Top 5 | Care au fost cele mai bune meciuri ale anului 2014 în tenis

Adrian Țoca | 27 decembrie 2014

Una dintre rubricile tradiționale la final de an pe Treizecizero este clasamentul celor mai bune cinci meciuri de peste an, meciurile de care ne vom aduce aminte peste ani. Să vedem cum arată clasamentul pentru 2014

5. Petra Kvitova – Venus Williams, turul III la Wimbledon, 5-7, 7-6, 7-5

Kvitova – Venus, meciul din turul 3 de la Wimbledon care ar fi putut schimba destinul turneului feminin, e unul dintre acele meciuri care fac deliciul primei săptămâni a unui Slam. Programul zilei e lung și captivant, te consumă încă înainte ca meciurile să înceapă. Ca fan disperat să bifezi imagini de pe cât mai multe terenuri, să vezi cât mai mulți jucători, ajungi să te afunzi chinuit în fotoliu, în căutarea răspunsului perfect: la ce să mă uit mai întâi? Unde e ascuns, în toată această grămadă viu colorată, diamantul, acel meci pentru care respirăm cu toții tenisul, acel meci pentru care fugim de la serviciu, pentru care ne sunăm șefii să luăm o zi liberă neplanificată, acel meci pentru care ne ticluim concediile în funcție de Slamuri? Știi că va veni – fiecare Slam produce un thriller complet neanunțat în prima săptămână, e o regulă nescrisă. Dar la asta se rezumă informațiile cu care lucrezi. Poate să fie oriunde, în orice zi, poate să fie meciul 2 de pe Court 7 sau meciul 4 de pe Court 18. Poți să zapezi între meciuri, sau poți să alegi după instinct. La urma urmelor, e ca în vacanțele în orașe cu multe obiective turistice: dacă îți propui să le vezi pe toate doar ca să bifezi o listă, sfârșești prin a nu mai înțelege nimic.

Petra Kvitova – Venus Williams a fost meciul-diamant al primei săptămâni de la Wimbledon. Pe multe alte liste, meciul figurează chiar mai sus. La noi ajunge pe locul 5 în această a patra ediție a topului anual al celor mai bune meciuri, doar din considerentul că s-a jucat într-o fază a competiției cu o miză mai mică decât cele din continuarea clasamentului. Deși, posibil să fie impropriu spus: e greu să pretinzi că există vreun meci pe Centre Court, la Wimbledon, care să aibă o miză mică. În special pentru două jucătoare care iubesc acest turneu, două jucătoare pentru care Wimbledonul are o semnificație aparte.

Deși am avut șansa să fiu la doi pași de locul desfășurării acestui meci, nu l-am văzut pe viu. S-a jucat în aceeași zi cu complicata întâlnire a Simonei Halep cu Lesia Tsurenko, care era să o abată pe Simona de la planul făcut de noi toți. În timp ce Petra și Venus luptau pentru turul 4, Simona, al cărei program fusese dat peste cap, muncea să treacă de turul doi. Totul a fost bine, cu emoțiile de rigoare, dar conferința de presă, stresul și graba de a updata site-ul cu ultimele informații de la Simona m-au ținut departe de Centre Court și al său acces cu ecusoane, altele, de la o zi la alta. Wimbledon e singurul turneu de Mare Slam la care acreditarea nu îți e suficientă, mai ai nevoie de o “aprobare” zilnică în plus ca să intri pe arena încărcată de istorie. Cumva, sună firesc să fie așa.

Ceea ce-mi aduc aminte este însă șirul neîntrerupt de “Oooo!!!”-uri și “Aaaaa!!!”-uri din Press Room, interjecții care m-au întrerupt din scrisul Simonei și mi-au atras atenția. Ceilalți jurnaliști se opriseră și ei ca să urmărească finalul dramatic dintre Kvitova și Venus: un meci clasic de iarbă, first-strike tennis, genul de întâlnire în care calitatea loviturilor nu e întrecută decât de aerul misterios al neprevăzutului, imprevizibilul care a plutit asupra numelui câștigătoarei. Venus a părut mai bună bucăți însemnate din meci, dar n-a avut sângele rece să închidă și să joace mai bine momentele cheie. Kvitova a fost, poate, mai puternică mental, mai conectată la drama unor astfel de momente decât Venus, cea care, la 34 de ani, e împinsă prea des și prea mult la retragere. Fie și pentru astfel de meciuri, Venus are toate motivele să mai stea prin preajmă: la urma urmelor, meciul ei e cu ea însăși, nu cu restul. Iar maniera în care a terminat sezonul, revenind în Top 20 cu patru finale la activ în 2014, s-ar zice că l-a câștigat.

