Antrenor şi jucător: Alchimia unei relaţii esenţiale în tenis

Acum un timp, Maria Sharapova a fost întrebată de Larry King despre nereuşitul “experiment Connors”. Maria a răspuns că nu a funcţionat pentru că momentul şi circumstanţele (accidentarea la umăr) au fost nepotrivite. „It wasn’t the right fit”, a spus Masha. Larry a pus apoi o întrebare care i-a smuls Sharapovei un zâmbet: “De ce ai nevoie de antrenor?” Iată răspunsul ei: “Multă lume îi întreabă pe atleţi de ce au nevoie de antrenor. Oamenii cred că noi jucătorii le ştim pe toate, dar nu-i aşa. Sunt atâtea lucruri care devin evidente doar de pe margine. Câteodată ies de pe teren fiind convinsă că am făcut un meci grozav, dar apoi antrenorul meu se uită lung la mine şi asta mă face să nu mai fiu aşa de sigură. Ei văd lucrurile dintr-o perspectivă complet diferită. Şi noi jucătorii avem nevoie de asta”.

În tenis sunt antrenori şi antrenori. Îi vedem pe margine la meciuri; pe unii îi cunoaştem, au devenit la fel de celebri ca elevii lor, alţii sunt aşa de low profile că nici măcar nu le ştim numele, deşi jucătorii lor sunt de top 10 (câţi dintre noi ştim cum îl chemă pe antrenorul lui Delpo de exemplu?). Să fii antrenor e o treabă dificilă, delicată şi paradoxală. Ai un rol extrem de important, dar în acelaşi timp eşti neajutorat odată ce meciul începe (cu excepţia turneelor WTA, unde ai posibilitatea să vii pe teren pentru on-court coaching). Asta înseamnă că trebuie să exerciţi o influenţă suficient mare la antrenament pentru a declanşa în jucătorul tău o schimbare destul de profundă pentru a rezista la presiunea de cazan a meciurilor oficiale.

Specialiştii spun că diferenţa dintre un jucător de pe locul 50 şi unul din top 10 nu este făcută neapărat de lovituri, ci de mental. De felul cum jucătorul îşi foloseşte loviturile în meci (tactica) şi felul cum îşi gestionează emoţiile (partea psihologică). De câte ori nu vedem jucători care au talent fizic şi tehnic cu carul, dar care pierd meciuri pe bandă la adversari mai puţin dăruiţi ca ei?

La nivelul profesioniştilor, nu ştiu dacă antrenorii mai pot schimba foarte mult din punct de vedere tehnic; loviturile jucătorului sunt în mare parte deja făcute în copilărie şi adolescenţă. Cel mult pot să mai facă ajustări ici colo: o mică schimbare de grip, un pic mai mult sau mai puţin topspin, etc. Dar şi aceste schimbări pot avea rezultate amestecate. Un exemplu de succes este Rafa Nadal, care mereu şurubăreşte la ceva din jocul lui. Un exemplu de mai puţin succes este Novak Djokovic, care şi-a stricat serviciul încercând să-şi schimbe mişcarea (în prima jumătate a lui 2010 era singurul jucător din ATP care avea mai multe duble greşeli decât aşi în meciurile oficiale). Alt exemplu despre cum trebuie să laşi în pace idiosincraziile din jocul elevului tău este eşecul lui Sam Sumyk de a o face pe Azarenka să renunţe la chiotul ei celebru. După ce a încercat tot felul de metode, inclusiv să facă antrenamentele pe muzică clasică, a trebuit să se recunoască învins.

Dacă la nivel tehnic marja de manevră pe care o are un antrenor cu un jucător profesionist este destul de limitată, unde poate să facă o diferenţa majoră este pe plan tactic şi, mai ales, emoţional. De ce? Pentru că la 19, 20, 24 de ani, spre deosebire de lovituri, psihicul unui om nu este complet format, este încă în proces de maturizare. Un antrenor inteligent, care înţelege tipul de temperament al jucătorului său, este deseori trambulina de care acesta din urmă are nevoie pentru a face acel ultim pas, cel mai greu, către elita mondială. Dacă te uiţi la cel mai celebre cupluri antrenor – jucător, relaţiile de durată sunt acelea în care, temperamental, antrenorul şi jucătorul s-au potrivit şi în care antrenorul a umplut un anumit rol de care jucătorul avea nevoie.

