Roger și arma în care n-a crezut niciodată suficient de mult: reverul

Luminița Paul | 20 martie 2017

Federer a surprins încă o dată, dezvăluind în întreaga ei splendoare o armă pe care a avut-o tot timpul, dar pe care s-a ferit s-o exploateze. Reverul lui clasic cu o mână, pe care îl lovea atât de vicios în slice, dar căruia nu îi lăsase niciodată prim-planul pentru că forehand-ul era, oricum, prea bun, eficient, spectaculos.

”Atâta lume mi-a spus că reverul e mult mai bun decât forehand-ul încât am ajuns să am o problemă cu dreapta, să fug de ea. Nu mai am încredere, caut mereu backhand-ul”.

Acestea cuvinte au fost rostite cu mulți ani în urmă, în 1993, la prima ediție a turneului ATP de la București, de un fost jucător român, Dinu Pescariu. Nu sunt găsibile în motoare de căutare, aparțin unui interviu dintr-un ziar mic și dintr-o altă vreme a presei. Și memoriei, desigur. Au rămas acolo pentru că sunt un bun punct de pornire pentru o dezbatere care ajunge în zilele acestea la cele mai înalte niveluri ale tenisului. La Roger Federer și la mai nou descoperitul său rever-sabie laser.

E important să știi pe ce te poți baza, care-ți sunt armele. E și mai important să le știi pe toate și nu cumva să ignori vreuna, s-o trimiți în în umbră, ca pe un copil pedepsit. Există însă situații în care ignori cu bună știință un atu pentru că-ți plac prea mult celelalte. Pentru că acelea îți netezesc drumul și îți sunt suficiente ca să câștigi. Până când nu mai sunt. Atunci e momentul în care poate că e nevoie de cineva care să te scuture de mânecă și să-ți arate soluția.

Să mai luăm un caz, apropiindu-ne astfel un pic de zilele noastre. Chilianul Fernando Gonzalez, acum în vârstă de 36 de ani, retras din tenis la 31, copleșit de accidentările la genunchi și șold. Așa-i că, odată văzut numele lui, prima imagine care apare e aceea a unui forehand tip Nando? Din acelea care vin atât de năpraznic încât ai impresia că mingea ori va săpa un crater în terenul advers, ori va dispărea prin autocombustie. Una dintre poreclele lui, Mano de piedra, Mână de piatră, i-a fost oferită tocmai pentru această lovitură grea, dură, năucitoare.

Măcar sfertfinalist la toate cele patru turnee de Mare Șlem, González a avut ultimul mare rezultat al carierei în 2009, la Roland Garros, semifinale. Era o perioadă în care începuse deja să simtă efectele apăsătoare ale jocului său destul de fizic, solicitant, în ciuda armelor percutante. În același timp, o perioadă bogată, care a coincis colaborării cu un antrenor nou, argentinianul Martín Rodríguez, după ce fusese părăsit de Larry Stefanki în favoarea lui Andy Roddick. Acesta a intervenit pozitiv asupra jocului lui González, fără a-i schimba vreo lovitură, ci doar convingându-l să acorde o șansă celor pe care le folosea mai puțin. Ați ghicit: întâi și întâi, reverului.

”De un lucru am fost convins întotdeauna: că îmi câștig meciurile cu serviciul și cu forehand-ul”, spunea Fernando chiar la Paris, în 2009. Apoi însă detalia intervenția lui Rodríguez: ”M-a ajutat să-mi îmbunătățesc reverul și să mă simt mai liber pe teren. Știți, există antrenori care știu foarte multe lucruri, dar care îți cer să fii mai structurat. Cu Martín lucrez la chestiuni specifice în fiecare zi. În plus, și el și-a atins nivelul maxim la vârsta mea de acum. Știe cum e să fii un jucător mai în vârstă. El m-a învățat că nu trebuie să-mi fie teamă să lovesc reverul în loc să alerg mai mult ca să mă poziționez pentru dreapta. Asta mă ajută să conserv energie”. Rever, cum altfel?, cu o mână, care, eclipsat de forehand-ul uriaș, nu căpăta niciun fel de atenție. Când, în fapt, avea rolul lui, deloc mic, într-o dinamică mereu în schimbare spre bine.

Și ajungem la fascinantul caz al lui Roger Federer. De la primele rezultate mari, poate chiar de la victoria asupra lui Pete Sampras în unica lor ciocnire, Wimbledon 2001, cei doi au fost comparați. Tocmai pentru că acel meci a început să fie privit din ce în ce mai mult ca o simbolică predare de sceptru. Comparația favoriza serviciul americanului și consecvența sa în a rămâne fidel toată cariera aceluiași stil de joc. Aceeași comparație revela însă, punct cu punct și per total, că Federer este un jucător mult mai complet. Probabil cel mai complet din toate timpurile. În această caracterizare onorantă pe atunci pentru un tânăr de 20-21 de ani, forehand-ul era glorificat, reverul, în schimb, căpăta mereu un asterisc. Elegant, superestetic, dar nu atât de eficient. Să păstrăm și această idee, va reveni mai târziu în discuție.

