Motivația Simonei Halep e departe de a fi secat: „Să vedem. Poate că viitorul îmi va da chiar mai mult!”

Contextul acestui moment în care se află Simona e deja clar și binecunoscut tuturor și nu mai necesită multe lămuriri. Aproape 70 de zile de pauză mai mult sau mai puțin forțată – cu capitolul îngrijorător al accidentări sau cel oarecum stresant al reformării echipei tehnice – reprezintă partea goală a paharului. Partea plină e dată de ceea ce încă am putea descrie drept o amețeală plăcută, o amețeală pe care toți fanii tenisului din România o trăiesc, chit că o conștientizează din plin sau nu.

Trăim în continuare bucuria performanțelor uriașe reușite de Simona anul trecut, și nu e niciun păcat să prelungim cât se poate de mult această bucurie, cel puțin până când noua realitate, cea a sezonului 2019, va veni să o înlocuiască (și nu să o șteargă definitiv). Pe lângă această bucurie, începem să conștientizăm mai clar semnificația și greutatea acelor performanțe. Fiecare săptămână care trece cu Simona pe primul loc ne ajută să pricepem mai bine ce înseamnă, de fapt, asta. Fiecare săptămână care trece cu Simona nejucând ne aduce, de asemenea, cu o săptămână mai aproape de finalul acestei reverii, un final plasat undeva în viitor.

În acest context cunoscut, așadar, sunt puține lucruri noi de adăugat. Toată lumea așteaptă să vadă cum va continua povestea. Teoriile variază. De la „e gata, s-a săturat, nu mai are motivație, nici resurse”, până la „abia a început, mai are potențial pentru mult mai mult decât a reușit deja”.

Interviul Simonei apărut azi în The Guardian reușește, însă, să vină cu câteva nuanțe noi. Iată trei lucruri relevante cu care am rămas din el.

Motivația Simonei e departe de a fi secat

Și e o eroare să ne închipuim altfel, indiferent ce altceva auzim.

După rezultatele din 2018, Simona și-a setat borne noi de atins. Știe, spune ea, „că nu-s una dintre acei sportivi care au câștigat 10 sau chiar 20 de Slamuri”. Însă și-ar dori „să visăm la trofeul Fed Cup”. Se gândește la Jocurile Olimpice din 2020. „De asemenea, vreau să câștig din nou un turneu de Slam. Să termin din nou un sezon pe locul 1”.

Practic, asta înseamnă tot ce se poate câștiga 🙂 Așa că să nu ne temem de vreo ipotetică lipsă de motivație. Dar asta nu înseamnă că rețeta se schimbă în vreun fel. Adică „nu voi pune presiune pe mine”. Simona știe exact care e drumul și unde vrea să ajungă. „În 10 ani mi-ar plăcea să am trei copii, o familie frumoasă și să fiu în afara tenisului, știind că i-am dat totul”.

Ce s-a întâmplat, exact, după finala AO de anul trecut, când Simona a ajuns la spital.

„A fost un dezastru!”. Simona dă pentru prima dată câteva mici detalii noi despre acel episod survenit la capătul unui turneu care a lăsat-o, la propriu și la figurat, fără nicio resursă. „N-am mai jucat vreodată un astfel de turneu și nici nu vreau să mai am vreunul așa”. După un traseu chinuitor, cu două dueluri epice cu Davis și Kerber, cu o accidentare și cu o finală de asemenea epuizantă, Simona a clacat după duelul cu Wozniacki. Toate formalitățile de după meci s-au prelungit în noapte, povestește Simona. A încheiat cu presa pe la 10 seara, apoi a mers la controlul antidoping. A plecat la 2 dimineața, dezhidratată. La hotel a început să tremure și așa a ajuns la spital. „Mama s-a îngrijorat rău și mi-a spus că în locul meu s-ar fi oprit și s-ar fi bucurat de viață. A fost foarte rău după aia pentru trei luni. Nu m-am putut recupera în totalitate. Dar sunt mândră că am jucat până la limită. Nici n-am fost supărată că am pierdut la Caroline în finală. Am dat totul. Dar nu mai era pic de nergie la final”, povestește Simona.

Mi-am consultat notițele, dar și declarațiile publicate pe site de noi după acea finală de poveste, urmată de o conferință de presă care a fost, paradoxal, vindecătoare pentru mulțimea de jurnaliști la fel de îngrijorați de starea Simonei, dar care empatizau de asemenea și cu suferința ei emoțională, după a treia finală de Slam pierdută la rând, după ce succesul aproape că îi zâmbise în față. Simona era, într-adevăr, împăcată. Plânsese, dar zâmbea sincer la conferința de presă. „Se pare că am suficientă putere în interior să mă lupt cu orice”, spunea atunci. „Sunt obosită, dar după câteva zile… săptămâni… luni… o să-mi revin”, zâmbea ea.

 

Despre viitorul fără Darren și despre cum provocarea ei personală e împărtășită de mulți alți români

Ce mai aflăm altceva important e că Simona nu crede că poate răzbi fără un antrenor, ca atare, situația curentă e doar una care să-i permită să respire un pic.

„Nu, trebuie să găsesc un antrenor, pentru că la acest nivel e imposibil să reușești singură”. Se va reuni cu Darren? „Nu știu. Pot să spun că sper, deoarece el este o persoană grozavă, iar asta e tot ce contează”.

Foarte relevant cum Simona găsește o paralelă între traseul ei și traseul multor alți români, pentru care ea servește acum drept sursă de inspirație.

„Oamenii de aici nu cred în ei prea mult. Suntem foarte talentați, dar nu avem încredere. Eu am fost norocoasă cu Darren, care e total diferit. El m-a împins să fiu pozitivă. Asta m-a schimbat mult”.

În completarea articolului, pe care vi-l recomandăm în forma originală, alături de fotografiile lui Matei Buta, Simona retrăiește momentul maxim al carierei ei, vârful experimentat la Paris. Dar, spune ea, „să vedem. Poate că viitorul îmi va da chiar mai mult de atât”.