O privire spre sfertul de finală de Grand Slam al Soranei Cîrstea, precedentul moment Evrika al tenisului feminin românesc

Radu Marina | 7 aprilie 2020

Indiferent cum va urma cariera ei de acum, după ce trece de cei 30 de ani pe care îi împlinește azi, Sori va avea mereu meritul că ne-a făcut să visăm la un moment în care bucuriile în tenis erau atât de rare.


În 2009 – când omenirea trecea, de asemenea, printr-un moment de criză – tenisul feminin românesc se bucura, pentru prima dată în 12 ani, de un rezultat cu greutate în turneele de Grand Slam.

Sorana Cîrstea a fost, o perioadă semnificativă, cea mai bună jucătoare de tenis a României. Tot ea a fost și prima care a depășit o bornă extrem de importantă – chiar psihologică – prin calificarea în sferturile unui turneu de Grand Slam, în 2009, la Roland Garros. Ceea ea a reușit la acel Roland Garros de acum doisprezece ani avea să se dovedească un moment de cotitură, pentru ea și pentru întreg tenisul românesc. Sorana a realizat în iunie 2009 la Paris ceea ce nu mai reușise nicio altă jucătoare din România din 1997, atunci când Irina Spîrlea se califica în semifinale la US Open. 

A fost un start de carieră furibund pentru Sorana, la vremea aceea o tânără foarte talentată, care s-a văzut brusc pusă în situația de a gestiona proporțiile unui rezultat foarte important, atenția și presiunea pe care acest rezultat le-a adus. Deocamdată, Sorana nu a reușit să-l mai repete, însă asta nu ar trebui să-i scadă din importanță.

Simona

Patru ani mai târziu de la momentul RG 2009, tenisul feminin românesc avea să intre în „epoca Simona” și nimic n-a mai fost la fel. Ne-am văzut duși dintr-o dată într-o zonă accesibilă doar legendelor, care a culminat cu locul 1 în lume și două titluri de Slam; în această eră, sferturile de finală la Slamuri au început să pară un lucru banal, în special pentru noul val de fani de tenis.

Dar titlurile de Slam sunt extrem de rare, iar majoritatea covârșitoare a jucătoarelor ar semna oricând dacă li s-ar garanta o carieră precum cea a Soranei. Asta, pentru că multe dintre ele nu ajung niciodată la rezultate precum cele reușite de Sori. În plus, ce uităm să luăm în calcul, atunci când vorbim despre Sorana și *acel* rezultat este contextul în care el a fost realizat, momentul în care se găsea tenisul românesc de la acea vreme.

*

În anii 2000, Irina Spîrlea și Ruxandra Dragomir s-au retras din tenis, iar odată cu ele s-a lăsat un gol imens. Irina, fostă jucătoare de Top 10, semifinalistă de Slam; Ruxandra, fostă jucătoare de Top 15, sfert-finalistă de Slam, nu și-au găsit rapid înlocuitoare. În mare parte ca și acum, tenisul românesc se baza pe povești de succes individuale.  

Abia în 2007, după câțiva ani de secetă, grupul Olaru – Niculescu – Cîrstea – Dulgheru – despre care am povestit în primul episod din seria Juniorii, publicată de 30-0 în 2014 – începea să bifeze premiere după premiere.

Raluca Olaru a fost cea care a deschis drumul, prin calificarea în turul trei la RG 2007 și, mai apoi cu o apropiere de Top 50. Rezultatul Ralucăi, învinsă pe Chatrier de Ana Ivanovic, ne deschidea ochii. Monica reușea și ea să încheie anul 2008 în Top 50, după mai multe rezultate frumoase obținute la nivelul circuitului ITF. Alexandra Dulgheru urca, în 2008, din afara topului 200 foarte aproape de primele 100 de jucătoare. La rândul ei, Sorana făcea în 2007 un salt de peste 250 de locuri în clasament și se apropia de intrarea în Top 100.

