri cumva măsurate și riscante în același timp, purtate la limită, care l-au pus la pământ până și pe Alcaraz, unul dintre cei mai puternici și stabili jucători de pe linia de fund, și unul dintre foarte puținii jucători din lume (singurul?) care nu-s neapărat vulnerabili la jocul lui Sinner.

Acest început furibund al lui Sinner i-a retezat toată încrederea spaniolului. Pe de o parte, a fost surprins de replica primită, atât pe final de set, cât mai ales în chiar debutul setului doi; nu se aștepta, cel mai probabil, ca Sinner să atingă atât de rapid acel nivel, iar el să nu poată reacționa în niciun fel. Pe de altă parte, pentru că lucrurile s-au întâmplat atât de rapid, Alcaraz a rămas blocat într-un tenis fără repere. A intrat într-o stare în care nu a mai știut ce să joace: a forțat cu forehandul, nu s-a putut baza deloc pe primul serviciu și nu a legat mai mult de două puncte fără să apară eroarea.

În contextul ăsta, Sinner a menținut presiunea, dar la 5-3, când a servit pentru setul doi, a fost rândul lui Alcaraz să mute. Dacă până atunci, absolut toate retururile au fost către reverul lui Sinner, în acel game nouă, Alcaraz a schimbat planul și a început să-i caute lovitura de forehand, atacându-i în mod brutal forehandul. Dreapta italianului e, cum știm, arma sa de bază, cu această lovitură construiește multe atacuri și prin forța pe care o imprimă reușește să-și destabilizeze adversarii foarte ușor.

Însă chiar și cea mai sigură lovitură poate da greș în momentele tensionate. Tocmai pentru că ai încredere în ea, ești tentat să o forțezi mai mult – să cauți colțul terenului, să mărești riscul. Dar când presiunea crește, brațul devine mai încordat, iar controlul scade; așa apar greșelile, uneori la limită, chiar și cu câțiva milimetri. Încrederea te împinge să mergi până la capăt, mizând că șansele de reușită sunt totuși mai mari decât cele de eșec.

Așa a făcut și Sinner cu forehandul lui – când Alcaraz i-a atacat această parte, el a încercat să răspundă cu și mai multă forță, pentru că știa pe ce armă se bazează. Doar că la acel nivel de agresivitate, precizia n-a mai existat, și în felul ăsta a pierdut avantajul. Lovitura de dreapta l-a trădat la 5-3, apoi au urmat alte trei erori tot cu forehandul la 5-4 și Alcaraz era înapoi în meci.

E de subliniat că ajustarea aceasta tactică avea să schimbe cursul finalei. Chiar dacă nu s-a văzut imediat în scor. Alcaraz a schimbat tactica din mers, într-un moment de mare presiune, și avea să culeagă roadele ceva mai târziu. De altfel, e poate cumva surprinzător de ce până atunci Alcaraz l-a ținut blocat pe italian doar pe rever – atât de des încât la un moment dat Sinner știa ce urmează și era pregătit dinainte să atace cu reverul.

Ajunși în tiebreak, Sinner s-a stabilizat din nou. Deși Alcaraz era pe val, pentru că venea din urmă și recuperase handicapul, Sinner a avut nevoie doar de puțin timp pentru a se reorienta și a-și recăpăta ritmul. Mental, Sinner a fost jucătorul mai puternic în tiebreak: s-a scuturat rapid și a reluat atacurile, continuând ceea ce făcuse foarte bine până la 5-2. În timpul ăsta, Alcaraz a fost mult prea sinusoidal: după momentele bune de joc, cu care a revenit de la 2-5 la 6-6, a părut că se lasă din nou dominat de Sinner în tiebreak, sau cel puțin că face eforturi imense pentru a putea menține ritmul intens impus de italian. Întrebarea legitimă ar fi: a scăzut ritmul Alcaraz în tiebreak sau Sinner a jucat prea bine?

Setul 3. Punerea în aplicare a planului lui Alcaraz 

Răspunsul ar fi, probabil, o combinație: Sinner a jucat foarte intens și precis, iar Alcaraz nu s-a ridicat la același nivel. Însă, așa cum s-a întâmplat în setul doi, Alcaraz a avut din nou reacție după pierderea setului: deși și-a pierdut serviciul rapid, în chiar primul game, au urmat apoi patru game-uri câștigate consecutiv pe fondul unui joc extrem de bun, în care a avut grijă să-i destabilizeze lovitura de forehand italianului.