Nu l-a câștigat însă și pe cel cu Kvitova, deși, la un moment dat, s-a apropiat la două puncte distanță de victorie (7-5, 5-4 și 30-15 pe serviciul advers): “E păcat că trebuia să piardă cineva azi, și mai păcat pentru mine că a trebuit să fiu eu”, a spus Venus, în vreme ce Kvitova și-a proclamat victoria drept “cel mai bun meci al meu de la Wimbledon 2011 încoace”. Nu e deloc întâmplător că, impulsionată de acest succes, Kvitova și-a blitzuit restul tabloului, câștigând al doilea ei titlu la Wimbledon după cel din anul cu pricina.

4. Serena Williams – Caroline Wozniacki, semifinale Singapore, 2-6, 6-3, 7-6 (6)

Pe acesta nu l-am ratat, din fericire. Ca și restul românilor care așteptau meciul Simonei din Singapore Sports Hub, trăiam cu sentimentul că lui Halep nu-i poate scăpa victoria în meciul cu Radwanska, din semifinale (ceea ce s-a și întâmplat), așa că interesul în jurul întâlnirii dintre Serena și Caroline Wozniacki era imens. Tot instinctul ne spunea că, deși Serena o dominase pe Wozniacki de-a lungul meciurilor directe (nu mai departe de finala fără poveste de la US Open), de data asta ar putea fi altfel. Ar putea fi. Și a fost, într-adevăr, altfel. Pe lângă Simona noastră, Caroline a fost surpriza plăcută a acestui turneu. Deși ultima pe listă, Caro a ieșit prima dintr-o grupă complicată cu trei victorii, câștigând atât în stilul ei tradițional, combinația între defensivă și rezistență fizică, dar și prin atac.

Caro a fost lider mondial, dar niciodată până în Singapore nu mai câștigase în aceeași săptămână împotriva a două jucătoare din Top 5. A făcut-o aici, învingându-le pe Sharapova și pe Kvitova, numărul 2, respectiv 3 mondial. A reușit asta pentru că, undeva în timpul verii, Caro a găsit butonul de reset și l-a apăsat cu sete, folosind o dezamăgire personală imensă ca pe un pretext de reinventare. Culmea, cea care a asistat-o în tot acest proces a fost tocmai Serena: prietenia dintre cele două a fost unul dintre subiectele off-court cele mai discutate în lumea tenisului, cu liderul mondial asumându-și un rol de protectoare a danezei, empatizând cu aceasta și ajutând-o să-și regăsească focusul pentru tenis, în pofida faptului că propriul ei focus, al Serenei, era în derivă.

Woz a avut o a doua parte de 2014 extraordinar, într-atât de impresionant încât numele ei e din nou în ecuație când vine vorba de discuțiile despre “Cine va câștiga Slamurile în 2015”, lucru greu de imaginat la începutul anului, când daneza se scufunda în clasament văzând cu ochii, iar știrile și analizele despre ea cuprindeau o puternică notă de compătimire, stăruitoare ca un parfum prost. Într-un final, Caroline a transformat momentele nefaste în capital de imagine, strângând mai multă simpatie în șase luni decât în cei doi ani pe care i-a încheiat Numărul 1. Dar a adunat simpatie nu pentru că a înfruntat cu bine finalul unei relații sentimentale în care investise enorm, nu pentru că a alergat un Maraton pentru o cauză nobilă și nu pentru că e simpatică în Social Media, ci pentru că în Singapore a jucat un tenis mai bun ca oricând. Un Wozniacki-tennis mult îmbunătățit, de la micile detalii la serviciu și retur, de la apărare regăsită la atac dezlănțuit. Așa a adus-o în corzi pe Serena, forțând-o să-și rupă racheta la 5-2 în primul set sau făcându-i break la 4-4 în decisiv. Niciodată n-am văzut-o pe Caroline atacând cu atât de multă convingere și scop, cu aerul unei femei într-o misiune. Dar Serena rămâne Serena, capabilă să se regenereze când puțini mai cred în ea. Deși clătinându-se în decisiv și departe de zilele ei de inspirație maximă, americanca a găsit rebreak-ul, salutat cu un pumn ridicat în aer și cu acel amestec de lumină, satisfacție și deplină confirmare care-i zugrăvește uneori fața la ieșirile din ambuscade. Apoi Serena ajunge la minge de meci pe următorul serviciu al lui Caro, dar, exact când ceasul meciului arăta două ore de joc, Wozniacki face un punct incredibil ținând cont de circumstanțe, un schimb nominalizat și la Punctul Anului în Premiile noastre de final de an. Reacția Serenei, zâmbetul lui Caro însoțit de o ridicare din umeri și uralele unui public dezlănțuit, toate astea au conspirat la unul dintre cele mai grozave momente de tenis ale anului. Apoi, purtată pe val de adrenalina acelui punct, Woz și-a făcut serviciul și s-a desprins la 4-1 în tiebreak, dar Serena a revenit încă o dată, ajutată și de noroc (un fileu random pentru punctul de 2-4), și de șanse ratate de Woz, dar mai ales propulsată de teribila-i capacitate de luptă.

