Raluca Olaru: Cum mi-am petrecut viața

Raluca Olaru | 14 august 2012

Raluca Olaru: Cum mi-am petrecut viața

Când i-am propus Ralucăi să scrie pentru Treizecizero.ro, m-am gândit că vom putea să vă oferim astfel cea mai bună experiență posibilă. Într-o vreme în care cel mai simplu pare să fie datul general cu părerea, “sport” la care sunt mai mulți practicanți decât la oricare altul, cea mai bună și cea mai autorizată versiune a oricărei povești este și trebuie să fie cea originală, cea povestită de însuși eroul principal. I-am explicat ideile noastre Ralucăi și am primit cea mai încurajatoare și pozitivă reacție cu putință, cea pe care o veți citi mai jos. Este reacția unei jucătoare de top, o jucătoare cu un start fulminant de carieră, dar cu multe obstacole de trecut mai apoi, o jucătoare care parcă aștepta ocazia să-și spună, sau să-și scrie, propria variantă a poveștii ei.

Citiți-o. O să simțiți și voi că jucătorii despre care citiți adesea doar știri scurte și inexpresive pe agențiile de presă au mult mai mult de povestit. O să simțiți că orice eșec aparent numai bun de criticat, petrecut în turul 1 al unui turneu aparent obscur, își are, nu de puține ori, originea și explicația în luni întregi de chinuri și recuperări. O să simțiți și voi că Raluca, deși își acceptă cu demnitate locul, n-a renunțat și nu va renunța nicio secundă la ideea de a reveni în prim-plan, acolo unde a fost încă din startul carierei. O să simțiți și voi printre rânduri, doar printre rânduri, ușoara tristețe pe care am simțit-o uneori în privirea ei, atunci când discuția a alunecat către episoadele mai puțin plăcute ale carierei, dar o tristețe care nu e egală sub nicio formă cu resemnarea. Din contră. Veselă, optimistă, dar și extraordinar de matură, Raluca își așteaptă acum momentul, e convinsă că el va veni și, când veți ajunge să o cunoașteți mai bine, veți crede și voi cu tărie asta. (Adrian)

*** 

În primul rând, înainte să încep, vreau să le mulțumesc celor de la treizecizero.ro pentru ideea minunată pe care au avut-o și pentru că mi-au oferit această frumoasă oportunitate de a-mi împărtăși gândurile, întâmplările și trăirile cu voi. Le mulțumesc pentru incredere și sper că prin editorialele mele să ne apropriem și să aflați mai multe despre viața de jucătoare profesionistă de tenis, despre ce înseamnă sportul de performanță, despre experiențele “din culise” și, nu în ultimul rând, să aflați mai multe despre mine.

Simona

M-am gândit să începem prin a ma cunoaște un pic mai bine. Poate mulți dintre voi ați mai auzit de mine pe parcursul ultimilor 10 ani, unii poate mai puțin, alții, poate mai mult. Oricum, este o premieră pentru mine să fac un lucru de acest gen, am un pic de emoții, așa, ca de început, dar îmi place să scriu și mă bucur că pot împărtăși această experiență cu voi. Ca atare, aș vrea ca în acest prim articol să vă spun câteva lucruri pe care probabil că nu le știați despre jucătoarea Raluca, cât și despre persoana Raluca. Pentru că, practic, acestea sunt cele două personalități care, îmbinate, mă formează pe mine: pe teren, sunt jucătoarea, luptătoarea (că tot a fost conceptul military la BCR Open), iar în afara terenului sunt o persoană ca toate celelalte, cu pasiunile și visele ei.

Așa că haideți să începem! 

Primul premiu din tenis: câteva cărți, o vestă și 50 de lei

Mă numesc Ioana Raluca Olaru – după cum vedeți, Ioana este primul prenume, deși toată lumea îmi spune Raluca de când mă știu – și am 23 de ani. Am fost un copil plin de energie și dornic de a învăța lucruri noi. La vârsta de 5 ani am început o grădiniță privată în limba engleză, la 6 ani am intrat la școală, iar la 7 ani am început să iau lecții de tenis pentru prima oară, la fosta bază Chefalu, cu dl. antrenor Vali Mitrea, cu care, de altfel, am continuat până în jurul vârstei de 12 ani. La 8 ani, am început să fac meditații pentru engleză și franceză, timp de un an. Tot la 8 ani am jucat primul meu concurs, la fosta bază IMGB.

