Reîntoarcerea lui Nole. Ce concluzii rămân după al treisprezecelea titlu de Grand Slam al lui Djokovic

Camelia Butuligă | 15 iulie 2018

Iată-l deci pe Novak ajungând la patru titluri la Wimbledon, mai multe decât a câștigat la Paris și New York împreună. Cu acest trofeu, Novak ajunge la un singur Slam în spatele lui Sampras, reintră în Top 10 și pe lista scurtă a pretendenților la ultimul Slam al anului, US Open.

Cât de repede se întorc lucrurile în tenis. Acum aproximativ o lună, Djokovic venea negru de supărare la conferința de presă după înfrângerea contra lui Cecchinato din sferturile Roland Garros. A refuzat să intre în sala principală, unde era așteptat, și s-a dus pe cont propriu în Interview Room 2, semnificativ mai mică, tocmai pentru a limita numărul de jurnaliști care abia așteptau să-l ia la întrebări. A răspuns monosilabic, a întrerupt câteva întrebări și la a doua parte, în sârbă, nici n-a stat până la sfârșit. ”Nici nu știu dacă voi juca pe iarbă”, a declarat el, provocând rumoare. Acum putem spune: Novak a avut un moment ”Garbine”. Anul trecut spaniola ieșea bulversată de pe teren la Paris după ce fusese înfrântă de Kristina Mladenovic și gălăgiosul public francez. A trebuit să întrerupă conferința pentru a se reculege după ce i-au dat lacrimile. Apoi, la fel ca Djokovic anul acesta, s-a dus la Wimbledon și l-a câștigat. Dacă tot au Slamurile porecle, propun una și pentru Wimbledon: ”The Rebound Slam”, pe care îl câștigă cei ambiționați de refuzul zeilor la Paris.

Acum știm cu siguranță un lucru: Novak Djokovic s-a întors la forma din perioada sa de glorie. Mă refer și la joc, și la foamea competitivă. Asta e o veste bună pentru fanii tenisului masculin, care au urmărit în ultimul an și jumătate cum Federer și Nadal și-au împărțit frățește trofeele, fiind deranjați prea rar de restul circuitului. Cu Murray, Wawrinka, Nishikori și Raonic absenți, singurul care a opus o rezistență cât de cât susținută duopolului Fedal a fost Juan Martin Del Potro. Dar cât să facă un singur om, fie el și ditamai omul? S-a împotrivit cât a putut lui Rafa în sferturi la Wimbledon, dar a fost nevoie de un jucător de calibrul lui Djokovic pentru a-l scoate din cursă pe spaniol într-o semifinală legendară, adevărata finală a turneului.

Efortul lui Kevin Anderson a fost remarcabil mai ales în sferturi și semifinală, în care a stat aproape 11 ore pe teren ca să elimine doi jucători redutabili pe iarbă: Federer și Isner. Însă ca întotdeauna când un meci de cinci seturi ajunge în decisiv la scoruri de două cifre, jucătorul învingător va plăti scump în meciul următor. Azi, venind după două astfel de meciuri, Anderson s-a resimțit clar: a suferit și deplasarea, și serviciul, și prospețimea deciziilor din schimburi. După primul set a cerut o pauză medicală în care a primit tratament la cotul drept. Abia în setul trei și-a dat drumul la joc, dar a fost prea puțin, prea târziu. Djokovic a fost tot timpul acolo, și mai proaspăt și cu mai multă experiență în aceste situații.

Ar fi avut Anderson mai multe șanse dacă reușea să închidă cu Isner într-un interval rezonabil? Cu siguranță. Primul lucru pe care l-a spus când a ieșit de pe teren a fost că speră ca acesta să fie un semnal ca Slamurile să introducă un tiebreak în decisiv. În anii treizeci, un meci de cinci seturi dura mai puțin de o oră. Din anii 60-70 încoace, avem destule videori pe Youtube pentru a compara intensitatea jocului cu cel de azi. Tenisul s-a schimbat și poate e timpul să se schimbe și regulile odată cu el. Mă tem că meciurile care intră în ultra-prelungiri nu mai servesc nimănui: nici jucătorilor, nici spectatorilor, nici organizatorilor, nici televiziunilor, nici celorlalți jucători și jucătoare care se trezesc cu programul dat peste cap. Semifinala Anderson – Isner i-a lăsat pe ambii jucători epuizați, micșorându-i învingătorului șansele la titlu, a fragmentat în două zile cel mai tare meci al turneului masculin și a dat peste cap programul finalelor feminine.