Tenisul feminin românesc era, dintr-o dată, relevant iar. Dar o posibilă calificare a vreunei jucătoare din România într-un sfert de finală a unui Grand Slam părea ceva pur și simplu irealizabil în acei ani. Conform percepției generale, calificarea în turul trei al unui Slam era văzută drept o performanță masivă. Și rară, pentru că ani de zile, cel mai bun rezultat înregistrat de o româncă într-un turneu de Grand Slam a fost calificarea Ralucăi Olaru în turul trei la RG 2007, venind din calificări. 

Tenisul feminin românesc era în acei ani în parametri rezonabili, dar fără niște repere clare. Știm cu toții cât de mult înseamnă, la nivel mental, puterea exemplului. Sigur că jucătoarele noastre aveau obiective și desigur că-și doreau să câștige cât mai mult. Dar mai important decât setarea unui obiectiv e să ai pe cineva înaintea ta care a făcut acelaşi lucru, ca să-ți arate că se poate – or, asta lipsea. Iar zilele în care Irina Spîrlea se califica în semifinale la US Open, iar Ruxandra Dragomir reușea performanța carierei la Roland Garros păreau foarte departe. 

Acesta era contextul în care Sorana Cîrstea și-a făcut intrarea în tenisul mare. După o perioadă în care a urcat până pe locul 6 mondial la juniori, Sorana a debutat în circuitul profesionist într-o manieră fulminantă: în decurs de doar un an de la ultimul turneu de juniori, ea a intrat între primele 350 de jucătoare ale lumii în clasamentul WTA; la finalul sezonului 2007 era la doar la un pas de top 100; în februarie 2008, la 17 ani, urca în top 100. La 18 ani, Sorana câștiga primul titlu WTA, la Tashkent.

La finalul sezonului 2008, Sorana (36 WTA, pe atunci) era cea mai bine clasată jucătoare a României. Nu împlinise nici 20 de ani, n-avea multă experiență, dar deja se aștepta enorm de la ea. Era tânără, avea rezultate, atrăgea privirile tuturor și toată lumea aștepta confirmarea. Clasamentul era completat atunci, la finalul anului 2008, de Monica Niculescu (55 WTA) și Raluca Olaru (130 WTA). 

Acea confirmare așteptată de mai toți fanii tenisului n-a întârziat să apară. Pentru că, după un sezon 2008 în care a câștigat primul ei titlu WTA și a terminat anul între primele 40 de jucătoare, a venit un 2009 de poveste. A urmat momentul ei; punctul de cotitură al carierei ei și unul dintre momentele importante ale tenisului feminin românesc. 

*

După un început de an 2009 în care a pierdut primele șapte meciuri, Sorana s-a redresat odată cu intrarea în sezonul de zgură: a reușit o semifinală la Marbella, apoi sferturi la Estoril și ajungea la Paris încărcată de încredere și cu suficiente meciuri în picioare. 

La RG 2009, primele trei favorite erau Dinara Safina și surorile Williams. România avea, pe tabloul principal, patru jucătoare, nefiind niciuna cap de serie: Sorana Cîrstea, Monica Niculescu, Raluca Olaru și Edina Gallovits. 

După primul tur, Sorana a fost singura dintre românce rămasă în picioare. O învinsese, 6-4, 6-2, pe Carly Gullickson, o victorie clară, urmată apoi de alte trei meciuri de poveste. În turul doi, Sori o învingea categoric, 6-2, 6-3, pe terenul central, pe Alize Cornet (cap de serie 21), cu tot publicul de partea franțuzoaicei. În turul trei trecea de o Caroline Wozniacki în formă maximă (10), în două seturi strânse, 7-6, 7-5.

Iar în optimile de finală, marele rezultat: Sorana o elimina pe favorita 5, Jelena Jankovic, în trei seturi de poveste: 3-6, 6-0, 9-7. A fost unul dintre cele mai frumoase meciuri de la acea ediție a RG. 

