Cele mai frumoase cinci meciuri ale anului 2011

Adrian Țoca | 12 ianuarie 2012

Până când 2012 ne va oferi primele porţii de tenis de mare calitate, hai să mai dăm, foarte repede, o raită în trecutul foarte apropiat. Anul trecut a fost foarte generos în ce priveşte meciurile cu un dram ridicat de spectaculozitate, dramatism şi răsturnări de situaţie. Topul de mai jos vi le reaminteşte pe cele mai bune 5 dintre ele.

Locul 5. Djokovic vs Murray, semifinală, Roma

N-a fost un meci care să aibă o miză fantastică, la urma urmelor, atât Djokovic, cât şi Murray au ajuns în nenumărate semifinale de Masters, una în plus sau în minus nu făcea diferenţa. Este calitatea deosebită a meciului care îl propulsează în acest top: un spectacol care a ţinut publicul în picioare în momentele de final, o ploaie de lovituri direct câştigătoare, câteva răsturnări de situaţie şi doi mari campioni care s-au luptat până la ultima picătură de energie.

Contextul  în care Djokovic a ajuns la acest meci l-ar fi scuzat în cazul în care ar fi pierdut. Neînvins de 5 luni în circuit, cu perspectiva Roland Garrosului care bătea la uşă, victorie cu o săptămână în urmă în Mastersul de la Madrid, şi, peste toate, condus cu un break  în decisiv. Cine l-ar fi putut blama pe Novak în cazul unui eşec? Ei bine, n-a fost cazul, pentru că sârbul a făcut ceea ce l-a definit pe tot parcursul anului: în momentele cele mai grele, a apăsat pedala până la podea, demarând cu uşurinţă de lângă oponentul său.

Murray a făcut un meci mare şi tot n-a fost de ajuns. L-a avut pe Djokovic la un pas de înfrângere. A fost, în fapt, meciul în care Nole a fost cel mai expus. La urma urmelor, Andy a servit pentru meci la 5-4 în decisiv. Şi asta, unde? Pe zgură, suprafaţa considerată cea mai slabă a scoţianului. A fost momentul în care sârbul ne-a oferit o avanpremieră a ce urma să facă mai târziu la US Open: cu cuţitul la os, s-a transformat într-un jucător care nu mai are nimic de pierdut. Şi a ştiut să întoarcă totul în favoarea lui. Victorie în trei seturi: 6-1, 3-6, 7-6(2). Mai puţin de 24 de ore mai târziu, îl învingea, pentru a doua oară la rând într-o finală pe zgură, pe Rafa. Momentul Nole 2011 se apropia de punctul culminant.
 

Simona

Locul 4. Djokovic vs Nadal, finala US Open

E, probabil, cel mai fizic meci pe care l-am văzut vreodată. E, de asemenea, şi cea mai des folosită caracterizare a celei de-a şasea finale pe care Novak şi Rafa au jucat-o în 2011, toate terminate în favoarea sârbului. N-a fost un meci echilibrat, două seturi n-au fost chiar deloc strânse, însă am avut parte de raliuri de-a dreptul brutale, lovituri dure, multe strigăte de luptă, două corpuri care parcă şi-au dat şi ultima picătură de energie într-un duel asemănător luptelor de gladiatori. Şi nu putea fi un loc mai potrivit pentru o asemenea luptă de titani decât arena gălăgioasă de la US Open.

Ca în alte câteva meciuri dintre ei, Nadal a început bine, conducând cu 2-0 în fiecare dintre primele două seturi, dar s-a stins la prima accelerare a sârbului, devenind cumva resemnat că, şi de această dată, nu-i poate opune rezistenţă: 6-2, 6-4, scorul după două manşe. Dovadă cât de mult i-a intrat în cap Nole spaniolului. Dovadă cât de mental e acest sport. Practic, comparativ cu finala jucată de cei doi cu un an în urmă la US Open (atunci Rafa a câştigat în 4 seturi), cei doi au făcut schimb de locuri. De data asta, a fost Rafa cel care părea să nu creadă că poate câştiga. A fost Rafa cel care a servit mai prost, şi a fost forehand-ul lui Nole cel care s-a îmbunătăţit vizibil. Sârbul a fost mai consistent, n-a forţat loviturile, a avut în permanenţă încrederea că poate reuşi orice lovitură şi-a propus.

După meci, Nadal a spus că diferenţa cea mai mare dintre ei a fost că Djokovic a fost cel care, în permanenţă, putea lovi acea „one more ball”. Încă una, mereu una în plus, cât ca Nadal să nu mai poată ajunge. Şi, într-adevăr, dincolo de detaliile tehnice, dincolo de statistica meciului, poate că aşa se rezumă cel mai bine rivalitatea dintre cei doi din 2011. Aşa cum el însuşi a fost pentru Federer cu ani în urmă, un adversar puternic, pe care fostul lider n-a ştiut cum să-l joace şi cum să-l contracareze, Nadal a ajuns, cu Djokovic, în situaţia elveţianului de cu ani în urmă. Uneori, adversarul e chiar mai bun. Şi poate da acea lovitură în plus la care tu să nu mai poţi ajunge.