Sinner și-a cedat serviciul și, ulterior, setul exclusiv din cauza loviturii de forehand. Acel forehand al său lovit mereu din cea mai bună poziție, cu cel mai bun timing, luând mingea din urcare și accelerând formidabil, l-a părăsit complet în setul trei: a ratat ușor, au apărut ramele, a riscat foarte mult și a greșit. Iar aici creditul e al lui Alcaraz: așa cum a făcut în meciul de la Roma, când i-a luat la țintă, poate în mod surprinzător, forehandul, a făcut și acum cu mult succes.

Dovadă că uneori poate fi foarte eficient să-i ataci virulent adversarului chiar cea mai bună lovitură, pentru că asta poate însemna două lucruri. Primul: cu cât greșește mai ușor cu lovitura preferată, cu atât își pierde încrederea și devine ezitant apoi cu toate loviturile – adică se produce un scurtcircuit care va afecta treptat întregul joc. Al doilea: trebuie să ai o lovitură cel puțin la fel de bună precum a lui pentru a-i face față, astfel încât să ajungi să-l destabilizezi și să-i pui întrebări, să reziști în schimburi, pentru a determina apariția acelor dubii. Alcaraz a bifat această căsuță, pentru că are un forehand cel puțin la fel de bun, puternic și greu precum al italianului. E o tactică pe care am mai văzut-o, până acum, la doi jucători: la Serena Williams în meciurile cu Simona Halep (obișnuia să îi atace brutal reverul, pentru a-i afecta încrederea în lovitura ei specială) și la Djokovic cu Kei Nishikori (la fel, îi ataca reverul, cea mai bună lovitură din întreg jocul niponului, pentru a-i opri sursa principală de puncte).

Alcaraz a câștigat setul patru pentru că a reușit să găsească această breșă în lovitura de dreapta a italianului, în vreme ce dincolo Sinner a părut că resimte efortul depus în primele două seturi și a scăzut puțin nivelul. Era greu ca Sinner să continue la aceeași intensitate – în special mental – iar aici meritul e a lui Alcaraz, care și-a făcut loc în finală, fără ca Sinner să joace, dintr-o dată, slab.

În plus, limbajul corpului făcea tot mai des clar un lucru: Alcaraz e încă în meci, cât se poate de ancorat în teren și încrezător în șansele lui.

Setul 4. Dramă, cădere și revenire 

După trei seturi în care am văzut un tenis jucat la o intensitate atât de ridicată, seturi care au avut de toate (lovituri senzaționale, puncte construite inteligent, accelerări surprinzătoare și o viteză de execuție uluitoare din partea ambilor) singurul lucru care mai lipsea de la această finală era drama. Dramă care și-a făcut loc începând de la 5-3, 40-0 pentru Sinner, pe serviciul spaniolului. Trei mingi de meci. Trei mingi de trofeu. Și trei mingi de o victorie uriașă, în condițiile în care, pe hârtie, Alcaraz era creditat cu șanse mai mari – în special pe această suprafață.

De la acest scor, Alcaraz a întors și a salvat (e de subliniat salvat, pentru că spaniolul a salvat acele mingi, nu le-a greșit Sinner) toate mingile de meci, a dus setul în tiebreak și l-a câștigat. A făcut asta luându-și energia de la public, încărcându-se cu energia transmisă de public și executând impecabil tot ce a avut de executat: a dictat cu forehandul, și-a înăsprit loviturile și n-a mai așteptat nimic de la adversar. A dat drumul complet loviturilor și a jucat fără nicio teamă sau ezitare – ca un jucător care a fost pe marginea prăpastiei, s-a salvat, iar de acum nimic nu îi mai poate sta în cale.

Pe Sinner toate acele șanse ratate l-au afectat. Oricât de puternic mental este ca jucător, acele mingi de meci pe care nu le-a fructificat l-au afectat vizibil, pentru că nivelul lui a scăzut substanțial. De fapt, poate că dacă acele trei șanse nu veneau așa rapid, pe nepusă masă – și la fel de repede să și dispară – căderea nu ar fi fost la fel de abruptă. Dacă Alcaraz și-ar fi făcut serviciul fără probleme la 5-3, iar Sinner ar fi servit apoi la 5-4 pentru titlu, chiar și mergând pe ideea că în tenis nu există garanții, șansele sunt că italianul ar fi avut trofeul în brațe.

Însă, cu toate astea, revenirea lui Alcaraz nu trebuie pusă pe seama căderii lui Sinner. Spaniolul a salvat formidabil mingile de meci și de la acel punct încolo și-a crescut nivelul, presând și transmițând mesajele potrivite, astfel încât să-i accentueze și mai mult dubiile adversarului. Deja la acel moment lupta nu mai era doar în teren – ci și la nivel mental. Iar asta a fost încă o dovadă că acest jucător fabulos știe cum să jongleze și la acest capitol astfel încât să obțină un avantaj.