Finalul e cuprinzător: deși răvășită de șansa ratată, Caroline găsește puterea să-și îmbrățișeze învingătoarea. După meci, cele două mergeau la concertul lui Mariah Carey de pe stadionul de lângă locul meciului lor. Caro simțea și ea ce au simțit atâtea alte jucătoare, că uneori nici cel mai bun tenis al tău nu e suficient să o bată pe Serena. Dar revirimentul lui Caro a contribuit din plin la succesul unui turneu fantastic din toate punctele de vedere.

3. Stan Wawrinka – Novak Djokovic, sferturi de finală Australian Open, 2-6, 6-4, 6-2, 3-6, 9-7

Al doilea an la rând când un meci între Stan și Nole intră în Top 5 de final de an, după ce clasicul din 2013 se instala confortabil în fruntea clasamentului. Rivalitatea celor doi e printre cele mai captivante la nivel de Slam, în ultimii ani: memorabilul maraton de la AO 2013 a fost urmat de un alt thriller de cinci seturi la US Open, de fiecare dată Djokovic găsind cumva o metodă de a răzbi. Nu și acum. Cumva, reîntâlnirea celor doi, petrecută de data asta în sferturile AO, s-a simțit a fi una firească, de parcă erau niște conturi care trebuiau reglate. Dar ea nu s-a mai încheiat în scenariul tradițional, ci cu victoria lui Wawrinka, 9-7 în decisiv; câteva zile mai târziu, elvețianul ducea treaba la capăt, învingându-l și pe Nadal în finală, pentru primul titlu de Grand Slam al carierei, un moment istoric, care ar putea căpăta și mai multă greutate odată cu trecerea anilor.

Djokovic a început convingător, luând primul set cu 6-2, ceea ce face revenirea lui Wawrinka și mai impresionantă. Convenționalul ne învață că outsiderul are nevoie de un start puternic ca să aibă șanse la o surpriză, în astfel de meciuri de cinci seturi, dar Stan a luat-o pe un alt drum. La 3-3 în setul doi, elvețianul a răsturnat direcția în care curgea meciul cu un rever în lung de linie care avea să marcheze povestea zilei. Din acel moment, Stan a părut injectat cu încredere și s-a urcat pe val cu aplombul unui surfer care așteaptă valul vieții de ani buni și care e pregătit să-și întâlnească destinul. Niciun moment din restul serii Wawrinka n-a părut convins că va pierde, după cum niciun moment Djokovic n-a părut convins că va câștiga.

A fost ceva diferit în întreaga apariție din acea zi a lui Djokovic, un ceva care a lăsat ușa deschisă pentru surpriză. Sau hai să-i zicem altfel: cea mai explicabilă și așteptată surpriză dintre surprize. Când reîntâlnirea celor doi a devenit oficială la fix un an de la locul unuia dintre cele mai tari meciuri ale ultimului deceniu, perspectiva unei justiții poetice n-ar trebui să mire pe nimeni.
Sârbul a părut adesea apăsat și ezitant: la 2-1 cu break în decisiv, n-a știut să se desprindă și să-i închidă ușa în nas lui Wawrinka. Pe măsură ce se intra în linie dreaptă, sârbul a presat la câteva mingi de break, dar rolurile de anul trecut erau inversate: Stan era acum cel puternic ca o stâncă. Nu întâmplător, Stan indicase spre meciul din anul precedent când a venit vorba despre momentul care l-a făcut să aibă încredere în el. “Anul trecut am jucat foarte bine cu Novak, de atunci am devenit foarte încrezător. Azi am intrat pe teren știind că voi avea în orice moment o șansă bună contra lui”.

