Novak Djokovic câștigă o finală incredibilă la Wimbledon cu Roger Federer, revine pe primul loc în lume

Adrian Țoca | 6 iulie 2014

Novak Djokovic este noul campion de la Wimbledon, după o victorie fantastică în cinci seturi cu Roger Federer, 6-7, 6-4, 7-6, 5-7, 6-4. Djokovic revine pe primul loc în lume în urma acestei victorii, în fix patru ore de joc.Este al șaptelea titlu de Grand Slam din cariera lui Djokovic și al doilea la Wimbledon. Federer rămâne cu 17 titluri de Grand Slam.

Novak Djokovic este noul campion de la Wimbledon, după o victorie fantastică în cinci seturi cu Roger Federer, 6-7, 6-4, 7-6, 5-7, 6-4. Djokovic revine pe primul loc în lume în urma acestei victorii, în fix patru ore de joc. 

Este al șaptelea titlu de Grand Slam din cariera lui Djokovic și al doilea la Wimbledon. Federer rămâne cu 17 titluri de Grand Slam.

Întotdeauna am simțit că e dificil să scrii despre meciurile epice din tenis, pentru că simți automat presiunea de a te ridica la nivelul spectacolului de pe teren. Ceea ce e imposibil.  Am simțit asta de când m-am făcut mic și m-am împins în spătarul scaunului, laolaltă cu celelalte mii de stupefiați frumoși de pe Centre Court, unde, într-o atmosferă asurzitoare, finala Wimbledon 2014 se transforma, sub ochii noștri, într-o bijuterie. Și ce atmosferă! Doamne în rochii elegante elegante și domni la patru ace au lăsat baltă orice scorțoșenie britanică și au aruncat cu basca în sus, țipând Come on! și fluturând amenințător caserolele de căpșuni cu frișcă spre rivalul favoritului lor. Făceau asta pentru că puteau. Fuseseră scăpați din priviri de rigizii, aproape înspăimântătorii stewarzi care ne-au ținut din scurt săptămânile astea două. “Onorabili” stewarzi (așa scrie pe uniforma lor) s-au lăsat omenește furați de ce se întâmpla pe teren, iar, drept urmare, milioane de reguli exagerate au fost călcate în picioare. Vânzările de bere în timpul meciului au mers mult sub așteptări, pentru că puțini și-au permis să rateze fie și un singur changeover. Și, căpșunele de pe tort, niciun “Come on, Andy!” ironic, ori nostalgic, ori amândouă, nu s-a auzit vreme de patru ore. Exagerez un pic cu toate astea, desigur, mai puțin cu un lucru: sonorul. Nivelul acustic de pe Centre Court e incredibil, iar când Federer a făcut, într-un final, primul break al zilei, senzația a fost că a dat Anglia gol pe Wembley.

În aceste condiții s-a jucat finala la Wimbledon, un turneu care, să recunoaștem, rămăsese dator rău de tot la capitolul spectacol. Nivelul calitativ al meciurilor de anul acesta a fost, cu două-trei excepții (și acelea ajutate de dramă), destul de departe de așteptări, dar turneul britanic și-a păstrat pentru final ce avea mai bun.

Epic înseamnă, de foarte multe ori, musai cinci seturi și, într-adevăr, meciul a intrat în categoria finalelor memorabile abia după nebunia din setul patru. Dar și până acolo nivelul calitativ a fost din altă lume. Asta și pentru că Djokovic și Federer au pornit meciul ca din pușcă, trecând direct la un nivel extrem de înalt. De obicei, istoria meciurilor directe dintre cei doi ne-a învățat că au existat două trenduri: 1. Federer pornește ca din pușcă, se detașează și câștigă după ce respinge un asalt mai mult sau mai puțin reușit pe final de meci (în primii ani ai rivalității), 2. Federer pornește ca din pușcă, ia primul set, dar îi e dificil să mențină ritmul pe măsură ce meciul avansează, Djokovic se ridică treptat la nivelul elvețianului și nu mai coboară de acolo până nu câștigă meciul (în ultimii ani). Dar mai rar ca amândoi să joace atât de bine din prima și, cu excepția unor căderi de nivel deloc drastice, să țină ritmul până la capăt. Cumulat, cei doi au făcut 143 de lovituri direct câștigătoare și doar 56 de erori neforțate în patru ore de joc intens, una dintre cele mai curate finale de Grand Slam din acest punct de vedere. 

