Interviu Ernests Gulbis: Lungul drum al nopţii către zi

Cuvintele cel mai des asociate cu numele de Ernests Gulbis sunt „potenţial de top 10”, „volatil” „carismatic”, „interviuri”. Spre bucuria fanilor, jurnaliştilor şi mai puţin a celorlalţi jucători, Gulbis a ieşit în sfârşit din penumbra turneelor Challenger în care a stat mai tot anul trecut. Cu un fizic mai suplu, o dreaptă funky şi, în mod şocant, cu o încăpăţânare nou găsită de a alerga după orice minge, Ernests a început să adune victorie după victorie (la ora interviului de mai jos avea 10, acum are 12 consecutive şi este în turul trei la Indian Wells, după ce a jucat calificări).

La Delray Beach, unde a câştigat săptămâna trecută titlul tot venind din calificări, meciurile cheie, cu Sam Querrey şi Tommy Haas, i-au fost câştigate şi de defensivă. Cine l-a văzut jucând în anii trecuţi va înţelege de ce mi se pare ciudat să folosesc cuvintele „defensivă” şi „Ernests Gulbis” în aceeaşi propoziţie. Dar, după cum am văzut, defensiva a început să câştige campionate şi-n tenis. Dacă nu poţi să aperi când e cazul, ai un mare handicap, oricât de talentat ai fi în rest.

Se pare că Ernests a înţeles că o singură armă (în cazul lui serviciul bombă, sau jocul exclusiv de atac) n-o să-ţi câştige războiul. A mai înţeles apoi că viaţa unui sportiv profesionist nu poate fi ca a unui om obişnuit. Trebuie multă disciplină, multe renunţări, multă austeritate. Termenul de valabilitate destul de scurt al carierei de tenisman te obligă să faci nişte alegeri destul de dure. Pe care nu le poţi evita. După ce ani de zile a încercat să le fenteze, Gulbis a înţeles că nu există scurtături şi nici secrete: ori o faci, ori n-o faci. Munceşti sau nu munceşti. Câştigi sau nu câştigi.

Cunoscut pentru răspunsurile lui atât de sincere că par la mişto, Ernests lasă puţin gluma la o parte în acest interviu foarte bun dat pentru New York Times şi explică de ce a trebuit să facă nişte ocoluri pentru a ajunge acolo unde trebuia să ajungă.

Q: Zece meciuri la rând câştigate. Cum te simţi?

A: Obosit.

Sunt prea multe meciuri într-un timp prea scurt, toate calificările astea?

Nu e foarte plăcut să joci calificări. E obositor, şi meciurile sunt la fel de grele ca pe tabloul principal, pentru că mulţi jucători sunt foarte buni. E greu, dar asta e. Acum clasamentul meu e mai bun şi sper să intru direct pe tablourile principale în curând.

Nu te gândeai probabil când îţi mergea bine că o să joci vreodată calificări, challengeruri.

Ştii, spuneam pe vremuri că e foarte greu să pici din top 100. Am dovedit tuturor că nu e aşa de greu, e chiar uşor. (Râde)

Cum ai reuşit să ieşi din top 100?

Motivele cheie? (Râde) Să nu te antrenezi ca lumea, să schimbi antrenorii, să n-ai un sistem. Nu-i niciun secret: te antrenezi ca lumea, ai rezultate. Eu n-am făcut-o cum trebuie.

Cum adică nu te-ai antrenat cum trebuie?

Când intru pe teren, mereu muncesc mult. Dau 100% pe teren la antrenament. Problema este cum anume te antrenezi, ce obiective ai. Poţi să ai un antrenament bun, dar nu e destul. Trebuie să ai multe antrenamente bune, cel puţin câteva săptămâni, luni. Asta am făcut eu acum, pentru că n-am jucat în Australia. Am muncit sistematic timp de o lună, şi acum se vede. Sunt în cea mai bună condiţie fizică. Joc bine. Încă mai am lucruri de îmbunătăţit, dar dacă reuşesc să obţin câteva victorii la jucătorii mari, cred că apoi voi face acel pas înainte şi nu voi mai pierde la anumiţi jucători.