Priviţi rezumatul, merită.

Partea 1

Partea a 2-a

3. Rafa Nadal – Juan Martin Del Potro, finala Cupei Davis

Foarte mulţi l-au considerat meciul anului. L-am lăsat, totuşi, pe locul 3, încercând să nu fiu afectat de faptul că a fost şi ultimul meci oficial, mai proaspăt în memorie.

Cupa Davis este, în momentele ei de vârf, genul de ocazie pe care circuitul nu ţi-l poate oferi. Cupa Davis înseamnă atmosferă, înseamnă oportunitatea unui vis împlinit, şansa de a juca pentru mai mult decât tine. Toate astea s-au adunat la Sevilla, în faţa a 24.000 de fani, într-o atmosferă absolut fantastică. Era 2-1 pentru Spania după primele două zile, meciul de totul sau nimic. Rafa a intrat în meci afectat de probleme medicale, Del Potro, mânat de dorinţa de a-şi aduce echipa înapoi în meci, împuns de propriile frustrări medicale, care îl făcuseră să rateze un sezon complet cu un an în urmă.

Ce a urmat a fost, pe alocuri, greu de înţeles. Del Potro a arătat în primul set cât de bun poate fi atunci când e la nivelul lui maxim. Loviturile argentinianului sunt, uneori, înfricoşătoare, iar scorul spune totul despre cum s-a jucat: 6-1. Mai mult, Del Potro a făcut break imediat în setul 2 şi a condus cu 40-0 pe propriul serviciu. Din acel moment, Juan s-a comprimat cu totul. Dintr-un jucător cu nimic de pierdut s-a metamorfozat într-unul cu foarte multe de pierdut, iar asta a însemnat oxigen pentru Nadal. Spaniolul a întors cu totul meciul şi s-a dus în 1-6, 6-4, 6-1. Setul 4 a însemnat şi trezirea la viaţă a masivului argentinian. Un set ce a însemnat o afacere dramatică, răsturnări la tot pasul, culminând cu seria interminabilă de break-uri. La 6-5, Nadal a servit pentru meci, iar stewarzii se pregăteau de festivitatea de premiere. Numai ca Del Potro să facă iar break şi să împingă totul într-un tie-break pe care, din păcate, l-a pierdut la 0.

O partidă foarte, foarte specială, meritul lui Nadal e cu atât mai mare cu cât venea imediat după umilinţa de la Londra, unde n-a ieşit din grupele Turneului Campionilor. Cât despre Del Potro, în pofida nenumăratelor lovituri câştigătoare, a încheiat în genunchi două meciuri maraton în finala de la Sevilla.

2. Novak Djokovic  – Roger Federer, semifinala US Open

Poate că ar trebui să împart în două textul despre acest meci: jumătate despre lovitura incredibilă a lui Nole, la prima minge de meci a lui Federer, jumătate despre restul. Cea mai bună dovadă că un meci a fost unul demn de istorie e că, la atâtea luni de când s-a jucat, încă se mai vorbeşte despre el ca şi cum ar fi fost ieri. Şi marele regret al oricărui iubitor de tenis, evident, şi al meu, e că nu a fost în tribune, să vadă de aproape acele momente absolut incredibile în care totul şi toate, calificarea, meciul, orgoliile, istoria, au fost decise de o minge.

Şi ce minge! Să recapitulăm. Federer era primul om care îl învinsese pe Djokovic în 2011 şi părea gata să repete tratamentul. Ca şi la Roland Garros, 2-0 la seturi pentru Roger. Apoi căderea. Două seturi seci, tranşate confortabil de sârb. 2-2. Intrăm în setul decisiv. Avem parte de cel mai bun tenis al zilei în primele 6 game-uri, până când Federer, a câta oară, accelerează şi-l pierde, preţ de un break, pe încăpăţânatul său adversar. E exact când doctorul recomandă să faci break, la 4-3. Federer serveşte pentru întoarcerea în finala US Open, turneul care l-a iubit pe elveţian cu ardoare. E 40-15, două mingi de meci, poate scorul mai potrivit să dea numele acestui site. Cum avea să declare Federer după, „aveam totul pregătit”. Publicul e în delir, cu toţii îl iubesc pe elveţian, iar Nole are o reacţie uimitoare, genul de gest inspirat pe care marii campioni excentrici îl pot scoate din joben. Nu se vede în rezumatul de mai jos, dar Nole are acea reacţie către public, un soi de frustrare amestecată cu acceptarea situaţiei. Vă mai amintiţi? El, numărul  1 mondial şi omul care a defilat într-un an întreg, nu reuşea totuşi să-şi atragă de partea lui şi publicul, care îl vroia pe Federer în finală. Ca fan înflăcărat al lui Roger, m-am numărat printre cei care au urmărit cu sufletul la gură punctul de la 40-15, în speranţa că voi vedea din nou gestul cu degetul al elveţianului, că îl vom vedea din nou într-o finală cu Rafa. Dar, tot ca fan al elveţianului, trebuie să admirat şi să apreciez nebunia lui Nole, inconştienţa cu care a trimis acel winner direct din retur, cu care a salvat prima minge de meci şi a întors totul în favoarea lui.