Așa cum și Novak a observat la conferință, până și norocul a ales diferit de data asta. O scurtă repriză de ploaie din setul cinci l-a calibrat și mai bine pe elvețian. La game-ul de 7-8, Djokovic a făcut, succesiv, două dintre cele mai faimoase erori neforțate ale anului. Întâi un put-away precipitat cu care i-a oferit minge de meci lui Wawrinka. Apoi, la minge de meci, Novak a ales un serve&volley inexplicabil, încheiat dezastruos, cu o minge în aut. Privind retrospectiv, lucrurile se echilibrează mereu în viață: exact cu un serve&volley inexplicabil a ratat Stan șansa de a-l bate pe Federer la Londra, 10 luni mai târziu.

Rezultatul e important, istoric vorbind, nu numai din perspectiva premierei reușite de Wawrinka, ci și dintr-un alt punct de vedere: a fost primul eșec al lui Djokovic la Australian Open după trei titluri la rând și 25 de victorii, dar și întreruperea unei serii importante – 14 semifinale consecutive în turneele de Grand Slam. Nu vom ști niciodată ce s-ar fi întâmplat în continuare, dar nu e deloc greșit să presupunem că Djokovic, dacă ar fi scăpat de acest episod, ar fi fost bine plasat să amenințe recordul deținut la acest capitol de Federer, cu 23 de semifinale succesive. Un alt elvețian, Wawrinka, a avut grijă ca acest record să nu fie periclitat prea curând.

2. Novak Djokovic- Roger Federer, finala Wimbledon, 6-7, 6-4, 7-6, 5-7, 6-4

Pentru o rivalitate atât de spectaculoasă precum cea dintre Roger și Nole, era și timpul ca ea să fie definită printr-o finală de Slam memorabilă. Head-to-head-ul celor doi cuprinde multe semifinale, unele dintre ele extraordinare, dar finala lor de la Wimbledon din acest an a fost abia a doua de GS, după cea de la US Open 2007. Și cât a meritat așteptarea!

Privind în urmă la meciul descris pe larg aici, cred că e una dintre cele mai impresionante victorii reușite vreodată de Novak Djokovic, comparabilă cu cele din 2011 chiar, nu atât ca joc, cât ca semnificații. Sârbul era într-un moment în care nu se așteptau prea multe lucruri bune de la el. Întregul sezon fusese un roller-coaster până atunci, cu câteva momente bune (dubla IW-Miami), dar și cu dezamăgiri imense (AO, RG). Cu câteva săptămâni în urmă, Nole se înclinase lamentabil în fața lui Nadal, nereușind să se ridice, mental, la înălțimea unui task aproape imposibil, anume victoria asupra lui Rafa într-o finală de RG. Iar în timpul Wimbledon, campionul sârb se dovedise ezitant în meciurile anterioare finalei, sfertul cu Cilic sau semifinala cu Dimitrov. Cu alte cuvinte, atât ca joc, cât și ca încredere, Djokovic nu se găsea într-un loc prea bun.

În ce-l privește pe Federer, lucrurile stăteau fix invers. Regenerat de nașterea celei mai noi perechi de gemeni, elvețianul a făcut un turneu aproape fără greșeală: a fost nevoie de un nou moment de geniu, izolat de data asta, din partea lui Wawrinka pentru ca Federer să cedeze un set în drumul spre finală. Calificarea în finală a însemnat un fel de sărbătoare a lumii tenisului: la 32 de ani, cel mai celebrat jucător al tuturor timpurilor se întorcea într-o finală de Grand Slam și părea pregătit să o câștige, avantajat de un match-up în care se simte bine și de suprafața sa preferată. Cu alte cuvinte, Zeii Tenisului păreau să comploteze în favoarea lui Roger și a Slamului cu numărul 18. De asemenea, elvețianul ar fi devenit al doilea om după Nadal care să câștige un Slam de cel puțin opt ori.