Câteva exemple. Înainte de Magnus Norman, Robin Soderling a fost timp de ani buni un jucător solid de top 20-30, dar fără pretenţii la cine ştie ce rezultate notabile. Temperamentul vulcanic al lui Soderling pe teren avea nevoie de o minte lucidă şi calmă care să-l îndrepte în direcţia potrivită. L-am văzut pe Soderling jucând live cu Almagro la Wimbledon 2009, după ce făcuse poate cea mai mare nefăcută din istoria recentă de până atunci a tenisului: îl scosese pe Rafael Nadal la Roland Garros. Şi Soderling şi Almagro sunt competitivi şi arţăgoşi – meciul a fost o explozie de lovituri cu care abia puteai să ţii pasul. Dar indiferent de cât de mult se încingeau lucrurile pe teren, Norman nu şi-a schimbat tot meciul expresia calmă şi senină. În cele mai încordate momente, reacţia lui cea mai expresivă era să aplaude reţinut şi să dea de două ori din cap în semn de încurajare. În comparaţie cu loja agitată a lui Almagro, Magnus părea un călugăr zen budist care se rătăcise la un meci de tenis. Soderling a avut nevoie de o voce a raţiunii, un fel de radar care să-i arate drumul pe apele învolburate ale ATP. A găsit-o în persoana lui Norman, iar rezultatele n-au întârziat să apară.

Marian Vajda, antrenorul lui Djokovic, este alt exemplu de colaborare de succes bazată pe temperamente compatibile. Vajda are un aer proletar şi abordabil, cu şapca lui dată pe ceafă, gata parcă să-ţi zică un banc la care să râdă el primul. La meciurile lui Novak este transpirat de emoţie, fie aplaudând frenetic, fie foindu-se îngrijorat. Vajda mi se pare că nu este atât antrenor, cât suporter. Şi acest rol este ceeea ce-i trebuie lui Novak, care are in jurul lui un anturaj numeros care-i face o galerie mai ceva ca la fotbal. Toţi sunt suporteri acolo: de la Vajda care asudă şi fizioterapeutul care-şi roade unghiile, până la Jelena cea îmbrăcată frumos, dar care strigă cu pumnul strâns, sau părinţii care poartă tricouri cu chipul lui, toţi sunt fani Novak. Rolul de suporter este exact ce-i trebuie lui Djokovic, care are nevoie de o audienţă şi de reacţii entuziaste la tot ce face.

Altă colaborare de succes este cea dintre Sam Sumyk şi Azarenka. Sumyk este unul dintre antrenorii mei preferaţi, am mai spus-o. Nu numai pentru că a ştiut pe ce butoane să apese cu Vika şi pentru că a dus-o la următorul nivel, dar şi pentru modestia, inteligenţa şi profunzimea sa. Rolul său este mai degrabă unul paternal, și așa a reuşit să creeze în jurul Vikăi o atmosferă de siguranţă. Azarenka este văzută ca tupeistă şi bătăioasă, dar are o parte foarte vulnerabilă, care iese la iveală dacă te uiţi cu atenţie în ochii ei în timpul momentelor mai încordate din meciuri. Este emotivă şi îi pasă atât de mult de ce face pe teren că suferă efectiv la fiecare greşeală. Sumyk, cu felul lui potolit, dar ferm, cred că i-a calmat Azarenkăi fricile explozive suficient de mult pentru ca jocul ei să iasă la iveală şi să vorbească.