Și nu doar winnerele, ci procedeele tehnice alese. Novak și-a redescoperit Sfântul Retur, găsind retururi din poziții imposibile, în momente importante. S-a întors cu multă încredere spre reverul în lung de linie și a jucat, procentual, chiar mai eficient la fileu decât oponentul său. Într-un final, a obținut victoria și pentru că a găsit o spărtură pe reverul lui Roger, care a cedat pe câteva momente prețioase, în special la mingea de break a lui RF din setul 5 sau, într-un final, pe ultimul punct al meciului. Federer a reintrodus elemente văzute doar pe YouTube. A insistat remarcabil cu venirile la fileu, asumându-și că-și va încasa o mulțime de passinguri de la cel mai bun jucător de retur din lume. A trăit, pentru asta, pe muchie de cuțit în câteva puncte importante. A fost dispus să sape după volee joase și foarte joase, ceea ce face special, de fapt, jocul la fileu. A bătătorit pământul din colțul de pe partea de rever a lui Nole cu slice-urile fantastic de precise, încătușându-l pe Novak cu ele, ce-i drept, sârbul apărându-se bine aici. A servit ca de obicei variat, folosind body-serve-ul în momente de presiune totală.

Creditul cel mai mare pentru nivelul setului unu ar trebui dat lui Nole, pentru că și-a curățat remarcabil jocul de orice asperități am fi remarcat în restul turneului. N-a mai fost nimic din haoticul Nole, lipsitul de planuri Nole, ezitantul și neinspiratul Nole. Federer, la rândul lui, a intrat în meci păstrând și îmbunătățind linia de la meciurile anterioare: tăios în execuții, îndrăzneț în alegeri și fabulos la serviciu, unde, per total, a atins pe alocuri nivelul anilor 2006-2007. Dar pe cât de bine a servit Federer, pe atât de bine a făcut-o și Novak, dovadă că și-a păstrat serviciul neatins până la mijlocul setului 4.

Setul întâi ar merita el însuși o cronică separată, atât de bun a fost, dar cronologia ucide din fașă orice speranțe la memorabil pe care le-ar avea setul inaugural al unui epic de cinci seturi. Invariabil, va fi trecut pe planul secund de multitudinea de evenimente care îi succed. A fost superb să-i urmărim pe cei doi cum încearcă să se împingă unul pe altul în spate, cum preiau pe rând cârma punctelor și cum fiecare caută prima lovitură decisivă. În imaginația mea, setul a fost ca povestea a doi magneți care se resping, sortiți să nu se atingă niciodată. N-au fost break-uri, dar au fost multe “cât pe ce”-uri, alarme false de break-uri, rezolvate expert de cei doi, adică multe game-uri în care jucătorul de la primire a ajuns la 30 și a pus întrebări. Succesiunea asta a evenimentelor a mărit tensiunea din tribune în așa fel încât tiebreak-ul a căpătat o importanță enormă, atât în mentalul colectiv, cât și din interese pur statistice: în 80 la sută (27 din 34) din cazuri, câștigătorul primului set dintre Federer și Djokovic a câștigat și meciul.

După câteva minibreak-uri, Djokovic a ajuns primul la 6-5 (și, ulterior, la 7-6) dar Roger a făcut prima dintre numeroasele sale reveniri ale zilei, salvând ambele mingi de set. Când, câteva secunde mai târziu, elvețianul și-a împins oponentul către un rever în fileu, stadionul a devenit un cazan. Federer făcuse primul pas spre ceea ce își dorea majoritatea.