Nu doar acest context complicat face victoria finală a lui Djokovic mai impresionantă: sârbul a revenit după pierderea primului set și a depășit complicata pierdere a setului patru, pe care l-a scăpat dintr-o poziție din care era aproape imposibil să-l mai piardă: 2-1 la seturi, 5-2 în manșa a patra, plus o minge de meci la 5-4, respinsă de Federer cu un as. Cu siguranță că oricine ar fi înțeles dacă, în setul cinci, Djokovic ar fi scăpat de tot hățurile din mână: încurajat de nesperata răsturnare de situație și împins de la spate de o arenă înnebunită de perspectiva de a-și vedea idolul triumfând din nou în locul său preferat, Federer părea scăpat în învingător. Când s-a ajuns la 3-3 și la o șansă de break, vibrațiile simțite în interiorul arenei erau amețitoare: conștientizai că privești un meci între doi grei ai istoriei, fiecare lovind și încasând pe rând. Realizai că ești martor la o bucățică de istorie, iar ceea ce e cu adevărat remarcabil la astfel de meciuri e calitatea aproape ireproșabilă a meciului, din start și până la ultimul punct.

Într-o astfel de desfășurare de forțe, victoria lui Djokovic e impresionantă și are toate șansele să atârne, peste ani, ca o bornă importantă în cariera sârbului. Blocat la cifra 6 în ce privește Slamurile câștigate, Djokovic începea să fie văzut ca un underachiever. Ce ar fi urmat dacă n-ar fi câștigat titlul la Wimbledon și dacă, implicit, nu s-ar fi întors pe locul 1? Poate un sezon ratat de la un capăt la altul, destul de bizar în contextul în care mai toți rivalii săi fie au avut probleme, fie, unul dintre ei, joacă la o vârstă la care alții au pus deja rachetele în cui. “Aș fi putut foarte simplu să îmi pierd concentrarea în setul cinci și să-i pun victoria în brațe. Dar n-am cedat, și de aceea e o victorie mentală în primul rând, specială pentru mine. Pentru că am învins nu doar împotriva oponentului meu, ci și împotriva mea”, a spus Djokovic, care a completat: “Am jucat în cea mai lungă finală, cea cu Nadal de la AO 2012, dar în ce privește calitatea, acesta a fost cu siguranță cel mai bun meci”.

La 33 de ani, Federer a clacat în cele din urmă, producând un singur game slab cap-coadă, la 4-5 în decisiv. Celebra lacrimă care i-a însoțit discursul de la ceremonia de premiere a devenit rapid virală, dar Federer, protagonistul a patru dintre cele mai tari finale de Wimbledon din istoria turneului, a descoperit rapid că are prea multe motive de satisfacție ca să fie afectat de acest eșec. La câteva minute după finală își plimba fetele pe terasa jucătorilor, iar ulterior, la conferința de presă, vorbea deja despre obiective viitoare. Ceva greu de înțeles pentru noi, ceilalți, oamenii obișnuiți, însă perfect normal pentru Federer și pentru geniul său care transcende dincolo de finalele câștigate sau pierdute. Dovadă că în continuarea sezonului a jucat tenisul său cel mai bun de peste an, ajungând până într-acolo încât să-l împingă în colț, fie și temporar, pe Djokovic în cursa pentru locul 1. A fost sau n-a fost ultima șansă la un titlu de Slam? Se zice asta deja de câțiva ani. Dar în câteva zile va începe sezonul 2015, iar Federer e tot acolo sus, cu șansa lui. Până la urmă, se dovedește adevărată teoria că Federer nu poate fi scos definitiv din cărți până în clipa în care se va retrage din sport.

1. Maria Sharapova – Simona Halep, finala Roland Garros, 6-4, 6-7, 6-4

În multe alte clasamente similare, întâlnirea dintre Novak Djokovic și Roger Federer a fost considerată superioară. Și poate că a și fost: din motive precum cele evidențiate și mai sus, e aproape imposibil să nu alegi meciul anului o întâlnire de cinci seturi cu drama și importanța celei jucate de Roger și Nole, doi campioni la categoria grea a tenisului. Și totuși, era imposibil, subiectiv sau nu, să nu aleg finala feminină de la Roland Garros drept cel mai bun, important, spectaculos, memorabil meci al anului. Nu pe fiecare an avem un reprezentant al României într-o finală despre care se spune că ar fi printre cele mai bune trei jucate în WTA în ultimul deceniu.

Finala pierdută de Simona la Paris e de o importanță imensă, pe care n-o va putea evalua la justa ei valoare decât istoria. În ciuda rezultatului, sau poate tocmai datorită rezultatului final, ea se va fi dovedit punctul de plecare al unui întreg val de consecințe.