Și tot pe acest plan mental, mai era un detaliu care înclina, de aici, balanța în favoarea lui Alcaraz. Și el, și Sinner știau că italianul are o tradiție nefastă în ce privește meciurile-maraton, pierzându-le pe toate cele care au atins patru ore. Odată intrat pe acest teritoriu, cu tot cu bagajul șanselor de meci neluate, era un munte de urcat pentru Sinner.

Setul 5. Finalul senzațional și scrierea istoriei

După cele întâmplate în setul patru, după șansele de meci pierdute, setul cinci a început aproape inevitabil cu break pentru spaniol, iar de acolo Sinner a jucat o vreme din inerție, a părut copleșit, obosit și cu un pas în urma lui Alcaraz. Dar nu ieșit din meci. În niciun moment, pe tot parcursul setului decisiv, Sinner nu a dat semnale că ar fi cedat lupta; a rămas aproape, s-a chinuit să-l ajungă pe Alcaraz, care deja se desfășura în voie și direcționa loviturile direct câștigătoare în toate colțurile terenului. Dar pe măsură ce setul a înaintat, italianul a devenit din ce în ce mai periculos. Revenirea lui în meci plutea în aer pentru că erau indicii, în modul în care a jucat la serviciu, cât mai ales la retur, că tenisul lui s-a reîntors: a acoperit mai bine terenul, nu a mai lovit întârziat și deja ritmul acela alert începuse să reapară.

Alcaraz a condus cu 5-3, a servit pentru titlu la 5-4, dar Sinner i-a răspuns similar precum o făcuse spaniolul în setul anterior, revenind în față pe tabelă pentru 6-5. Date fiind toate momentele prin care trecuse, simplul fapt că Sinner s-a pus din nou în situația de a conduce și de a ajunge la câteva puncte distanță de titlu este remarcabil și spune multe despre nivelul și mentalul italianului.

Din păcate pentru Sinner, ce s-a întâmplat începând cu mingea de game pe care Alcaraz a avut-o când a servit la 5-6 e dintr-o altă dimensiune.

Și e o dimensiune care comprimă, cumva, dinamica dintre ei doi. Sinner este un jucător, cu siguranță, formidabil. Însă Alcaraz este, după toate semnele, un jucător special. Și între aceste două categorii de jucători e o diferență. Iar felul absolut incredibil în care Alcaraz a făcut, brusc, ca acea diferență să fie vizibilă este ceea ce rămâne, probabil, cel mai pregnant din această finală.

O finală memorabilă, o finală din care se vor desprinde multe idei și concluzii valoroase. O finală încheiată, cum putea fi mai frumos de atât, cu un tiebreak în decisiv. O șansă pentru cei doi de a da tot ce au mai bun, sub maximum de presiune și cu ultimele puteri, pentru trofeu și pentru glorie. Un shoot-out după aproape cinci ore și jumătate. Ți-ai fi imaginat un tiebreak la fel de echilibrat și de dramatic precum restul finalei, cu posibile noi răsturnări de situație, cu ambii, pe rând, la un pas de prăpastie sau de culmi. În schimb, am văzut un nivel absolut absurd atins de Alcaraz, începând cu passingul în cross cu care a făcut game-ul de 6-6, și continuând apoi cu fiecare punct din tiebreak.

După peste 5 ore de joc intense, Alcaraz a scos cel mai bun tenis pe care l-a jucat în această finală, și câteva dintre cele mai bune minute de tenis pe care le-a jucat în viața lui. În momentul în care a avut nevoia cea mai mare să joace extraordinar, Alcaraz a făcut-o. De la 6-5 și până la finalul meciului, Alcaraz a jucat precum un jucător care vrea să obțină acel trofeu pentru care ambii s-au luptat eroic timp de cinci ore: a dictat, a jucat cu mult curaj, agresiv și fără nicio teamă. N-a avut nicio reținere. A accelerat cu forehandul din toate pozițiile, a fost jucătorul care își împinge în spate adversarul cu toată forța, a fost jucătorul care a găsit acel passing superb, pentru impresia artistică, acel ultim pumnal înfipt în pieptul lui Sinner, pentru a câștiga un trofeu care îl va redefini ca jucător.

Pentru aproape cinci ore și jumătate, amândoi au fost, pe rând, super. Apoi Alcaraz pur și simplu a decolat și l-a lăsat pe Sinner în urmă, făcându-l să pară, vai, un jucător obișnuit, deși nimic nu este obișnuit la Sinner. Despre asta e totul, la asta se rezumă totul. Este imaginea care va rămâne, probabil, din această finală de poveste și este ceea ce-l definește cel mai bine pe Carlos Alcaraz.