Dar Novak a mai adăugat un 5 la sută în jocul său, poate mai mult, în setul doi și, cumulat cu tradiționala cădere temporară a lui Federer în astfel de meciuri, a fost suficient să-i aducă primul break al zilei în game-ul trei, după ce ratase alte două șanse în chiar game-ul de deschidere al setului. Prima dintre căzăturile pe care și le-a încasat Nole de-a lungul zilei nu l-a afectat, chiar dacă trainerul a fost chemat pe teren la primul changeover. Mai mult, mi s-a părut că după fiecare contact nedorit cu gazonul, Novak a folosit prilejul ca să se scuture un pic de tensiune și să lovească mai detașat în schimburile următoare. Federer a avut mici șanse (în game-ul imediat următor, când a recuperat de la 0-40, dar fără să-și facă rost de șansă de break, dar mai ales în game-ul în care Nole a servit pentru set, când a avut minge de 5-5), însă setul s-a dus cuminte și meritat în contul favoritului 1. Precis, adunat, ordonat și impecabil la retur, Nole își făcuse și el mutarea.

Setul trei a semănat mult cu primul, minus “aproape break”-urile, pentru că presiunea la serviciu a lipsit cu desăvârșire până în game-ul 11, când la serviciu era Federer. Și acel game s-ar fi închis, probabil, fără probleme, de altfel cei doi plecaseră spre scaune, iar oamenii de ordine erau deja pe teren, când un challenge făcut de Djokovic s-a dovedit, în fine, inspirat. Zic “în fine” pentru că, în contrast cu ce știm despre obiceiurile celor doi, challenge-urile au mers, în marea parte a zilei în favoarea lui Federer, ca și alte elemente precum tușe, fileu sau câte un mishit ocazional al lui Roger, care a prins miraculos terenul, frustrându-l pe sârb. Revenind în game-ul respectiv, s-a ajuns la două mingi de break pentru Djokovic, pe care elvețianul le-a salvat tot cu serviciul, prima cu un body-serve prețios, atât de rar folosit în zilele noastre, tocmai pentru că, dacă nu e executat cum trebuie, acest tip de serviciu se poate întoarce împotriva expeditorului cu dobândă. De altfel, întâmplător sau nu, RF tocmai pomenise la conferința de după meciul cu Raonic despre acest element. 

Când s-a ajuns în tiebreak, Djokovic a fost aproape perfect, în vreme ce Roger a dat un minibreak cu o eroare neforțată pe forehand, iar mingea de set, cu un UE pe un slice de rever. Era 2-1 la seturi pentru Novak, iar ca să câștige Slamul 18, Federer avea nevoie de o minune. Mai era ea posibilă?

Nu, judecând după felul cum a început setul 4: poate frustrat pentru că tocmai pierduse un set, deși servise impecabil, Federer a devenit ezitant și pasiv, trezindu-se la 1-2 și 0-40. A salvat magistral cele trei mingi de break consecutive, dar s-a trezit iar în necaz, cedând la al patrulea BP. Era gata? Nu, pentru că Federer s-a resetat fantastic. E pentru prima oară ever când l-am văzut pe viu atât de furios pe returul cuiva și trebuie să mărturisesc că e o priveliște încântătoare. Conștient că joacă pe un timp împrumutat, Roger a devenit dintr-o dată foarte agresiv și și-a luat înapoi serviciul cu un forehand monstruos în cros, făcând break pentru prima oară de-a lungul meciului. Numai că, stupoare, nu a putut să-și mențină serviciul în game-ul imediat următor și, minute mai târziu, Novak avea 5-2 și era la un game distanță.

Când Federer a dat să servească la 2-5, în jurul meu se scriau, preventiv, tweet-urile și titlurile pregătitoare, pentru Nole campion. Cum le-au scris, așa au trebuit să le șteargă, pentru că Federer tocmai începuse nebunia: cinci game-uri consecutive, cu două break-uri care au făcut sandwich o minge de meci pe care Djokovic și-a procurat-o la 5-4. Un challenge inspirat a arătat că as-ul lui Federer prinsese tușa, iar meciul putea să continue. Tot previzibilul de pe serviciu de până atunci fusese aruncat în aer. Cu arena scandând “Roger! Roger!”, cel invocat a mai făcut o dată break, într-o perioadă în care totul îi mergea în favoarea lui, ca și cum universul complota cu toate forțele pentru al 18-lea Slam. Luând setul 4, Federer tocmai ce răspunsese cu (aproximativ) aceeași monedă pentru cele două semifinale consecutive de la US Open în care Djokovic a revenit de la match point și a câștigat.