Din acel moment, totul s-a făcut praf pentru Federer. Duble greşeli, serviciu pierdut, meci pierdut şi senzaţia că vechiul Federer nu se mai întoarce. Poate că, într-un alt an, acea minge n-ar fi prins terenul. Dar în 2011 a prins, în 2011 a intrat, totul i-a intrat lui Nole. De asta, 2011 e un altfel de an. Poate irepetabil. Anul lui Nole.

Partea 1

Partea a 2-a

 

1.Roger Federer vs Novak Djokovic, semifinala Roland Garros

E discutabil, şi, probabil, e o alegere subiectivă. E foarte greu să alegi care-i mai frumos dintre cele două semifinale Roger – Novak. Am ales-o pe aceasta pentru că a fost prima înfrângere a lui Novak în 2011, pentru că am simţit-o un meci mai complet, pentru că a fost ceva special în ziua meciului, o încărcătură fantastică de energie pe Phillipe Chatrier, o combinaţie incredibilă de lovituri, un public aprig, nori deasupra arenei şi deasupra seriei de victorii a lui Nole, şi, într-un final, un deznodământ demn de un scenariu. „Vârstnicul campion şi-a învins mai tânărul rival” – ar fi fost un titlu bun pentru presa de pe timpuri. Chiar dacă banal, el semnifică intriga meciului, nimerit într-un moment în care Roger avea nevoie de certitudini, iar Novak, de adversari pe măsură.

Relativa tensiune dintre cei doi – se spune că nu prea se suportă unul pe altul – a ajutat şi ea la calitatea aparte a semifinalei. O situaţie neobişnuită pentru elveţian, de exemplu. Învăţat să fie vânatul, s-a găsit acum în ipostaza vânătorului, rol pe care l-a îmbrăţişat cu ardoare. Vedem un Federer foarte virulent în gesturi, exprimări şi lovituri, decis să-şi sugrume, în termeni de tenis evident, rivalul. Condus în primul set, revine fără să clacheze, aşa cum a făcut-o deseori în aceşti doi ani de secetă. Apoi îşi dezintegrează adversarul într-un set doi în care, poate singura oară în acest 2011 de poveste, am văzut un Djokovic uşor disperat, i-am regăsit acele tare cu care ne învăţase în anii în care se abonase la locul 3: vociferări, mâini ridicate a lehamite în aer, priviri repetate către colţul lui, ca şi cum toată lumea e împotriva lui.

Apoi, în setul 3, în mod tradiţional, Federer dispare din joc, suficient cât The Djoker să revină. Revăzând rezumatul a, probabil, şasea oară, mi se pare că setul 4 a fost mult mai echilibrat, dacă nu cumva chiar uşor în favoarea aceluiaşi sârb, până la un punct. Nole are break în faţă în setul 4, chiar şi o altă minge de break la 5-5. Federer a câştigat însă cu apărarea, iarăşi un lucru neobişnuit pentru el, găsind forţa să transforme defensiva în atac în momentele de final ale meciului, când era evident că, dacă nu se încheie în patru seturi, cei doi ar fi fost trimişi la vestiare de întunericul mai puternic decât ce se vede pe imagini.

Şi finalul a venit totuşi, în patru seturi. La 6-5 în tiebreak, Roger are un punct comparabil, ca intensitate, poate şi ca noroc, cu „The Shot”, faimosul retur al lui Nole de la US Open, descris mai sus. Federer serveşte un as care prinde din banda careului de serviciu, nu mult, dar suficient cât să dea acel foarte puţin, insesizabil, twist al mingii, suficient cât ca Djokovic să n-o mai returneze, iar meciul să se termine.

Iar Federer să aibă ocazia acelui gest cu degetul devenit de referinţă. Un soi de „încă mai sunt pe aici, nu vă grăbiţi cu concluziile”. A fost însă gestul care l-a întărâtat şi mai rău pe Nole. Ziua aceea a fost a lui Federer, anul, al lui Nole.

Îți place?
Cele mai noi

Revine cu victorie și Serena Williams, 4-6, 6-4, 6-1 cu Bernarda Pera, în primul tur la Lexington. Serena a salvat patru mingi de break la 4-6, 4-4 în setul secund.

Versus Venus sau Azarenka în turul următor