După două seturi relativ dezechilibrate, setul decisiv avea să devină o luptă  pe viață și pe moarte: Jelena Jankovic a făcut break-ul la 4-4, a servit pentru meci și a ajuns la 30-0. Sorana a răspuns câștigând următoarele cinci puncte la rând și egalând. La 5-5, Sorana a salvat o nouă minge de break după un raliu intens în care a gestionat foarte bine încercările Jelenei de a o atrage în schimburi prelungite și a închis punctul cu un rever un lung de linie, marcă înregistrată. A urmat un interval în care fiecare și-a făcut serviciul. Pe un Lenglen care i-a ținut partea, românca a rezistat impecabil presiunii, a ajuns la 8-7 și, într-o perioadă în care fiecare punct s-a jucat cu sufletul la gură, Sorana și-a pus în joc toate resursele rămase, reușind să câștige game-ul și, implicit, meciul, pentru primul ei sfert de finală la un Grand Slam. 

Rezultatul a făcut valuri în presa de acasă, în niște ani în care site-urile de știri tocmai ce prinseseră elan. Se făceau liveblog-uri și știrile de la Paris se consumau cu poftă. Începusem să sperăm la mai mult de atât. Traseul Soranei a fost oprit, însă, în turul următor de Samantha Stosur, o australiancă despre care începeam să aflăm cât de puternică poate fi pe zgură. Turneul avea să fie câștigat de Svetlana Kuznetsova (6-4, 6-2 într-o finală rusească cu Dinara Safina; al doilea Slam al carierei Svetlanei). Stosur avea să joace finala anul următor (pierdută cu Schiavone), ba chiar să câștige un Slam peste încă un an (US Open 2011).

Sorana, în schimb, n-a mai apucat să revină vreodată la acel nivel. Dar ceea ce nu se spune atunci când Sorana este prea ușor criticată pentru că n-a mai repetat acel sfert de Slam e că restul carierei ei n-a fost deloc rău. Sorana a fost constant în partea superioară a Top 100, coborând drastic doar din motive de accidentări, nu sportive. Însuși felul în care a continuat sezonul 2009 e un argument, pentru că, post-Paris, n-a existat o mahmureală a succesului: la Wimbledon a ajuns până în turul al treilea, eliminată de favorita 8, Viktoria Azarenka. Mai târziu, la Los Angeles, le-a eliminat pe Wozniacki (din nou) și pe Radwanska (care a servit pentru meci), fiind din nou oprită de Sam Stosur, în semifinale. Un alt tur trei, de data asta la Cincinnati, i-a adus un career high la acea vreme, locul 23. Câteva zile mai târziu, Sorana făcea turul al treilea și la US Open, când Wozniacki și-a luat revanșa, daneza mergând apoi până în semifinale.

“Cred ca aveam 17 ani, eu eram deja in top 100, am intrat prea repede în această “atmosferă”. Nu cred că eram destul de matură și poate era mai bine dacă aveam părinţii aproape de mine ceva mai mult. Ei erau fost ocupați, așa că nu puteau călători atât de mult. Aveam nevoie atunci de sprijin, pentru că tu ești practic singur în lume, cu antrenorul sau echipa ta. Cred că nu știam cu adevărat cum să comunic. De exemplu, după o înfrângere, nu am fost în stare să trec mai departe. După 2-3 zile încă sufeream din cauza meciului pierdut, venea un alt turneu şi eu nu eram pregătită. Este vorba despre maturizare, o parte dură pe care oamenii nu o văd. Când vii la turneu atât de tânăr, ai nevoie de stabilitate, de familie, de oameni potriviți în jurul tău, care te pot ghida pe calea cea bună și să rămâi acolo. La 17-18 ani eram pe locul 30 mondial şi m-am întrebat: “De ce nu în TOP 10?”. Cred că trebuia să privesc altfel lucrurile: „Am 18 ani, sunt pe locul 30 în lume, hai să lucrez mai mult pentru a avea o clasare mai bună”. Dar asta e viaţa, nu poţi avea totul” – Sorana Cîrstea, pentru WTA Insider – 2015. 