Să sari peste Australia pare să fi fost o idee bună. Chiar dacă a fost o mişcare surprinzătoare, pentru că ai fi fost cap de serie în calificări.

Acum, privind înapoi, a fost o idee bună. Dar a fost o decizie dificilă, pentru că în tenis cariera e scurtă, şi fiecare GS este important. Dar Australia e departe, e scump să ajungi acolo, şi dacă joci calificări şi nu intri pe tablou, nu câştigi mare lucru, şi practic ai pierdut 10 000 dolari din banii tăi. Am preferat să investesc banii aceia în a-mi reconstrui jocul.

Eşti surprins că ai avut succes aşa de repede după perioada de antrenament din iarnă?

Antrenorul meu mi-a zis c-o să intru în top 100 prin aprilie. E mulţumit că s-a întâmplat mai repede. Şi eu sunt un pic surprins, pentru că am jucat la Marsilia, am pierdut un meci disputat cu Berdych, şi apoi a doua zi la 4 dimineaţa am luat avionul spre State. Am făcut un antrenament şi în ziua următoare am jucat calificări. Abia am avut timp să mă pregătesc. Meciurile mi-au servit de antrenament. Am avut noroc că primul meci a fost un pic mai uşor, dar apoi au fost meciuri grele. 

Ai spus că o carieră în tenis e scurtă. Regreţi lucruri din trecut, simţi că ai irosit poate ani din carieră pe care puteai să-i foloseşti mai bine?

Da. Dar am acumulat un fel de experienţă pe care n-aş fi avut-o dacă nu făceam ce-am făcut. N-aş schimba-o cu nimic, această experienţă. Când eşti nou venit în circuit, toată lumea e amabilă cu tine. Se gândesc că cine ştie, poate o să ajungi cineva. Toţi vor să se apropie de tine: agenţii, cunoscuţii, etc. Într-o zi eram „noua speranţă”, a doua zi am devenit „speranţa irosită”. Şi acum mă întorc. Cunosc ambele feţe ale monedei. Nu am intrat niciodată în top 10, dar am avut rezultate bune, am jucat turnee mari. Am făcut sferturi la Grand Slamuri şi semifinale în Masters. De data asta, aş vrea să fac pasul în plus şi să rămân acolo.

Am văzut într-un interviu de la Rotterdam că ai spus că ai renunţat la ţigări şi alcool şi că asta te-a ajutat.

Nu fumam şi nici nu beam mult. Ca orice tânăr obişnuit. Dar ca să fii atlet profesionist, nu poţi să fii un tânăr obişnuit. Trebuie să fii atent la tot ce faci. Iar eu nu eram. Ieşeam în oraş, fumam, beam. Fumam ţigări obişnuite, marijuana din păcate este ilegală pentru jucători, ceea ce nu înţeleg. Dar asta e doar opinia mea. Dar da, acum am renunţat la toate şi am un regim sănătos de viaţă. Nu ştiu cât o să mă ţin de el. (râde) Dacă voi avea rezultate bune, o să continui. Şi rezultatele au început deja să vină. Merită.

Au şi alţi jucători probleme din cauza fumatului şi a alcoolului?

Nu, dacă te uiţi în jur, nimeni nu face aşa ceva.

Doar tu?

Acum mă faci să par alcoolicul circuitului! (râde) Nu, nu e adevărat. Bineînţeles că mulţi jucători ies în oraş. Dar fiecare are stilul lui de viaţă şi istoria lui, cum a crescut, ce anturaj are. Grupul meu de prieteni era făcut din oameni petrecăreţi, distractivi, nu genul cu care se asociază atleţii profesionişti. Dacă tu eşti singurul care nu bea şi trebuie să fii în pat la 11, n-ai ce să cauţi în acel grup, pentru că acel grup stă până la 3 dimineaţa.

Deci nu ai crescut într-un mediu izolat în care era doar sport sport tot timpul?

