Opt momente cu jucătoarele românce. Episodul 5: „Păi bine, măi mamă”

Camelia Butuligă | 5 martie 2019

Jucătoarele românce care fac atâtea și atâtea rezultate în acești ani, de la Simona la Sorana, sunt minunate și diferite. De asemenea, ele nu sunt singurele fete din tenis. Mai avem zeci de antrenoare, sute de mame de copii care joacă tenis, și nu în ultimul rând, mii de fane înfocate. De Mărțișor, vrem să vi le arătăm pe toate, așa cum le-am văzut în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane.

Zgura
Zgura

Doamna Halep nu iese în evidență decât prin prezența ei statornică în loja Simonei la turnee. Nu dă declarații, nu epatează prin haine sau coafuri extravagante, aproape că nu se exteriorizează nici în timpul celor mai încinse meciuri. E adevărat, camerele nu pot sta tot timpul pe lojele jucătorilor și cu siguranță Tania Halep nu e total impasibilă, dar eu am văzut-o prima dată strigându-i Simonei ”Haide, haide!” abia la Australian Open anul acesta, contra Sofiei Kenin. A fost interesant atunci contrastul dintre părinții celor două jucătoare: doamna Halep era ca un sfinx, în timp ce domnul Kenin se dădea de ceasul morții.

Considerând așadar misterul și discreția care o înconjoară pe Tania Halep, mi s-a părut foarte interesantă reacția ei după finala și parcursul absolut epuizante ale Simonei de la Australian Open anul trecut. Pe scurt, în ziua finalei feminine, indicele termic a fost la limita superioară, dar nu a depășit-o, iar oficialii au decis să nu închidă acoperișul. Finala contra lui Wozniacki s-a jucat în condiții foarte dure de căldură și umiditate, iar Simona a ajuns în noaptea aceea la spital din cauza deshidratării, unde i s-au pus perfuzii câteva ore.

Simona a vorbit în vreo două rânduri despre acea situație, și în ambele a făcut referire la reacția mamei ei, care a fost foarte categorică. Parafrazând, doamna Halep i-a spus ceva de genul ”până aici”. Sănătatea e cea mai importantă și ea nu mai vrea să o vadă pe Simona punându-și-o în pericol. Simona însăși părea pe jumătate amuzată, pe jumătate spăsită când relata. Probabil mama ei fusese foarte tranșantă și genul acesta de atitudine protectoare mi-a adus aminte de altă mamă cu o fiică ce juca tenis. A mea.

Mama a crescut la țară, unde munca fizică nu era opțională – era obligatorie și permanentă. Când a citit ”Moromeții”, a avut șocul de a recunoaște acea viață până în cele mai mici amănunte și s-a identificat imediat cu Niculae, mezinul care nu voia să meargă la câmp, ci la școală. Din același motiv, mama nu a înțeles niciodată prea bine care-i treaba cu sportul. Pentru ea nu avea niciun sens să-ți dai duhul alergând după o minge – și mai mult, de bună-voie și nesilit de nimeni! Totuși, în spiritul deschiderii orizonturilor, ne-a dus pe mine și pe frații mei la tot felul de activități extracuriculare: sport, cluburi de diverse, limbi străine, tabere. Unele s-au lipit, altele nu, ca de obicei cu copiii. Dacă ai fi întrebat-o însă, mama n-ar fi pariat că în cazul meu tenisul va fi una din activitățile care avea să dăinuie. Când mi-a zis într-o doară, spre sfârșitul clasei întâi ”auzi, vrei să mergi la tenis?”, probabil căuta doar un mod de a-mi umple timpul în vacanța de vară.

Vedeți voi, eu la bază nu prea sunt genul sportiv. Refuzasem categoric primele activități fizice la care fusesem dusă (gimnastică și balet) și în general nu am fost genul de copil energic, dimpotrivă – dacă îmi dădeai o carte, stăteam cu ea în brațe toată ziua.

Nici azi nu înțeleg cum de nu m-am plictisit în primul an, în care n-am făcut decât să dau la perete. Nu am altă explicație decât că era în aer liber, iar terenurile de tenis în Târgoviște sunt la marginea orașului, într-un parc: multă verdeață, liniște, aer curat. Când am intrat în sfârșit pe teren, eram precum cruciații care intrau în Ierusalim după o călătorie lungă și grea. Și acum mi se pare că spațiul dintre liniile acelea albe e diferit, aproape magic: e mai liniște acolo și lucrurile sunt mai simple.

Lumea din jur se uita cu diverși ochi la aventura mea: învățătoarea cu scepticism și împotrivire (tenisul era un moft care îmi lua din timpul de teme), mama cu reținere și curiozitate, colegii de clasă cu admirație. Dar chestia a escaladat. De la două antrenamente pe săptămână s-a ajuns la trei, apoi în fiecare zi; apoi am început să mă antrenez și în vacanța de iarnă (în sală) iar în cea de vară de două ori pe zi. Vara, ajunsesem să stau mai mult pe teren decât acasă. Iar când ajungeam acasă roșie de zgură, abia târându-mi picioarele, maică-mea săraca, avea flash-backuri cu ea când era mică, după o zi de muncă epuizantă pe căldură și praf. „Păi bine măi mamă, eu nu te-am făcut să te chinui!”

Am vorbit recent despre asta cu ea și am râs amândouă: dar sentimentul e real, chiar dacă la scară diferită, și este același care răzbate din luarea de poziție a doamnei Halep de după AO18. Este, probabil, un sentiment pe care îl înțeleg toate mamele care se trezesc spectatori la aventurile intense ale copilului lor și nu știu dacă să-l susțină sau să-l scoată de acolo. Așa că gândurile mele înnodate cu șnur alb-roșu se îndreaptă azi către mamele, tații și bunicii prinși în acest rollercoaster numit ”pasiunea copilului”, oricare ar fi ea. Pot să vă consolez spunându-vă că el nu simte așa mult povara ca voi, cei de pe margine, pentru că este în singurul loc unde e liniște: în centrul tornadei.

 

 

The strongest of bonds. Mama Halep and her little rock star daughter. Inseparable when they arrived and as they leave Melbourne. Big hugs from your entire team, @simonahalep 🤗🤗🤗🤗@andreipavel74 @theoc1980 @sodolescustefan We could not be more proud of you and your performance in the AO. #inspiring #resttime

A post shared by Darren Cahill (@dc10s) on

 

Ți-a plăcut acest articol? Contribuie la un jurnalism mai bun abonându-te la 30-0+, programul lansat de 30-0 și care oferă abonaților, sub forma a cinci pachete diferite, conținut suplimentar, cadouri și beneficii. Detalii despre inițiativă, aici și aici. Abonamentele pot fi făcute aici.


8 Momente este o serie de mici povestiri despre femei din tenisul românesc și nu numai, așa cum le-am văzut noi în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane.

Din aceeași serie:

Episodul 1: Tre’ să fii nebun

Episodul 2: Tenisul, o afacere de familie

Episodul 3: Play-off-ul familiei mele nebune de la Galați

Episodul 4: Culoarea portocalelor de Estoril

___________

30-0 Shop

Vrei să-i iei ceva diferit? Iată o idee: noul totebag de la 30-0. Girl Power! Comandă-ți una de aici.

Îți place?
Cele mai noi