Momente de la Wimbledon (I). Goran Ivanisevic și cea mai intensă poveste trăită vreodată la Wimbledon, ziua cea mare a Mariei Sharapova, visul Janei Novotna

Radu Marina | 10 iulie 2020

Ne reamintim de o parte dintre cele mai spectaculoase momente din istoria Wimbledon, o listă departe de a fi exhaustivă

Anularea ediției de anul acesta de la Wimbledon – în premieră după războaiele mondiale – a lăsat un gol imens în viața iubitorilor de tenis. Dar turneul și tot ceea ce înseamnă Wimbledon rămâne relevant, cu atât mai mult în această perioadă, în care s-ar fi jucat ediția din acest an.

Wimbledon a contribuit și el din plin la asta; întâi cu o campanie de marketing bine aleasă, Wimbledon Recreated, apoi cu anunțul de azi, potrivit căruia va acorda premii în bani jucătorilor care ar fi urmat să intre pe tablouri, chiar dacă turneul nu va avea loc.

E un moment bun să ne reamintim de o parte dintre cele mai spectaculoase momente din istoria Wimbledon, o listă departe de a fi exhaustivă.

Simona

Goran Ivanisevic – cea mai intensă poveste trăită vreodată la Wimbledon

Când Goran Ivanisevic a ajuns în 2001 la Wimbledon, turneu la care jucase și pierduse în mod dramatic trei finale (1992, 1994, 1998), a făcut-o de pe locul 125 mondial și având nevoie de wild card. Aproape retras și uitat, cu multiple accidentări la umăr și fără a mai avea motivație să joace tenis după finala pierdută în cinci seturi în 1998 la Wimbledon în fața lui Pete Sampras (care a fost cauza declinului), se considera, înaintea turneului, că un copil de mingi ar avea mai multe șanse să se impună la Wimbledon decât Goran Ivanisevic.  

Ivanisevic nu mai jucase o semifinală ATP din 1999; înainte de Wimbledon fusese învins clar pe iarba de la Queens de italianul Cristiano Carrati, jucător de top 200, cu doar trei victorii pe iarbă în întreaga lui carieră. 

Cu toate astea, el a primit o invitație la Wimbledon, ținându-se mai mult cont de rezultatele lui pe iarbă din anii trecuți și nu de cele recente. I s-a oferit această oportunitate, dar nimeni nu a crezut în șansele lui. Nici măcar Goran, care a ajuns la Wimbledon cu doar trei rachete și două tricouri, crezând că oricum nu va avea nevoie de prea multe, pentru că va fi eliminat rapid. 

Dar Ivansevic, care declara la începutul turneului că își dorește doar să fie mândru de el, a început să câștige. A câștigat cu Frederik Jonsson, a uimit pe toată lumea cu victoria în fața lui Carlos Moya, l-a învins în patru seturi pe Andy Roddick, iar după succesul cu Greg Rusedski din optimi, totul părea să capete sens pentru croat. “Nimeni nu mi-a dat nicio șansă, nimeni nu a crezut că pot. De acum, totul e deschis. Primul turneu s-a încheiat, iar luni va începe următorul. Din acest moment, oricine poate câștiga”, declara el la finalul primei săptămâni de Wimbledon. 

Și, într-adevăr, așa a fost. În sferturi, Ivanisevic a obținut o victorie imensă cu Marat Safin, numărul 3 mondial pe atunci, urmată de două dintre cele mai dure meciuri pe care un jucător de tenis le-a jucat (și câștigat) vreodată. 

Croatul a câștigat semifinala cu Tim Henman, după un meci de cinci seturi, disputat pe parcursul a trei zile, ploaia jucând un rol crucial în rezultatul meciului (“Ăsta e destinul. Dumnezeu a vrut ca eu să câștig acest meci – așa că a trimis ploaia”, spunea Goran). Ca mai apoi să câștige turneul după o finală nebună cu Patrick Rafter, cel despre care toată lumea credea că va fi câștigătorul a 115-a ediții a Wimbledon, finală în care Ivansevic a fost la două puncte de a fi învins, dar pe care a încheiat-o câștigător, cu toate acele emoții formidabile de la finalul meciului. 

A fost 6-3, 3-6, 6-3, 2-6, 9-7 pentru Goran, care a completat astfel una dintre cele mai frumoase povești pe care Wimbledon le-a avut vreodată. După trei finale pierdute la Wimbledon care l-au dus spre depresie și declin și cu o carieră spre apus, Ivanisevic devenea, în sfârșit, campion la Wimbledon, turneul pe care l-a iubit cel mai mult. Era primul wildcard care triumfa la Wimbledon și primul jucător de la Boris Becker (1985) care câștigă turneul fără a fi cap de serie. Povestea lui cu Wimbledon avea un final fericit. 

