Tenis toată ziua. La propriu. Patru idei după cele zece ore de tenis ale semifinalelor masculine de la Wimbledon

Adrian Țoca | 14 iulie 2018

Rafael Nadal părea să plece cu un ascendent asupra lui Novak Djokovic, dar sârbul a arătat că revenirea lui e reală. Felul în care s-a clătinat, dar a câștigat tiebreak-ul setului trei o dovedește. Cei doi se vor întoarce să termine meciul lor sâmbătă, înaintea finalei Serena Williams – Angelique Kerber, care se vede astfel împinsă mai în față, într-un mod neplăcut. Toate astea au fost posibile după ce meciul istoric dintre Kevin Anderson și John Isner s-a întins pe mai bine de șase ore și jumătate.

1. Wimbledon a luat un pic prea ad litteram expresia „meci mult-așteptat” în cazul întâlnirii dintre Nadal și Djokovic. După aproape șapte ore de așteptare pentru ca bravii Anderson și Isner să se decidă care va clipi primul, Rafa și Nole au intrat pe teren într-un context straniu, cu toată tensiunea golită de pe Centre Court. Un sentiment bizar pentru ceea ce trebuia să fie meciul-vedetă al zilei și, cu tot respectul pentru Kevin Anderson, meciul care va da marele favorit la titlu.

Însă poți conta linișit pe cei doi rivali să recreeze oricând o atmosferă magică în tribune. Dinamica s-a schimbat rapid pe un teren în care raliurile lungi fuseseră rara avis în meciul precedent; acum aveam schimburi intense și electrice, execuții tehnice splendide, reacții defensive absurde și accelerări glorioase.

Din păcate pentru amândoi, tot acest pachet are nevoie de timp ca să se desfășoare. Intrați pe teren cu ochiul pe ceas, Nadal și Djokovic aveau la dispoziție mai puțin de trei ore ca să închidă meciul, înainte să intre în funcțiune unul dintre fix-urile Wimbledonului, oprirea programului la ora 23:00, gândită pentru a-i prețui pe vecini și pentru ca respectabilul public să ajungă în siguranță acasă. Zis și făcut.

Pe lângă rivalitatea celor doi, ajunsă acum la a 52-a întâlnire, meciul acesta mai avea câteva teme importante. Perspectiva unui meci pentru titlu cu un Kevin Anderson probabil obosit era apetisantă. Doi la mână, era pentru prima dată în doi ani când Djokovic se apropia atât de mult de o finală de Grand Slam. Trei la mână, remarcabil, e pentru prima dată din 2015 încoace când cei doi se întâlnesc într-un meci atât de relevant la un Grand Slam. Uneori, Nole și Rafa, dar și ceilalți din Big Four, par a îndoi timpul. Cum să treacă trei ani mari și lați fără un meci de Slam între Djokovic și Nadal?

Foamea a fost evidentă la Djokovic, care a presat în primul set pe serviciul lui Nadal, până când a forțat break-ul suficient pentru câștigarea setului. Reușita asta are o greutate mare, pentru că istoria ne spune că în 44 din cele 51 de întâlniri anterioare, câștigătorul primului set a câștigat și meciul. Mai mult, recordurile fiecăruia la Wimbledon în situația câștigării primului set sunt elocvente: 55-1 pentru Djokovic, 38-1 pentru Nadal.

Rafa avea, așadar, nevoie de un răspuns rapid în setul al doilea, și l-a obținut, într-un set în care i-a luat de două ori serviciul lui Djokovic. Sârbul a avut două mingi de rebreak la 5-3 și amenința să se întoarcă pe serviciu, dar Rafa i-a închis ușa.

Se pregătea astfel terenul pentru un set trei de o importanță majoră. Devenise deja clar că meciul nu se va termina în seara asta, așa că miza era înoptarea cu 2-1 la seturi. A fost un throwback pentru Isner-Anderson, doar numai în ce privește evoluția scorului. Fiecare și-a făcut serviciul cu stil, fără să lase loc de vreo minge de break, cu multă enerrgie, într-o manieră dominantă menită să pună presiune apoi pe serviciul celuilalt.