Întotdeauna, Roger a fost un jucător ofensiv. Rapid între puncte și pe durata lor, privind în față, luând din timpul adversarului. O statistică tulburătoare dezvăluie că, pe durata Wimbledon-ului 2002, el a jucat serviciu-voleu în 80 la sută din situații. Paradoxal însă, un an mai târziu, când a și cucerit titlul, procentajul a scăzut dramatic, până la 3,5. Descoperise că se putea impune și fiind agresiv din spate și jucând repede. Mai târziu, în altă etapă a carierei, tot pe iarba de la All England Club, avea să revină la tactica începuturilor: 2014 – 20% serviciu-voleu.

În anii dominației însă, cu un fizic atât de dăruit și cu a sa unică intuiție a jocului, Federer s-a adaptat suprafețelor mai lente grație jocului de picioare. Stând aproape de linie, chiar pășind pestea aceasta ca peste o barieră între bine și rău, și etalând acel forehand fluid, încântător. O combinație de finețe și putere. Reverul apărea și el, ca un guest star, la passing shot-uri sau lunguri de linie, zvâcnet magic din încheietură. Dreapta rămânea însă vedeta, punctul era construit în așa fel încât, la un moment dat, să se așeze și să finalizeze pe forehand. Au fost sezoane în care acest joc suplu i-a asigurat supremația. Dar lucrurile s-au schimbat când au apărut, au evoluat și s-au perfecționat băieții care aveau să completeze Big 4 de mai târziu. Începând cu Rafa Nadal, continuând cu Novak Djokovici și Andy Murray. Ei i-au exploatat lipsa de răbdare, instinctul natural ofensiv. Iar în timp, Roger a trebuit să găsească soluții pentru a recupera viteza de joc și pentru a conserva energie, odată de anii treceau.

Iată ce scria Patrick Mouratoglu după finala de la Shanghai 2010, câștigată de Andy în fața lui Roger, 6-3, 6-2. O analiză care astăzi arată teribil de premonitorie. ”Andy a jucat tenisul perfect pentru a contracara jocul lui Federer: a folosit mult topspin pe mingile înalte și lovituri adânci (…) L-a forțat pe Roger să stea în schimburi lungi și, în final, elvețianul și-a pierdut picioarele. Federer are nevoie să câștige punctul înainte de a șasea lovitură, altfel îi pălesc atât spontaneitatea, cât și eficiența din cauza extenuării. Exact așa a găsit Rafa Nadal calea de a opri dominația lui Federer. Murray și Nole împart aceleași calități cu Nadal. Când elvețianul e scos din rutina jocului său ofensiv natural, face mai multe greșeli. Depinde de el să găsească răspunsul la această problemă”. Totuși, Mouratoglu oferea o sugestie: ”Ar trebui probabil să fie o abordare ultraagresivă. Va fi de acord însă Roger să schimbe?”.

Era perioada în care elvețianul lucra cu Paul Annacone, iar antrenorul american care a petrecut ani buni și alături de Sampras a acționat în această direcție, a stocării energiei și a recuperării unor secunde prețioase pe teren. Lucruri aparent mărunte, cum ar fi un risc mai mare pe al doilea serviciu, un atac abrupt pe retur, mai ales pe serviciul secund al adversarului, și mai mult timp de respirație pentru forehand, folosind, în schimb, reverul. Nu însă atât de mult ca acum pentru că, inclusiv în cazul unui jucător precum Roger, inerția a fost mare. Încă putea câștiga lejer meciuri cu jocul său de atâția ani, în 2012 s-a impus la Wimbledon și a redevenit lider mondial. Schimbările au rămas subtile.

Curând însă, n-a mai fost de ajuns. Și așa, felie cu felie, au apărut modificările mai dramatice, mai evidente. Întoarcerea la serviciu-voleu, forma clasică a jocului ofensiv, în perioada Stefan Edberg. Apoi SABR-ul, acea invenție ridicol de spectaculoasă, născută dintr-o joacă, în vara lui 2015, la un antrenament cu Benoit Paire, sub ochii lui Severin Luethi. ”Ok, o să fac chip and charge, doar să țin punctele scurte. Sunt obosit, vreau să nu stau prea mult pe teren. Atunci am început să alerg și să lovesc returul. Imediat au fost două-trei lovituri câștigătoare. Arătau ridicol. Benoit râdea, eu râdeam, Severin râdea”, povestea Roger geneza acelui procedeu unic de atac. Pe care, încurajat de Luethi, l-a folosit cu succes în meciuri. Sneak attack by Roger. De ce? Pentru că o putea face, pentru că avea (are) mijloacele tehnice necesare pentru a încerca și reuși așa ceva. Pentru că astfel surprindea și, revenim la tema de bază, lua din timpul adversarului. Trebuia doar să fie cineva care să-i spună: ”Fă-o, o să meargă!”.