Ba da. Am crescut la Academia lui Niki Pilic, în Munchen. Dar aveam colegi distractivi. Când ne antrenam, ne antrenam, dar ne şi distram, mai ales de la 16 ani încolo, când începi să descoperi lumea. Nu-i nimic rău în a te distra. Doar s-o faci cu măsură. Poţi să bei o sticlă de vin şi să stai mai târziu, nu-i mare lucru. Depinde ce vrei să faci în viaţă şi ce obiective ai. Cât despre mine, acum înţeleg ce vreau. Sunt încă destul de tânăr. Am 24 de ani şi am înţeles. Poate alţii nu înţeleg toată viaţa ce vor să facă. Cred că am luat decizia cea bună.

A fost vreun moment anume când consecinţele au fost negative şi a fost ca un fel de trezire la realitate?

Nu, dar era frustrant în general. Sunt în circuit de ceva vreme, am început să joc de tânăr, aşa că mă simt ca un veteran al circuitului. E frustrant când mergi la aceleaşi turnee an după an şi vezi ce jucători joacă. Văd cine câştigă turneul şi ştiu că dacă joc la capacitate maximă şi fac tot ce trebuie în afara terenului, pot să-l bat pe tipul ăla care a câştigat turneul. Cred cu sinceritate că sunt mai bun decât mulţi dintre cei care câştigă şi sunt clasaţi mai bine ca mine. Cred asta, dar am nevoie să o dovedesc, mai ales mie. Şi aceasta a fost ca un fel de revelaţie. Fie o fac, fie n-o fac. Pentru că scopul meu în viaţă nu este să fiu clasat între 50 şi 100 toată cariera. Pentru ce? Deci voi încerca pentru următorii patru, cinci ani. Şi apoi n-o să am regrete după ce mă voi retrage.

A existat vreo înfrângere care a durut în mod special şi te-a motivat?

Nu, nu. Doar că la sfârşitul sezonului, m-am uitat la clasament şi am văzut că sunt pe 130. Am jucat la sfârşitul sezonului trecut nişte Challengeruri în cele mai deprimante locuri, în Germania iarna. E dur pentru că e o mare diferenţă între circuitul ATP şi Challengeruri. E o mare diferenţă în felul în care sunt trataţi jucătorii. E o diferenţă cum eşti tratat chiar şi între calificări şi tabloul principal. Poate nu la un turneu mare ca Indian Wells, dar la turneele mici, eşti tratat diferit şi nu-mi place. Dacă eşti în turneu, indiferent dacă eşti în calificări sau pe tabloul principal, tot jucător eşti şi ai dreptul să fii respectat. Nu înţeleg de ce ieri (la primul meci din calificări la IW – n. mea), de exemplu, n-am avut Hawk-eye pe teren, dar azi am avut. Trebuie aceleaşi reguli pentru toată lumea.

Crezi că eşti un jucător uşor de antrenat?

Nu vreau să par arogant, dar antrenorul meu mi-a spus că e bucuros că mă antrenează pentru că nu sunt aşa mulţi jucători cu un joc şi cu un potenţial ca al meu. Nu sunt uşor de antrenat pentru că probabil am un temperament dificil. Câteodată am nişte gânduri cam schizofrenice în cap. Totuşi, sunt un jucător interesant de antrenat, pentru că pot câştiga ceva mare, un turneu mare. Antrenorul meu aşa crede, şi eu la fel.

“Un turneu mare” adică un Grand Slam?

Este visul meu, bineînţeles. E cu sigurnaţă cel mai mare vis al meu în tenis, să câştig un Grand Slam.

Acum, top 4 este atât de dominant încât parcă jucătorii dintre locurile 5 şi 20 au renunţat la ideea de a câştiga un Grand Slam. Crezi că este adevărat? Şi chiar dacă ei au renunţat, tu încă mai speri?  