Până și un mamut mental precum Djokovic trebuie că era timorat și apăsat de ce se întâmpla în acele momente, și cu atât mai remarcabil e că Novak s-a ținut cu firea într-un moment al jocului în care toată lumea ar fi înțeles dacă ar fi capotat. Ulterior, el a povestit că la pauza de vestiar dintre seturile 4 și 5 a urlat la el, strigându-și: „CREZI!” Și dacă e ceva mai impresionant decât revenirea lui Federer este revenirea peste revenire a lui Novak. Împins în corzi de întorsătura de situație, cu crampe în primele game-uri ale decisivului, cu o minge de break la 3-3, sârbul a răspuns în același stil, obligându-l pe Roger să trăiască periculos la 3-4, când a salvat trei mingi de break mergând pe sârmă. Când situația s-a repetat, la 4-5, marele campion n-a mai putut salva a mia oară situația, capotând cu o eroare de rever. Set, meci, titlu și locul 1 pentru Mr. Novak Djokovic.

Ambii jucători pleacă cumva vindecați de la Wimbledon: Roger, evident, pentru că a dat la o parte gustul anului trecut, a jucat o finală de Slam la 33 de ani și a dus-o nemaipomenit de bine contra unui jucător cu șase ani mai tânăr, în prime-ul carierei lui. Jocul lui Federer a făcut să pară nechemate criticile sau dubiile pe care și le-a auzit în ultima perioadă, începând de la nivelul fitnessului și până la cel al competitivității. Novak, la rândul său, evident pentru că a luat titlul, dar și pentru că a făcut-o revenind dintr-o groapă imensă, pierderea setului 4. Mai mult, a făcut-o într-o atmosferă potrivnică, în așa fel încât să nu fie contestabilă – Federer a fost primul care a spus că este o victorie „binemeritată”. Câștigând la Londra, Nole s-a vindecat de demonii care l-au chinuit în ultimele luni. Până și alegerea lui Becker ca antrenor este acum tolerabilă. 

Finalul de după finală a fost emoționant. Novak a fost mai emoționat decât l-am văzut vreodată și e foarte posibil să fie cel mai prețios Slam al lui. A reacționat classy, dedicând victoria viitorului său copil și viitoarei soții, dar și primei lui antrenoare, Jelena Gencic, cea care a trecut în neființă anul trecut, în timpul RG. Elegant în manifestări, Novak l-a felicitat din răsputeri pentru tot ceea ce reprezintă în tenis și i-a mulțumit lui Roger “pentru că m-ai lăsat să câștig”, și, deși s-a vrut să fie o glumă, e foarte posibil ca sârbul să fi vorbit serios măcar pentru 10-20 de procente. “M-ai lăsat” s-ar traduce mai degrabă prin onoarea pe care a simțit-o Djokovic câștigând la Wimbledon, cel mai prețios trofeu din tenis, în fața omului care a scris istorie pe iarba de aici. Și nu oricum, ci în condițiile în care Federer a arătat oricum, numai ca un tip de 33 de ani nu. Cred că Novak a simțit pe propria piele nu doar apăsarea legendei pe care o duce cu el Federer, ci și a jocului acestuia, și de aceea s-a simțit relegitimat de această victorie, via Federer, de aici acea privire plină de recunoștință din momentul discursului de acceptare a premiului. Într-un fel, Novak a ajuns la pace cu proiecția lui Federer, mai târziu probabil decât și-ar fi dorit mulți fani, după ani cu multe tulburări, on și off court, când a încercat cumva să o demitizeze.