Wimbledon 2004 și ziua în care cariera Mariei Sharapova s-a schimbat pentru totdeauna 

Pe 3 iulie 2004, Maria Sharapova, în vârstă de 17 ani, cucerea primul ei titlu de Grand Slam, după o finală pe care a câștigat-o categoric (6-1, 6-4) în fața Serenei Williams, neînvinsă la Wimbledon din 2001. 

Nimeni, nici măcar Serena Williams, n-ar fi crezut că drumul ei către al treilea titlu consecutiv la Wimbledon va fi oprit de o jucătoare de 17 ani, care nu trecuse până atunci niciodată de sferturile de finale la un Grand Slam. Cu o nonșalanță incredibilă și o stăpânire de sine greu de găsit la un adolescent, Sharapova a învins-o pe Williams cu propriile ei arme: dominând-o de pe linia de fund, fiind agresivă și foarte agresivă și sufocând-o, atât la retur cât și la serviciu.

3 iulie 2004 a fost ziua cea mare a Sharapovei, adolescenta venită din Siberia, care a călătorit alături de tatăl ei din Rusia spre Florida pentru a-și îndeplini visul de a deveni una dintre cele mai mari jucătoare de tenis. Wimbledon 2004 a fost primul pas în îndeplinirea acestui vis, Sharapova devenind ulterior una dintre cele mai faimoase jucătoare din istoria acestui sport. Totodată, a fost și ziua în care a devenit cea mai mare rivală a Serenei Williams. După finala din 2004 de la Wimbledon, Sharapova a mai învins-o pe Williams o singură dată din 19 încercări.  

Primul golden set din istoria tenisului la un Slam: Yaroslava Shvedova vs. Sara Errani  

N-ar fi crezut nimeni că o partidă de tur trei disputată pe terenul 3 de la Wimbledon între Sara Errani, favorita 10 la ediția din 2012, și Yaroslava Shvedova ar putea face istorie. Dar cum istoria se produce atunci când te aștepți mai puțin, Shvedova a devenit, prin victoria 6-0, 6-4 în fața Sarei Errani, prima jucătoare din istoria turneelor de Grand Slam care izbutește un “golden set”, adică reușește să câștige un set fără a ceda vreun punct. 

Federația Internațională de Tenis (ITF) a confirmat la scurt timp după meci că performanța este una unică la nivelul turneelor de Grand Slam. Anterior, aceeași Shvedova reușise să stabilească un record în acest sens la turneul WTA de la Memphis, când a câștigat 23 de puncte consecutive contra lui Amy Frazier. La Wimbledon 2012, Yaroslava și-a depășit propriul record și a ridicat o ștachetă care cu greu poate fi ajunsă prea curând. 

Boris Becker, campion de Grand Slam la 17 ani 

Povestea lui Boris Becker e una fabuloasă din orice unghi ai privi-o. Vorbim de un jucător care a debutat în circuitul profesionist în 1984, avându-i alături pe românii Gunther Bosch, ca antrenor, și Ion Țiriac, ca manager. Într-un singur an, Becker a urcat în primii 20 de jucători ai lumi. 

Când a ajuns la Wimbledon, în 1985, deși destul de bine clasat, nu era cunoscut. Câștigase la Queens, turneu premergător Wimbledon, dar cu toate astea nu era considerat vreun pericol: era prea tânăr și prea puțin experimentat pentru a putea fi luat în seamă. Dar și pentru că Boris nu agrea neapărat iarba, el fiind un jucător care a crescut și s-a dezvoltat pe zgură. 

Și totuși, forma pe care Boris a arătat-o la Queens a fost dusă apoi mai departe la Wimbledon: a trecut rapid de primele trei tururi, apoi a fost forțat de Bosch și de Țiriac să continue meciul cu Tim Mayotte deși s-a accidentat la gleznă (în timpul meciului și-a sucit glezna și a vrut să abandoneze, dar cei doi români i-au strigat să cheme medicul și să continue meciul) iar apoi i-a învins, în câte patru seturi, pe Henri Leconte, Anders Jarryd și Kevin Curren. 

Prin victoria 6-3, 6-7, 7-6, 6-4 obținută în fața americanului Kevin Curren, Boris devenea, la 17 ani, un adevărat star mondial și era, la acel moment, cel mai tânăr jucător care se impunea într-un Grand Slam, nefiind cap de serie. 