Și ajungem la momentul prezent. După acel 2016 fracturat de problemele la genunchi, operația, revenirea poate prematură la Wimbledon, apoi pauza pentru vindecarea completă, era nevoie de altceva. La 35 de ani, anii sunt de partea ta ca adaus de experiență, nu de sprinteneală și rezistență. Iar Federer a surprins încă o dată, dezvăluind în întreaga ei splendoare o armă pe care a avut-o tot timpul, dar pe care s-a ferit s-o exploateze. Reverul lui clasic cu o mână, pe care îl lovea atât de vicios în slice, dar căruia nu îi lăsase niciodată prim-planul pentru că forehand-ul era, oricum, prea bun, eficient, spectaculos.

Cel mai mare impact a creat în acest sens finala de la Australian Open, deși prezența tot mai viguroasă în joc a backhand-ului se văzuse din meciurile anterioare. Acolo însă, în ultimul act, urma să înfrunte „The ultimate demon”, pe Nadal, omul care îl terorizase ani întregi trimițându-și forehand-ul cu topspin imens spre reverul lui Roger. O tactică la care Rafa nu a renunțat nici atunci, în finala de la Melbourne – de ce s-o facă? Îi adusese atâta succes… – , dar care i s-a întors împotrivă. Elvețianul nu s-a mai ferit de backhand, dimpotrivă, l-a lovit plin, din poziție mult mai agresivă, anihilând efectul acelui topspin mortal (care, oricum, a scăzut și el în ultimii ani).

Victoria lui Federer, pentru al 18-lea titlu de Grand Slam al carierei, a venit, surprinzător, datorită acelei lovituri pe care ani de zile a ezitat s-o exploateze mai mult. Cifrele, până la urmă, sunt cele mai revelatoare. Jeff Sackman, de la TennisAbstract, a contorizat contribuția reverului lui Roger în câteva meciuri disputate contra lui Rafa în turneele majore. A folosit un indicator numit Backhand Potency, care folosește această formulă:

„BHP approximates the number of points whose outcomes were affected by the backhand: add one point for a winner or an opponent’s forced error, subtract one for an unforced error, add a half-point for a backhand that set up a winner or opponent’s error on the following shot, and subtract a half-point for a backhand that set up a winning shot from the opponent. Divide by the total number of backhands, multiply by 100*, and the result is net effect of each player’s backhand.”

* Sursa: TennisAbstract

Iată ce a ieșit:

Roland Garros 2006         -11,2
Wimbledon 2006              -3,4
Roland Garros 2007         -0,7
Wimbledon 2007              -1,0
Roland Garros 2008        -10,1
Wimbledon 2008             -0,8
Australian Open 2009      0,0
Roland Garros 2011          -3,7
Australian Open 2012       -0,2
Australian Open 2014       -9,9
Australian Open 2017      +7,8

Totul a fost însă și mai pregnant, mai brutal, în meciul lor de la Indian Wells, 68 de minute, un 6-2, 6-3 în care Federer a apăsat și mai mult de backhand. În condițiile unei suprafețe diferite de hard-ul rapid de la Melbourne, mai lentă și cu o săritură mult mai înaltă a mingii, tot elvețianul s-a impus. Cum? Intrând în teren și luând mingea în urcare, tăindu-i avântul înainte ca efectul să devină dăunător pentru rever. Și mai remarcabil e faptul că a găsit timing-ul acestei lovituri, ceea ce în trecut nu se întâmpla și apăreau acele ”rame” memorabile. Mica strâmbătură de la final jumătate amuzată, jumătate admirativă, a lui Nadal, descrie meciul și inovația. Un fel de ”Amigo, por fin lo lograste”.

Până la urmă, despre asta e vorba: să poți să-ți explorezi întregul joc. Și, dacă tu ești suficient de încăpățânat, atunci să găsești persoana care să te convingă să schimbi. În acest caz, după cum chiar Roger a povestit, nu antrenorul, ci tatăl lui, Robert. ”Hit the backhand, dammit”, i-a spus el. Chiar așa, lovește-l, e păcat să nu o faci! Nu-ți va aduce decât lucruri bune.

Îți place?
Shop
Shop
Cele mai noi