Cât despre învins, Roger a lăsat să scape lacrima virală, acea singură lacrimă care a făcut rapid înconjurul lumii, grație unui slo mo executat perfect de ESPN. Bătrânul campion a fost aproape, foarte aproape de un titlu care i-ar fi crescut și mai mult moștenirea, dar am dubii că se schimbă ceva în cazul acestei înfrângeri. A fost afectat pe moment, dar a reacționat la fel cum a șters acea lacrimă, îndreptându-și apoi privirea deschisă către tribunele care îi scandau numele. Un pic după meci și-a scos fetele la plimbare, de mână pe veranda de la Players Lounge, motiv pentru care restaurantul de presă, plasat pe o pasarelă între două clădiri de unde se vede către veranda cu pricina, a fost invadat de curioși. Mai târziu, Federer a avut o conferință de presă foarte demnă, foarte deschisă. A apărut fără tradiționala șapcă pe ochi care-l însoțește la conferințele de după marile înfrângeri, și a ales să vadă partea plină a paharului. A apreciat, în primul rând, că poate să joace din nou la un astfel de nivel fără rețineri fizice. A vorbit despre faptul că e ceva satisfăcător chiar și într-o înfrângere, atâta vreme când ea e “on my own terms”, și, dincolo de analiza meciului, a vorbit călduros despre familie, părinți, copii și soție. E ceea ce-l ține departe de dezamăgirea marilor finale pierdute și ceea ce nu-l lasă să fie trist mai mult de o lacrimă. Sau ceea ce-l face să dea răspunsuri precum acesta, la întrebarea de al cărei posibil răspuns se teme toată lumea. “Mulți fani se întreabă dacă nu cumva te-au văzut în ultima ta finală la Wimbledon. Crezi că au motive serioase să se întrebe asta sau jocul de azi ți-a reînoit și mai mult încrederea?”. “Știi, m-ați fi putut întreba același lucru și în 2003. Nu știu, nu știe nimeni. E o necunoscută totală. Așa e mereu după o înfrângere mare la un Campionat Mondial, la Jocuri Olimpice, la Wimbledon, toată lumea se întreabă, va mai avea vreodată o șansă? Și adevărul e că nu știe nimeni care e răspunsul, trebuie să aștepți ca să vezi. Nu există niciodată garanții că vei mai ajunge vreodată într-o altă finală, sau viceversa, că nu vei mai ajunge. Poate că nu vei mai ajunge, sau poate că te mai așteaptă multe alte lucruri frumoase în viitor. E imposibil de răspuns la întrebarea asta. Sunt foarte fericit că pot produce o evoluție precum cea de azi, precum în ultimele două săptămâni. Asta mă face să fiu optimist, să văd turneul ca pe o piatră de temelie pentru viitoare lucruri grozave în viitor”.

Tot spre copil și spre familie se va întoarce, curând, și Nole, și la bine, și la rău. „Mi-aș fi dorit ca și copilul meu să mă vadă azi”, a spus Nole, despre care Andy Roddick (fostul său „dușman”) a spus imediat după meci că trebuie încadrat fără discuție la categoria „legende”. Și tot o piatră de temelie e și pentru el acest Wimbledon. E semnalul că Novak a pus, în sfârșit, punct final unei perioade tulbure, pe cât de tulbure pot fi 18 luni lipsite, ce-i drept, de un Slam, dar înțesate cu alte trofee mari. Dar Nole are acum Slamul după care alerga, chit că nu e Roland Garros, cel care îi lipsește, ci un Wimbledon mai prețios ca oricând. Și judecând după cum se deschide perspectiva pe următoarele luni, n-ar trebui să mire pe nimeni dacă Djokovic, întors pe locul 1 și descătușat de presiunea eșecurilor în finalele de Slam, va domina copios restul anului, mai ales că se va desfășura pe hardul care îi e atât de prieten. Pe cât de adevărat e că ar mai fi foarte multe lucruri de spus despre această finală de poveste (și sper să mai revin asupra ei), la fel de adevărat e că a doua jumătate de sezon mai poate aduce multe surprize. S-au dus trei Slamuri, dar mai sunt multe mize frumoase în joc: câteva Mastersuri, plus US Open, plus Turneul Campionilor, plus Cupa Davis. Așa că, înainte de alte concluzii, să facem un pas înapoi, să ne tragem sufletul și să apreciem încă o dată această zi memorabilă. 

 

Îți place?
Cele mai noi