Chiar și după acest trofeu câștigat și deși transformat rapid într-o vedetă, mulți au pus acel rezultat pe seama capilor de serie eliminați mult prea devreme, care spuneau ei, i-au permis neamțului să avanseze în turneu. Dar acest subiect a fost rapid închis de Boris un an mai târziu, când a repetat rezultatul, câștigând, de data asta, finala în față favoritului principal, Ivan Lendl. Asta deși, cum povestește Bosch în interviul pentru 30-0, Becker a fost lăsat în mod excepțional de către antrenorul român să plece pentru un weekend la Monte Carlo, între Queens și Wimbledon. Ulterior acestor două trofee, Becker a mai adăugat alte patru titluri de Grand Slam, spunând de multe ori că succesul mult prea prematur l-a costat și nu s-a putut dezvolta așa cum și-ar fi dorit, pentru că ori de câte ori intra pe un teren de tenis, totul se raporta la Wimbledon 1985. 

John Isner vs. Nicolas Mahut – cel mai lung meci din istoria tenisului 

John Isner și Nicolas Mahut au stabilit, pe 24 iunie 2010, la Wimbledon un record cu siguranță aproape imposibil de doborât vreodată: cel mai lung meci de tenis din istorie. 

Ceea ce trebuia să fie un simplu meci de prim tur la un Grand Slam s-a transformat într-un meci intrat în folclorul sportului, întins pe trei zile și cu o durată de 11 ore și 5 minute, cu doi jucători care nu se puteau desprinde unul de celălalt. Meciul a început la ora 18:13 (ora locală), pe 22 iunie și a fost oprit câteva ore mai târziu, din cauza lipsei de lumină, înainte de începerea setului cinci. 

Partida a fost reluată a doua zi, pe 23 iunie, la ora 14:05 și oprită la ora 21:09, din nou din cauza lipsei de lumină, când scorul era 59-59 în setul decisiv. A treia zi, meciul a început în jurul prânzului și s-a încheiat la 16:47 cu victoria lui John Isner, după un decisiv care a durat peste 8 ore. 6–4, 3–6, 6–7 (7), 7–6 (3), 70–68 a fost scorul final cu care Isner a câștigat meciul. 

Wimbledonul surorilor Williams 

În anii ’80, Wimbledonul a fost despre Martina Navratilova. Începând cu anii 2000, Wimbledon a fost despre surorile Williams, cele care au dominat acest turneu ca nimeni altele. Când n-a câștigat Venus la simplu, a câștigat Serena. Când n-a câștigat Serena, a câștigat Venus. Iar când n-au câștigat la simplu, au ieșit învingătoare la dublu. 

Începând cu 2000, când Venus s-a impus în premieră la Wimbledon, turneul a fost, într-o foarte mare măsură, dominat de surorile Williams. Timp de 15 ani (2000-2015), doar în patru rânduri (2006, 2011, 2013, 2014) Venus și Serena NU au jucat finala turneului de la Wimbledon în proba de simplu. Cele două surori au, împreună, 20 de finale jucate, dintre care 12 sunt titluri câștigate. La dublu s-au impus în șase rânduri. 

Jana Novotona și perseverența 

Jana Novotona a fost una dintre acele jucătoare de tenis pentru care nimic nu a venit ușor. Nu s-a trezit cu un Grand Slam câștigat brusc și venit de nicăieri. Ci a trebuit să piardă finale și semifinale ani la rândul, să cunoască gustul amar al acelor înfrângeri dure, înainte ca visul ei să se împlinească. 

Pentru că da, visul Janei Novotona a fost să câștige un Grand Slam. Iar acel Grand Slam a venit după două finale pierdute la Wimbledon, o finală pierdută la Australian Open și alte trei semifinale ratate. Dincolo de eșec, a fost dezamăgirea.

Dezamăgirea și lacrimile de la Wimbledon în 1993, când a pierdut finala cu Steffi Graf, deși a condus cu 4-1, 40-30 în setul decisiv. Katherine, ducesa de Kent, a fost cea care i-a înmânat premiul, a consolat-o și i-a transmis: “Nu-ți face griji, într-o zi vei câștiga titlul ăsta”. Frustrarea de la Wimbledon din 1997, când se vedea pentru a doua oară învinsă la Londra, de data asta de Martina Hingis. Katherine, ducesa de Kent i-a înmânat din nou trofeul de finalistă și i-a transmis: “Sunt sigură că a treia oară va fi cu noroc”. 

Și așa a fost. A treia oară a fost cu noroc. Un an mai târziu, în 1998, Jana Novotna o învingea în finală pe Nathalie Tauziat și devenea noua campioană a turneului de la Wimbledon. Momentul Wimbledon 1998, unicul ei Grand Slam câștigat, a rămas de neuitat pentru toată lumea tenisului.

Îți place?
Cele mai noi