Și Rafa, și Nole au jucat excelent simultan, așa că am ajuns într-un tiebreak rezumat pentru întreaga zi. Djokovic a pornit bine, s-a dus la 5-3, dar Rafa a câștigat fabulos trei mingi la rând, două dintre ele cu scurte superb executate. Djokovic părea că va plăti prețul ezitării din acele momente, când a fost o idee prea defensiv, lăsându-i inițiativa lui Nadal. Dar a fost rândul sârbului să răspundă cu o scurtă într-un moment cheie. Amintind de nivelul său din timpurile de grație, Djokovic a făcut ce obișnuia să facă atunci: să răspundă nemaipomenit când e pus cu spatele la zid. Novak a salvat trei mingi de set, apoi l-a penalizat pe Nadal pentru o rară incursiune nereușită la fileu și a închis setul, cu câteva minute după ora 23:00. 2-1 la trasul cortinei peste această zi excepțională.

Totuși, ce frustrant să oprești un meci exact când părea că se apropie de punctul lui culminant.

2. Meciul se va relua sâmbătă la ora 13:00, ora locală. Toate bune și frumoase, însă situația duce la un context un pic ciudat. Sunt multe lucruri imperfecte aici. Pe de o parte, cei doi au puțin timp la dispoziție să se odihnească și să se regrupeze (și noi toți, alături de ei). Nadal, care a fost testat din plin și în meciul superb din sferturile de finală cu Del Potro, va avea în mod particular o noapte grea, pentru că mâine nu are loc de eroare, dacă vrea să-și continue drumul spre Slamul numărul 18.

Pe de altă parte, repriza a doua a acestui blockbuster va lua din aerul finalei feminine dintre Serena Williams și Angelique Kerber, care nu mai are exclusivitate pe programul de sâmbătă. Și care, mai grav, se vede în situația deloc politicoasă de a nu începe așa cum merită unul dintre cele mai importante meciuri ale anului, adică la o oră prestabilită. Lucru care, oricât de mult respect impune Wimbledon pentru alte lucruri, este realmente neplăcut pentru tenisul feminin și pentru mesajul pe care-l transmite mai departe.

3. Asta va intensifica, în mod cert, discuțiile care au prins avânt azi în timp ce Isner și Anderson făceau hold după hold în setul decisiv. Morala e că, oricât de dramatice ar fi astfel de bătălii, nimeni nu e câștigat din ele. Jucătorii sunt primii care au de pierdut, pentru că recuperarea, atât fizică, cât și mentală, după o astfel de bătălie e o treabă foarte dificilă. Atât pentru câștigător, care trebuie să se reîncarce pentru încă un meci, chiar mai greu, cât, evident, pentru învins. „Mă simt destul de groaznic acum”, a spus franc John Isner, la conferință.

Apoi, cum a atras atenția Kevin Anderson într-o conferință de presă foarte articulată, nici fanii nu-s câștigați, chit că cei de azi au primit mai mult tenis pentru cât au plătit. Dar oamenii au plătit să vadă două semifinale, iar mulți au cedat și au plecat din timpul primeia. Anderson s-a amuzat aducându-și aminte că li s-a strigat în timpul meciului „hai, băieți, că vrem să-i vedem și pe Rafa și Nole”, dar îmi închipui că în tensiunea momentului nu e tocmai grozav să auzi că ți se strigă așa ceva din tribune.

Apoi, pe lângă cei implicați, au de suferit și cei care urmează după ei. Întreaga desfășurare a meciului Rafa – Novak este acum influențată de spargerea acestui meci în două bucăți. În fine, nici televiziunile și nici fanii de acasă n-au de ce să se bucure.

Soluția? Mai mulți au identificat-o prin introducerea tiebreak-ului în setul decisiv, după modelul US Open, singurul Slam care face asta. Alternativa mai moderată ar fi un tiebreak în decisiv dacă se ajunge la 12-12 (sau, de ce nu, la 9-9, preferata mea); argumentul fiind că, de la acel punct în sus, meciul devine mai mult o încercare fizică și mai puțin una despre tenis. Sau, în cuvintele eliminatului Federer, dacă n-ai făcut break până atunci, exact asta primești: un tiebreak.