Culmea e că am câștigat primul meci, deși, teoretic, adversara mea era mai experimentată. A fost haios, am câștigat tie-break-ul în decisiv, dar niciuna dintre noi nu știa să țină scorul în tie-break, așa că a trebuit sa stea un arbitru în teren să țină el scorul.

La 9 ani, câștigam primul meu concurs, la Dinamo. Am primit atunci primul meu premiu adevarat… Țin minte și acum: câteva cărți, o vestă Adidas, și 50 de lei sau cam așa ceva, nu mai țin minte exact cât erau pe vremea aia, dar, oricum, îmi ajungeau de un suc. La 11-12 ani am jucat primul meu concurs în străinătate, mai exact la Bressuire, în Franța, unde am făcut semifinala.  La 14 ani, reușeam să ajung în finală și la simplu, și la dublu, la Turneul Mondial de copii până în 14 ani de la Pettit A. Mai târziu, în același an, eram numărul 1 în Europa (în Clasamentul ETA).

În anul acela am fost campioană europeană, est-europeană, națională și de Masters. Cred că am pierdut maximum 4 meciuri în respectivul sezon, și pe acelea doar când jucam la o categorie superioară. Tot atunci am jucat și primul meu turneu 10 mii, la Timișoara, unde am trecut cele 3 tururi de calificări și unul pe tablou. Apoi am absolvit clasele 1-8 și m-am înscris la Liceul cu program sportiv Emil Racoviță, pentru a putea face față programului de antrenamente și de turnee. 

Saltul în lumea bună: primele semifinale din WTA și performanța de la Roland Garros

De la 14-15 ani am avut posibilitatea de a mă antrena “la lot”, la Centrul Național de Tenis, gratis, de 3-4 ori pe saptămână, împreună cu celelalte fete din lot și cu acces la antrenorii federali de atunci pentru categoria respectivă de vârstă. Lucru care m-a ajutat, pentru că părinții mei erau cei care mă susțineau financiar, dar posibilitățile erau limitate, mai ales că începusem să “necesit” cheltuieli din ce în ce mai mari.

La 15 ani, făceam prima mea finală la un 10.000$, la Iași. Ceva mai târziu, la 16 ani, făceam finala și la simplu, și la dublu, la Roland Garros juniori. Grație tuturor acestor rezultate, atingeam, în iulie 2005, poziția 4 în clasamentul ITF 18 &Under. De asemenea, la sfârșitul anului, aveam deja în palmares 3 turnee de 10.000$ câștigate.

La vârsta de 17 ani, câștigam pentru prima oară un turneu de 25.000$, iar la vârsta de 18 ani, reușeam să intru în primele 55 de jucătoare ale lumii în WTA, după performanțele extraordinare de la Memphis (semifinală pierdută cu Venus Williams), Fes, Tashkent, Guangzhou și, mai ales, Roland Garros – prima mea participare la un turneu de Grand Slam la senioare (unde am trecut 3 tururi de calificări și am ajuns până în turul 3 pe tabloul principal!) care, apropo, a fost o experiență extraordinară pentru mine, una dintre cele mai frumoase amintiri.

În iunie 2007, am absolvit liceul, după ce am dat Bac-ul normal, cu ceilalți colegi (și nu cu olimpicii, cum s-a practicat în ultimii ani), motiv pentru care nu am participat la Wimbledon.

Încă nu împlinisem 19 ani când, la Australian Open 2008, mă accidentam la încheietura mâinii stângi. Prima mea accidentare serioasă. Eram atât de tânară, cu zero experiență în accidentări și tot ce presupun ele, și m-a afectat foarte mult perioada aia. Timp de două luni și jumătate m-am plimbat la numeroși doctori dintr-o mulțime de țări, și nimeni nu reușea să-mi spună exact ce am și ce trebuie să fac. În cele din urmă, am „descoperit”, la un medic din Germania, că de fapt, chiar nu am prea multe de făcut, că unele oase din încheietura mea sunt puțin diferite din naștere și că, probabil, voi avea unele dureri toată viața.

Mi-a mai dat un program de exerciții de recuperare/întărire și asta a fost. Din mai am reînceput să joc, Roland Garros fiind al 2-lea turneu după pauză. Îmi ieșiseră multe puncte din clasament în lunile acelea nejucate, că, deh, anul anterior fusese extraordinar în aceeași perioadă, ca atare, după ce am pierdut în turul 1 la Paris, am ieșit din prima sută. Probleme la încheietura stângă am avut până la sfârșitului anului, iar din 2009 încoace n-am mai avut dureri grave, însă joc mereu cu tape (bandaj) pentru a o proteja.