Următorul moment de vârf al carierei Soranei a venit în 2013, când a reușit acel turneu grozav din Canada. Precedat de o semifinală la Stanford și un sfert de finală la Washington, traseul ei de la Montreal (cu Darren Cahill în colțul ei, ca parte din echipa Adidas) a însemnat victorii spectaculoase la Wozniacki și Jankovic – un throw-back frumos pentru rezultatele similare de la Paris, cu ani în urmă – plus alte victorii la Petra Kvitova și Na Li; două foste numărul 1 și două campioane de Slam. Avea să fie oprită în finală doar de Serena Williams. Sorana atingea mai apoi locul 21 în lume, cea mai bună clasare a carierei. A încheiat anul pe locul 22.

A rămas constantă și în Slamuri – a făcut cel puțin turul trei la toate turneele de Grand Slam și a ajuns până în runda a patra la Australian Open în 2017 – toate astea, cu un serviciu dramatic alterat și încercând să-și gestioneze cât mai bine accidentările. A avut suficiente alte meciuri și victorii frumoase, a continuat să fie o jucătoare de prima parte a clasamentului. Cu excepția 2015, a terminat fiecare an în Top 100. Anul trecut, a revenit într-o finală și a încheiat sezonul pe 72.

Toate astea nu i-au încălzit semnificativ relația cu o parte a publicului de acasă, o relație care, „intermediată” eronat de multe interpelări din partea presei, a alternat caldă-rece-caldă-rece. În general, deciziile Soranei au fost privite și primite îndoielnic, iar performanțele ei nu au fost apreciate poate cât ar fi meritat. Poate fi o percepție, dar din grupul de fete cu rezultate de la finalul anilor 2000, grup la care s-au adăugat Simona Halep, Irina Begu, Ana Bogdan, Andreea Mitu sau Patricia Țig, toate ajunse în Top 100, Sorana a fost cea care a primit mai puține cecuri albe în bunăvoință. Parte din asta poate fi considerată o consecință a propriului ei succes: startul a fost prea fulminant, astfel încât el a obturat apoi frumusețea unei cariere solide, constante, deloc ușor de avut.

La retragerea ei din echipa de Fed Cup, scriam că:

„Ani la rândul, Sorana a purtat greutatea așteptărilor, adesea nerealiste, ale celor de acasă, fiind judecată aspru, poate prea aspru, pentru că n-a putut replica succesul avut la acel Roland Garros din 2009, când ne-a făcut să visăm cu un sfert de finală la vremea aceea foarte rar pentru tenisul românesc, nicidecum o dulceață așa de accesibilă precum acum. Din varii motive, unele care au ținut poate de ea, altele, de accidentări și altele de conjunctură, ea n-a mai putut repeta acel rezultat, deși a devenit, peste ani, o jucătoare mai bună decât a fost în 2009. Iar publicul a taxat-o pentru asta, mulți susținând că Sorana și-ar irosi talentul, preocupată mai degrabă cu activități extra-teren. E o judecată aspră și nedreaptă, pentru că a fost cel mai probabil bazată pe prejudecăți, bias și lipsă de informații relevante sau pe o reacție la cald după unele declarații ale Soranei neprimite deloc bine de același public – însă doar timpul va decide cum își va încheia Sorana cariera, ce vom simți la momentul respectiv și unde va fi locul ei în istorie.”

Sorana mai are timp suficient să aibă ultimul cuvânt și, de ce nu, să încheie într-o notă similară celei cu care a început. Indiferent cum va urma cariera ei de acum, după ce trece de 30 de ani, Sori va avea mereu meritul că ne-a făcut să visăm la un moment în care bucuriile în tenis erau atât de rare. Iar pentru asta îi vom fi mereu recunoscători.

Îți place?
Cele mai noi