Care este, deci, rolul pe care jucătorul are nevoie ca antrenorul să-l joace? Nu ştii până nu încerci mai mulţi antrenori, bănuiesc. Poţi să vezi ce fel de antrenor le trebuie jucătorilor doar uitându-te înapoi, la toate relaţiile eşuate sau de succes din circuit. Lumea tenisului este o lume mică. De obicei, sunt aceleaşi nume care se rotesc, iar antrenorii trec uneori de la un jucător la altul mai ceva ca parlamentarii noştri de la un partid la altul. De ce Brad Gilbert a fost omul care l-a scos pe Agassi din groapă şi i-a dat o a doua viaţă din punct de vedere competiţional, dar n-a reuşit decât să-l enerveze pe Murray, care l-a concediat urgent? Temperamentul exploziv al lui Gilbert a contribuit la celebra tiradă pe care i-a servit-o lui Agassi în pauza de ploaie a finalei la RG în '99, când era condus de Medvedev şi aproape renunţase la luptă. Agassi rememorează în autobiografia sa „Open” că Gilbert şi-a pierdut pur şi simplu uzul raţiunii şi a început să strige la el în vestiar: „Pierzi pentru că joci cu frică! Dacă tot e să pierzi, măcar pierde luptând!” Era exact reacţia de care avea nevoie Agassi ca să se elibereze şi să înceapă să joace. If you’re going down, at least go down swinging. Ce a urmat ştim cu toţii. Ce este şi mai interesant, povesteşte Agassi, e că într-una din finalele pierdute de el la Paris la începutul anilor 90, a trecut prin exact aceeaşi situaţie. Pauză de ploaie, era condus, a intrat deprimat in vestiar şi antrenorul său de atunci, Nick Bollettieri, n-a găsit nimic să-i spună. Au stat într-o tăcere mormântală, apoi Agassi a ieşit pe teren şi a pierdut meciul. Dar în 99, datorită acelei intervenţii providenţiale şi puţin nebuneşti a lui Gilbert, Agassi a învins în sfârşit la Roland Garros şi a devenit primul jucător din era Open care a reuşit să câştige toate Grand Slamurile.

Jimmy Connors a fost antrenorul lui Andy Roddick timp de câteva luni, însă lui Andy probabil nu-i trebuia o personalitate aprinsă, similară cu a lui. În schimb, Roddick a făcut casă bună cu Larry Stefanky, un antrenor-om de ştiinţă, cu o abordare analitică şi lucidă a jocului, bazată pe statistici şi date. Federer a încercat o colaborare cu fosta legendă australiană Tony Roche. N-a prea mers. În schimb, a lucrat ani buni cu Paul Annacone. Annacone n-a fost o legendă a tenisului şi are un rol mai degrabă de consilier, de vioară a doua. PseudoFed, faimosul cont de parodie de pe Twitter, are şi el dreptatea lui: toţi antrenorii lui Federer de după ce a ajuns … Federer par mai degrabă „staff”, angajaţi pe post de personal ajutător. E clar cine e prim-solistul. E tipul de relaţie de care are nevoie Federer, care a fost foarte autonom toată cariera lui. Invers, Andy Murray a avut un antrenor gen „staff” în persoana lui Miles McLagan timp de câţiva ani, dar a avut nevoie de o mega-personalitate ca Ivan Lendl ca să facă pasul spre Grand Slam-uri. Un alt jucător care a găsit antrenorul potrivit după ani de rătăciri prin deşert este Ernests Gulbis, în persoana realistului şi inteligentului austriac Gunther Bresnik. Acesta a făcut două lucruri de care încăpăţânatul leton avea nevoie: nu l-a forţat să facă ceva la antrenament doar pentru că „eu sunt antrenorul şi eu ştiu mai bine” – asta ar fi sinucidere curată cu Ernie. În loc, a încercat să-i explice raţional de ce anumite lucruri sunt utile. Apoi şi-a dat seama că Gulbis este o persoană pentru care tenisul este doar unul dintre interese. Aşa că discuţiile dintre ei nu se rezumă doar la tenis, ci la evenimentele din lume, la artă, cultură, cărţi. „Este o persoană foarte curioasă, vrea să ştie totul. Îl cunosc de la 16-17 ani şi mereu a fost aşa. Când suntem în Viena, vrea să meargă la operă, la muzee. Asta îl face diferit de ceilalţi jucători de tenis”. Se pare că de ce are nevoie Gulbis de la un antrenor este să-i fie mentor, dar nu numai în tenis, ci şi în viaţă.

„The right fit” este, deci, diferit de la jucător la jucător. Unii încă îl mai caută cu înfrigurare (Ana Ivanovic, Jo-Wilfried Tsonga), dar cine l-a găsit mulţumeşte cerului şi se ţine de el, în timp ce adună trofee, puncte şi bani. Pentru că ceasul ticăie pentru noi toţi, dar mai cu seamă pentru jucătorii de tenis. O relaţie fericită cu antrenorul poate să te facă un jucător mai bun, dar şi un om mai bun şi poate să dezvolte acele părţi din tine care au cel mai mult nevoie de ajutor. Ca toate relaţiile semnificative, relaţia antrenor-jucător poate fi transformatoare şi pentru unul şi pentru celălalt. Pentru ca o colaborare să aibă succes, întregul trebuie să fie întotdeauna mai mare decât suma părţilor.