La 20 de ani, reveneam din nou în prima sută, dupa turneul foarte drag mie de la Varșovia (iarăși una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele), iar după finala de la Bad Gastein din același an (alt turneu foarte drag mie), am ajuns pe locul 53 WTA. Best career ranking.

“Într-un cuvânt, eram debusolată”  

În 2010, la începutul anului, simțeam că joc cel mai bun tenis al carierei (și nu eram singura care credea asta). Dar la turneul de la Indian Wells, în primul tur, contra Polonei Hercog, m-am accidentat destul de tare la coapsa piciorului stâng, în chiar primul game din meci. Am chemat fizio-ul, îmi dădeau lacrimile de durere și mergeam șchiopatând efectiv. Dar, dacă puteți să credeți, mi-a spus că mai mult de atât nu are ce să-mi facă. Acel “de atât” însemna că eram deja bandajată dinainte de meci, pentru că piciorul mă ținea deja de câteva zile). Cred că am chemat fizio-ul pe teren de 3 ori în toată viața, așa că vă închipuiți că am rămas efectiv blocată:  eu abia mai mergeam și ea imi spunea că nu are cum să mă ajute! Nu am abandonat. Sunt o luptatoare din fire și nu cunosc conceptul de a renunța, am continuat să joc așa cum eram, cum am putut. Și, chiar și în aceste condiții, am fost foarte aproape! Am avut minge de set în primul set, dacă nu mă înșel. Adversara era locul 40 în lume, iar eu eram mai mult sau mai puțin într-un picior. Au urmat 3 săptamâni de investigații și pauză, slavă Domnului, nu era nimic grav, însă zona era destul de delicată (în zona inghinalului), așa că nu puteam să risc să mă grăbesc cu începerea antrenamentelor.

Următoarele 4 luni am câștigat doar 4 meciuri, pierzând, în rest, numai la jucatoare foarte bune, majoritatea eșecurilor fiind în meciuri foarte strânse (Schnyder, Hercog, Na Li, Kirilenko, Sharapova, Medina Garrigues, Kanepi).

Consecința acestei perioade foarte urâte a fost că, în august 2010, după turneul de la Bad Gastein, căzusem din nou din prima sută. Antrenor nu aveam, urma să joc Q la US Open, și pierdusem 8 dintre ultimele 12 meciuri. Într-un cuvânt, eram debusolată. De acolo, lucrurile au continuat pe trendul descendent. Mi-am pierdut încrederea, amintirile neplăcute din ultimele luni le-au înlocuit pe cele foarte frumoase din ultimii ani, un antrenor ca lumea n-am reușit să găsesc până la sfârșitul anului, și așa am încheiat anul 2010 pe poziția 182.

Răscrucea, întrebările și alegerile Ralucăi

In iarna 2010-2011, am început colaborarea cu antrenorul meu actual, Artemon Apostu Efremov (fost jucător si el, cunoscut de cei apropriati drept Arti☺). Am început 2011 pe un trend ascendent, însă, în aprilie, după ce am încercat noul model de la racheta mea de atunci, au reînceput durerile, la încheietura dreaptă de această dată. Ceea ce era grav, pentru că, practic, nu puteam lovi nici cu dreapta, nici cu serviciul. În ciuda măsurilor pe care le-am luat, durerile nu mă lăsau. Și mă luptam între dorința de a fi pe teren (tocmai ce reîncepusem să joc mai bine) și realitatea dură: durerile nu mă lasau nici să joc, și nici să mă antrenez. La Roland Garros am dat peste niște doctori foarte buni, care mi-au spus ce și cum. Mai exact că nu e grav, că oasele sunt într-un anumit fel din naștere (la fel ca la mâna stangă, până la urmă) și că trebuie neapărat pauză minim 3 săptămâni, ca să-și revină. Vă dați seama că în aprilie-mai am jucat foarte puține turnee, iar ce am jucat totuși (printre care și Paris), am jucat cu dureri mari și, la fel de important, așa cum am spus mai sus, cu lipsă de antrenament.