Cea mai importantă dintre ele? Acesta a fost meciul care a certificat-o pe Simona drept personaj de top în lumea tenisului. Saltul făcut de ea în 2014 (în cifre, de pe locul 11 pe locul 3) e centrat în jurul acestei finale memorabile. E meciul care i-a adus româncei credibilitate și sute de mii de fani, iar dacă acum, cu puțin timp înainte de 2015, Simona este considerată una dintre favorite pentru un titlu de Slam, se datorează și acelei zile extraordinare de la Paris.

Întregul parcurs al Simonei la Paris a fost ca un teasing interminabil pentru finala cea mare. Încă de la primul meci, cel câștigat cu autoritate pe Chatrier contra Kleybanovei, s-a simțit că Simona e capabilă să răspundă pozitiv la întrebarea anului: “Poate replica Halep la nivel de Grand Slam ceea ce a reușit în 2013?”. Victoriile au curs una după alta, iar dacă parcursul a fost ușor, a fost și pentru că Simona și l-a făcut ușor. Dincolo de teren, războiul mental era cel puțin la fel de dificil. Ploaia de surprize înregistrate în celelalte meciuri ale turneului a adus-o rapid pe româncă în situația de a deveni jucătoarea cu cel mai bun clasament dintre cele rămase în competiție, ceea ce în sine a adus o greutate suplimentară pentru ea, sesizabilă la conferințele de presă. După ce a bătut-o și pe Petkovic într-o semifinală inedită, totul a căpătat formă pentru Simona, iar visul unei finale de Grand Slam la Roland Garros devenise realitate. Satisfacția imensă a acestei performanțe inimaginabile în urmă cu doi, trei ani a consumat-o mult; la conferința de presă de dinainte de finală, Simona părea încă sub impresia incredibilei bucurii trăite în urmă cu câteva ore.

Dar nimic din toate astea nu s-a mai resimțit la ora finalei, când Simona a pornit ca din pușcă și a revenit extraordinar de câteva ori, ridicându-și nivelul ori de câte ori ocazia a cerut-o. În fapt, de aici a venit și farmecul meciului, din abilitatea celor două de a juca tenisul lor cel mai bun atunci când situația a cerut-o. Asta, plus contrastul savuros de stiluri, discrepanța între atacul gălăgios și sclipitor al Sharapovei și defensiva transformată ușor în agresivitate controlată de către Simona; plus tensiunea în crescendo dintre cele două, garanție a spectacolului și în meciurile care vor veni.

Schimbările de direcție au fost multe și ne-au ținut pe toți cu sufletul la gură. După pierderea primului set, Simona s-a extras din înghesuială atunci când Sharapova presa pentru victorie în două seturi, iar finalul setului doi a fost, posibil, punctul culminant, atât calitativ, cât și din punct de vedere al dramatismului. Simona a servit pentru set la 5-4, dar și-a pierdut serviciul, apoi a revenit în tiebreak de la 3-5, împingând finala în decisiv spre extazul publicului. A avut apoi șansa desprinderii cu break în decisiv, dar, precum Federer cu Djokovic în finala de la Wimbledon, oportunitatea ratată a costat-o și s-a întors împotriva ei.

Sharapova a oferit complimentul suprem (și rar, în același timp) când a spus că “aceasta a fost cea mai grea finală de Grand Slam pe care am jucat-o vreodată”. La rândul ei, abia stăpânindu-și lacrimile, Halep a spus că nu va uita niciodată meciul de la Paris. Dar discursul ei impecabil de pe podiumul de premiere al celui mai important turneu al vieții ei, precum și felul în care a continuat să confirme chiar și după acea finală, ne fac să credem că Simona va mai avea multe alte asemenea oportunități, precum cea de la Paris. Meritul acesteia a fost însă imens: a rupt barajul imaginar care o separa pe Simona de elită. De aici, drumul e fără întoarcere.

Mențiuni speciale: Federer – Wawrinka (Turneul Campionilor), Federer – Monfils (US Open), Nishikori – Wawrinka (US Open), Murray – Robredo (Valencia), Kvitova – Kerber (Fed Cup), Halep – Sharapova (Madrid), Nadal – Murray (Roma), Sharapova – Wozniacki (US Open).

 

Remember: Cele mai frumoase cinci meciuri din 2011 | 2012 | 2013

Votează-ți meciul preferat al anului în Premiile Treizecizero și poți câștiga premii totale în valoare de peste 5.000 RON 

Îți place?
Cele mai noi
  • Startul meciului Chung - Sandgren, întârziat de o alarmă falsă de evacuare la Melbourne Park