Acestea fiind spuse, ar fi avut un Anderson odihnit o șansă suficient de mare cât să spere la titlu? După cum jucat Djokovic tot turneul, mă îndoiesc. Poate i-ar fi luat un set, poate ar fi reușit chiar să împingă meciul în decisiv, dar Novak a fost din ce în ce mai solid de la un tur la altul, iar victoria contra lui Rafa cred că i-a dat cu adevărat aripi. Azi nu a mers bine doar returul său faimos, ci și serviciul unu, pe care a avut procentaje de peste 70%. Statistică: la ultimele 17 mingi de break pe care a trebuit să le apere în turneu, Djokovic a servit numai cu primul serviciu, inclusiv cele două mingi de set pe care le-a apărat contra lui Rafa în tiebreakul celui de-al treilea set. Azi nu i-a dat prea multe oportunități lui Anderson, convertind toate cele patru mingi de break avute și reușind un raport winnere/greșeli neforțate de 20/13. A fost pur și simplu mai bun la toate capitolele, iar în primele două seturi a dat impresia că se întrebuințează doar cât trebuie pentru a fi în avantaj.

*

Asta e impresia pe care o dau jucătorii care joacă bine: că e simplu. Cine l-a urmărit însă pe Djokovic în prima jumătate a anului, știe că nu a arătat deloc bine pe teren. Marian Vajda, antrenorul său, a declarat că ”aproape că nu era pregătit pentru Wimbledon”. Vajda a fost surprins de evoluția bună de la Queens, unde Djokovic a ajuns în finală, însă avea îndoieli pentru Wimbledon, unde meciurile erau trei din cinci seturi. Novak a fost eficient și n-a pierdut niciun set în primele două tururi și doar două în tot turneul. ”Principalele îmbunătățiri au fost la serviciu și retur. Înainte avea probleme, dar am lucrat și le-a regăsit.”

Meciul contra lui Nadal în semifinală a fost descris de sârb ca unul din cele mai bune meciuri ale sale. ”Esențialul era să rămână prezent în meci. Nu mai jucase de mult timp contra lui Rafa un meci de cinci seturi,” a explicat Vajda, care a mai observat că păstrarea acoperișului închis și a doua zi (regulamentul precizează că meciul trebuie să se desfășoare în aceleași condiții la reluare, iar în seara dinainte se jucase cu acoperișul închis pentru nocturnă) l-a scutit pe Novak de eventuala problemă a vântului. ”A folosit bine caracteristicile suprafeței”, l-a lăudat Vajda, precizând că și Nadal s-a adaptat foarte bine.

Iată-l deci pe Novak ajungând la patru titluri la Wimbledon, mai multe decât a câștigat la Paris și New York împreună. Interesant, nu? Altă statistică interesantă: i-a depășit pe McEnroe și Becker, ambii cu câte trei titluri aici. Cu acest trofeu, Novak reintră mâine în top 10 și pe lista scurtă a pretendenților la ultimul Slam al anului, US Open.

Fotografii: AELTC

Nu rata Povestea Primului Slam!

Simona Halep este, de acum, campioană de Grand Slam. O performanță istorică, a cărei însemnătate merită pusă în context. Cu șase ani petrecuți la turnee, echipa Treizecizero s-a pregătit pentru a putea pune în pagină Povestea Primului Slam. Nu o rata!

 

“Simona Halep. Povestea Primului Slam” este, la fel ca toate celelalte apariții editoriale Treizecizero, o revistă atent îngrijită, un produs premium de pus în colecție. Dedicată unei performanțe unice, publicația este o combinație între cuvânt și fotografie, între frumusețea detaliilor de atmosferă, profunzimea analizelor și emoția imaginilor.

Ea oferă o imagine amplă asupra drumului parcurs de Simona Halep pentru cucerirea Primului Slam: apariția în elită, ratările premergătoare marelui triumf, oamenii care i-au fost alături și, bineînțeles, punctul culminant – povestea turneului la care s-a petrecut totul.

Interviuri, o listă solidă de invitați surpriză și articole captivante – asta te așteaptă într-un produs editorial de neratat pentru fanii adevărați ai Simonei. Alte detalii despre surprizele din cuprins, aici.

 

Precomandă revista de aici.

Îți place?
Cele mai noi