Nu ştiu, e o întrebare bună. Eu cu siguranţă am multe îndoieli, pentru că uită-te la mine: n-am câştigat nimic mare încă. Am trei titluri şi cariera mea e când sus, când jos. Dar cu toate astea, e uşor de văzut cine are joc şi cine nu. Felul în care jucătorii lovesc mingea la antrenament. Când cineva e bun, mingea are viteză şi după ce sare, e grea, vine de fiecare dată cu mult spin şi presiune. Când cineva nu e bun, doar aleargă şi loveşte mingea de colo colo. Pentru mine, genul acesta de jucători n-o să câştige niciodată ceva mare. Însă la cei buni, vezi cât de grea e mingea. Şi cei patru din fruntea clasamentului, lovesc nişte mingi foarte grele, cele mai grele, de asta sunt unde sunt. Eu cred că încă mai am loc de progresat, dar am jocul necesar pentru a concura la acel nivel de top. Am serviciu bun şi lovituri grele. Dacă se aliniază planetele, şi adun câteva victorii bune, orice se poate întâmpla de la o săptămână la alta, dacă continui cu munca sistematică.

O lovitură care arată altfel este forehandul tău.

Da, am schimbat-o mult.

De ce ai decis s-o schimbi?

Când am început lucrul cu antrenorul meu, Gunther Bresnik (fostul antrenor al lui Boris Becker – n. mea) în Viena, am vrut s-o schimb. I-am spus că vreau să joc aşa cum jucam când eram mai tânăr, cu un swing mai relaxat şi mai agresiv. A fost de acord, şi am început să lucrăm la ea. Încerc să-mi concentrez atenţia pe agresivitatea loviturii, restul contează mai puţin. Fac gaură în gard? Nu-i nimic. Doar să menţin aceeaşi agresivitate şi mişcare. E foarte greu pentru mine, pentru că e în firea mea să-mi schimb tot timpul loviturile. Dacă nu joc de exemplu o săptămână, când mă întorc pe teren, lovesc în alt fel. Deci trebuie să fiu tot timpul concentrat ca să menţin aceeaşi lovitură.

Când loveşti forehandul, mâna stângă ţi se duce foarte în faţă.

Nu mă gândesc la ce fac, e natural. Dar mişcarea braţului drept cred că e mai relaxată şi am mai multă forţă în lovitură. E bine, dar nu este perfect încă, mai trebuie încă lucrat la ea.

Ce urmează pentru tine acum, în lunile care vin? Aceste două săptămâni au fost incredibile, cum vezi viitorul?

Sincer, nu prea-mi place să mă gândesc la viitor pentru că încep să am emoţii în meciuri. Pentru că ştiu că pot să câştig şi ştiu că pot să ajung departe, chiar şi în acest turneu (Indian Wells). Şi nu-mi place să mă gândesc pentru că devin emoţionat şi stresat pe teren. Vreau doar să continui să fac ce-am făcut în ultimele trei luni şi să văd unde mă duce. Pentru că dacă mă ţin serios de treabă voi avea multe şanse. Nu vreau să pun prea multă presiune pe mine, în trecut o făceam, mă gândeam: “asta e săptămâna când trebuie să dau lovitura!”. Şi eram stresat, aveam aşteptări mari şi dezamăgirea era la fel de mare. Am avut multe dezamăgiri, de aceea nu mai vreau să-mi setez aşteptări prea mari. Ce-o fi, o fi. Sunt fericit oricum.

Spui că  simţi presiune pentru că joci mai bine şi simţi că poţi câştiga mai mult. Dar ăsta e un lucru bun, nu?

E un lucru bun, dar vreau s-o iau mai uşor. Nu vreau să devin frustrat şi stresat. Nu-mi place să rup rachete, nu-mi place să mă apuce nervii pe teren. Dar se întâmplă şi trebuie să învăţ să gestionez acest lucru.

Te pricepi la ruptul rachetelor foarte bine. Exersezi asta?

La asta sunt cel mai bun din circuit. E o tehnică specială, combinată cu un pic de forţă. Primesc cam 50 de rachete de la Wilson şi tot nu-mi ajung.