4. Însuși Kevin Anderson a fost primul care a cerut acest lucru, încă de la interviul de la BBC, luat la secunde după ieșirea din teren. Kevin și-a făcut mulți fani azi prin victoria în sine, prin rezistența exemplară, prin acel forehand executat cu stânga după ce căzuse (la 24-24).

Dar acel interviu a venit ca o completare grozavă. Felul în care a empatizat cu învinsul său, decența cu care s-a bucurat pentru el, faptul că i-a dat credit lui John pentru cum a devenit el însuși un jucător mai bun, coerența mesajului și felul în care a profitat de moment, de scenă și de atenția primită ca să ceară într-un mod foarte coerent schimbarea sistemului, deși el câștigase, iată câteva dintre motivele pentru care sud-africanul a primit multe laude azi.

Și Kevin a fost capabil de toate astea deși abia ce venise de pe teren, deși la începutul interviului arăta de parcă văzuse o stafie, în mod clar incapabil să proceseze atât de repede semnificația victoriei, inabil să se bucure – reacții firești după tot acel calvar fizic și mental prin care tocmai ce trecuse.

Și apropo de Isner, să păstrăm un gând bun și pentru el: ajuns în prima semifinală de Grand Slam a carierei, Isner trebuie că a simțit că are în față o oportunitate uriașă și un adversar cu care poate juca. Să pierzi o astfel de șansă cu 26-24 în decisiv, iată un test. „Depinde numai de mine să nu las acest moment să mă doboare”, a spus el.

Indiferent de ce se va întâmpla în finală, această victorie va cântări enorm în cariera lui Kevin și, laolaltă cu cea reușită în fața lui Federer, când a revenit de la 0-2 la seturi și minge de meci în al treilea, îi redefinește cariera. Cunoscut mult timp pentru cum se sufoca sub presiune, Anderson este acum un jucător care a câștigat două meciuri-thriller unul după altul, servind în multiple ocazii ca să rămână în meci. E un jucător care a ajuns în finala a două turnee de Grand Slam din ultimele patru jucate. Iar de luni, jucător de Top 5. Kevin a muncit enorm pentru a asta, dar iată-l dându-și voie să joace, așa cum a declarat după victoria cu Roger, dându-și voie să fie. Și lăsându-ne impresia că poate juca și mai bine de atât.

O va reuși în finală? Probabil că Anderson ar prefera să-l vadă pe Djokovic acolo. Cu Nadal a pierdut clar finala de anul trecut de la US Open, și chiar dacă suprafața îl avantajează acum, Rafa are un ascendent. Cu Djokovic, în schimb, Anderson a avut 2-0 la seturi chiar la Wimbledon, în urmă cu câțiva ani.

Însă, până acolo, grija lui Kevin va fi să se recupereze. O zi de pauză s-ar putea să nu fie de ajuns.

Fotografii: AELTC

 

***

Nu rata Povestea Primului Slam!

Simona Halep este, de acum, campioană de Grand Slam. O performanță istorică, a cărei însemnătate merită pusă în context. Cu șase ani petrecuți la turnee, echipa Treizecizero s-a pregătit pentru a putea pune în pagină Povestea Primului Slam. Nu o rata!

 

“Simona Halep. Povestea Primului Slam” este, la fel ca toate celelalte apariții editoriale Treizecizero, o revistă atent îngrijită, un produs premium de pus în colecție. Dedicată unei performanțe unice, publicația este o combinație între cuvânt și fotografie, între frumusețea detaliilor de atmosferă, profunzimea analizelor și emoția imaginilor.

Ea oferă o imagine amplă asupra drumului parcurs de Simona Halep pentru cucerirea Primului Slam: apariția în elită, ratările premergătoare marelui triumf, oamenii care i-au fost alături și, bineînțeles, punctul culminant – povestea turneului la care s-a petrecut totul.

Interviuri, o listă solidă de invitați surpriză și articole captivante – asta te așteaptă într-un produs editorial de neratat pentru fanii adevărați ai Simonei. Alte detalii despre surprizele din cuprins, aici.

 

Precomandă revista de aici.

Îți place?
Cele mai noi