Opt momente în care româncele au fost cele mai bune, iar noi am fost martori. Episodul 1

Camelia Butuligă | 1 martie 2019

Jucătoarele românce care fac atâtea și atâtea rezultate în acești ani, de la Simona la Sorana, sunt minunate și diferite. De asemenea, ele nu sunt singurele fete din tenis. Mai avem zeci de antrenoare, sute de mame de copii care joacă tenis, și nu în ultimul rând, mii de fane înfocate. De Mărțișor, vrem să vi le arătăm pe toate, așa cum le-am văzut în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane.

E prima dintr-o serie de idei editoriale din această gamă, așa că urmăriți-ne atenți.

Zgura
Zgura

La această oră, România are 27 de jucătoare în clasamentul WTA, începând cu Simona Halep pe locul 2 și terminând cu Georgia Crăciun, pe 856. Dintre acestea, patru sunt în prima sută (Simona Halep, Mihaela Buzărnescu, Irina Begu și Sorana Cîrstea) și alte patru în a doua (Ana Bogdan, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru și Irina Bara).

Ele nu sunt singurele fete din tenis. Mai avem zeci de antrenoare, sute de mame de copii care joacă tenis, și nu în ultimul rând, mii de fane înfocate. De Mărțișor, vrem să vi le arătăm pe toate, așa cum le-am văzut în acești șapte ani, unele de la câțiva metri distanță, altele apropiate doar prin reacțiile emoționale universal umane. Opt tablouri, câte unul pentru fiecare zi între 1 și 8 martie, cu opt momente în care fetele au fost supereroine și noi am fost martori.

Episodul 1: Tre’ să fii nebun

Prima poveste, care deschide seria noastră de momente-mărțișoare, datează din 2012, de la Bucharest Open. Jucat în timpul acelui val de caniculă care lovește obligatoriu Bucureștiul în fiecare vară, turneul, care la acea vreme era un turneu ITF cu premii de 100 000 de dolari, nu a atras prea mulți spectatori. Eram înainte de epoca Halep, iar cea mai bine clasată jucătoare la simplu era… Monica Niculescu, pe locul 30. După ea venea Simona Halep, clasată pe 40, apoi Sorana Cîrstea pe 51, Irina Begu pe 61 și Alexandra Cadanțu pe 81. Aceasta din urmă este protagonista poveștii mele. Alexandra a făcut un turneu foarte bun atunci: după ce a scos-o pe Parmentier în trei seturi în sferturi a pierdut tot în trei seturi împotriva spaniolei Maria Teresa Torro-Flor în semifinale, cea care avea să câștige și titlul, într-o finală cu Garbine Muguruza.

Esența tenisului nu este strălucitoare. Este prăfuită, transpirată, cu respirația tăiată. Numai cine a făcut vreodată muncă fizică grea, cine a ridicat, a săpat, a împins și a tras, cine a stat în soare ore în șir, acela va înțelege. Un jucător care iese de pe un teren de zgură după un meci de peste trei ore seamănă suspect de mult cu un plugar care vine seara acasă după o zi în care a muncit pe câmp. Același mers greu, aceeași oboseală totală, aceeași privire fixă care trece prin tine. Niciunde nu este această esență dură mai vizibilă decât la un turneu de rang inferior: fără zarva publicului, fără lumina reflectoarelor, fără agitația presei, efortul titanic și solitar al protagoniștilor iese cu atât mai mult în evidență. Nu există un o experiență mai educativă pentru un fan care crede că tenisul se reduce la Slamuri și topul WTA și ATP decât să meargă la un Challenger sau ITF și să vadă cu câtă greutate se adună acele puncte pe care le calculează cu lejeritate chibiții la sfârșitul fiecărei săptămâni.

Am văzut-o pe Alexandra pe Central, în crucea după-amiezii, pe o căldură deșertică dătătoare de halucinații. Nimic nu mișca, nicio adiere, niciun sunet. Toate lighioanele pământului se pitiseră care pe unde în afară de jucătoare și noi, câțiva nebuni adăpostiți sub singurul petec de umbră de pe Central sus, sub o streașină. Eram literalmente într-un cuptor: scaunele ardeau, aerul ardea, până și ochii din cap simțeam că ne ard.

Nu știu dacă ați văzut-o vreodată pe Alexandra Cadanțu jucând: la 1.70 înălțime, punctele ei forte sunt agilitatea și loviturile fluide. Nu este genul care să încheie punctul oricând poftește, ci mai degrabă o jucătoare de construcție, care joacă frecvent schimburi lungi, de peste 10 lovituri. În alte condiții, ar fi fost un meci extrem de plăcut de urmărit. Nu și într-un cazan încins.

Pe măsură ce meciul înainta, am trecut de la admirație la stupoare, apoi la îngrijorare, și într-un final, doar la onomatopee. Schimb după schimb după schimb, epuizant, mai epuizant, și mai epuizant. Dacă abia mai puteam noi, stând pe scaune la umbră, cum mai puteau ele? Se antrenează toată viața, o să ziceți; da, dar nimeni nu se antrenează pentru a juca tenis într-o saună uscată. La un moment dat, întrebarea nu mai era „cum?” ci „de ce?”. Am avut brusc, în acea dimensiune paralelă în care pluteam cu creierii fierbând, o revelație: „Tre’să fii nebun”, am îngăimat. Era singura explicație logică. Trebuie să-ți lipsească pur și simplu o doagă ca să te supui de bună-voie la asemenea chinuri, fizice și psihice, ca să câștigi un meci. O spun cu o admirație uluită, ca ardeleanul din bancul cu girafa, care nu-și credea ochilor, deși dihania era chiar în fața sa. Nu pare așa, mai ales în tenis. Un sport atât de ”frumos”, de ”elegant”, de ”elitist”. Haha.

Alexandra Cadanțu este acum pe locul 244. Are 28 de ani. La începutul acestui an, când noi eram cu ochii pe turneele pregătitoare din Australia, ea a zburat în Hong Kong pentru un turneu ITF de 25 000 de dolari, unde a pierdut în primul tur la Fatma Al Nabhani, locul 444. Apoi s-a dus la Singapore, la alt ITF de 25K, unde a pierdut în turul doi al calificărilor la Victoria Rodriguez, locul 302, cu 12-10 în decisiv. Din această excursie asiatică, Alexandra a câștigat exact un punct WTA și 354 de dolari, care probabil n-au acoperit nici pe o măsea cât a costat-o să se ducă până acolo. În februarie, lucrurile au mers mai bine: în Slovacia, a legat două turnee ITF de 25k la care a făcut semifinale. 36 de puncte și 2288 de dolari, cu care probabil că și-a mai acoperit din cheltuielile din Asia.

Îi urez numai bine Alexandrei. Datorită ei și efortului ei supraomenesc, am putut vedea într-o după-amiază caniculară drept în inima dură și complet țicnită acestui sport. La prima vedere nu pare, dar avem mare nevoie de așa ceva, pentru a nu uita că lucrurile nu sunt numai lapte și miere, că nimic valoros nu se obține fără efort și, mai ales, o doză sănătoasă (ha) de nebunie.

Vrei să-i iei ceva diferit de 1-8 martie? Iată o idee: noul totebag de la 30-0. Girl Power! Comandă-ți una de aici.

Îți place?
Cele mai noi