Perioada aceea de trei saptămâni de pauză (mai exact perioada dintre Roland Garros și Wimbledon) a fost practic una de cumpănă. Imaginați-vă că ajungi la o răscruce și ai două drumuri în față. Nu știi ce se află mai departe, dar știi că e un moment în care trebuie să-ți pui niște întrebări, și, în funcție de răspunsuri, să alegi unul dintre cele două variante. Mi-am pus acele întrebări, mi-am dat răspunsurile, și, din acel moment, practic am luat-o de la început. Pentru mine, acela a fost punctul 0. Mi-am spus că voi căuta soluții și voi încerca totul pentru a-mi da toate șansele să ajung din nou la un joc bun, la un joc de top, ba chiar să devin o jucătoare și mai bună decât am fost vreodată.

De atunci, practic simt că am adaugat continuu cărămizi. Au fost perioade mai bune și mai puțin bune, dar simt că de atunci, de la „momentul 0” și mai ales în ultima perioadă, trendul este ascendent, așa cum poate unii dintre voi ați și văzut la București. Simt din ce în ce mai mult că sunt pe drumul cel bun. Am învățat și am crescut, m-am dezvoltat ca persoană și ca jucătoare foarte mult în acești ultimi ani. Și sunt convinsă că și de aici incolo voi avea multe de învățat, că sunt într-o schimbare și evoluție continuă.

E cu atât mai important pentru mine sprijinul și atitudinea celor apropriați și al antrenorilor mei – practic echipei mele – în general, dar mai ales în acea perioadă de cumpănă. E un sprijin pe care îl apreciez foarte mult și vreau să le mulțumesc tuturor!

“Vreau să învăț să cânt la pian sau la chitară”

Bun, acum că v-am împărtășit un scurt istoric despre jucătoarea Raluca, haideți să spun și câteva cuvinte despre persoana Raluca Olaru. Lucruri care nu se văd la televizor, pe Internet, și poate nici chiar la turnee. Am o mare pasiune pentru muzică, am avut întotdeauna. Îmi place enorm să cânt, să dansez și trăiesc foarte intens și pasional muzica. Este lucrul care mă poate liniști sau care îmi poate ridica starea de spirit imediat. Cei care mă cunosc știu asta. Una dintre dorințele mele este să învăț să cânt măcar la un instrument, preferatele mele fiind pianul și chitara. O a doua pasiune o reprezinta filmele. Îmi plac poveștile, îmi plac poveștile de viață, iar filmele conțin o mare diversitate de istorii de viață și învățăminte. Am văzut și văd multe filme, oriunde am ocazia – la cinema, televizor sau pe calculator, și, mai nou, chiar pe telefon – și îmi place să învăț câte ceva din fiecare.

Ador să citesc o carte buna, mă bucur din plin de câte o zi liberă, cu o dimineață liniștită, în care să mă bucur de un mic dejun prelungit și să-mi savurez in tihna cafeaua. Mă bucur la nebunie să-mi petrec timpul cu sora mea, Cristina. Mă relaxează condusul, îmi plac jocurile în general, de la cele banale, până la cele de familie, sau în echipa, inclusiv sporturile pe echipă. Iubesc animalele, mai ales câinii și pisicile (am avut și una, și alta în copilărie). Mă plimb adesea cu bicicleta, mă dau în vânt să mă plimb într-un oraș pe care nu l-am mai văzut și să privesc oamenii sau locurile, îmi place, în general, să călătoresc, și să merg cu avionul. Imi place să schiez, deși n-am mai schiat de ceva vreme, pentru a-mi proteja corpul. Și, da, mi-a plăcut întotdeauna și îmi place în continuare să învăț. Apropo, materiile mele preferate au fost matematica (de departe pe primul loc!) și geografia.

:)
:)

Cam asta ar fi pentru început. Mai multe o să aflați pe parcurs . Știu că a fost un articol foarte lung, însă mi-am dorit să aflați un pic mai mult despre mine. Aș vrea tare mult să devină o rubrică interactivă, așa că puteți să îmi adresați întrebări, sau să îmi spuneți ce subiect v-a placut cel mai mult sau ce ati vrea să aflați pe viitor –, fie aici, fie pe pagina mea de Facebook. Și am să încerc să vă răspund într-un fel sau altul, în limita timpului disponibil, bineînteles

Cu drag,
Raluca.


N.R. Titlul și intertitlurile aparțin Treizecizero.ro.

Pe Raluca Olaru o puteți urmări pe Facebook (cont oficial), dar și pe Twitter


Îți place?
Cele mai noi