Interviu 30-0 | Andreea Mitu: „Sunt sigură că procesul în care sunt o să dea roade. Dar mă gândesc în primul rând la nevoile băiatului meu”

Andrei Năstase | 29 februarie 2024

„Da, sunt mamă, dar am tot încercat să-mi reiau și să-mi continui cariera de jucătoare de tenis. Nu-i simplu. Încerc să fac tot ce pot.”


este partener principal al Transylvania Open

Am vorbit cu Andreea Mitu spre finalul Transylvania Open, turneu la care a ajuns în semifinalele probei de dublu (alături de Jaqueline Cristian). Andreea a primit și un wildcard pentru tabloul de simplu de la TO – a pierdut în primul tur, învinsă de Anastasija Sevastova, una dintre numeroasele jucătoare care revin în circuit după ce au devenit mame. Din punctul ăsta de vedere, turneul de la Cluj, cu lounge-ul jucătoarelor plin mai mereu de copii, ne-a arătat lumina caldă a unui sport pe care toate jucătoarele ni-l descriu ca fiind tot mai rece. Dur.

Și poți plasa discuția noastră cu Andreea Mitu, mamă a unui băiat – Adam – care se pregătește deja de școală, tocmai la întâlnirea dintre lumea ultra performantă a tenisului modern și cerințele vieții de familie.

***

Andreea Mitu a încercat, imediat după ce a născut, să revină cu totul la tenis. Dar a avut accidentări, apoi au fost anii cu covid, apoi iar accidentări. „După perioada aia de lockdown am avut prima ruptură la mușchii abdominali. A fost o ruptură mare. Am vrut să revin și să joc la simplu, însă s-a rupt iar în altă parte. Am avut șase rupturi abdominale în cinci luni!”.

Așa că în 2022 a luat o pauză de 7 luni pentru a se reface. Și nu a renunțat. „Am trecut peste acele rupturi musculare, dar acum mă confrunt cu cicatricile (scar tissues) acelor rupturi. După ultima ruptură mi-a rămas o cicatrice care îmi dă, atunci când se inflamează, aceleași semnale. Și nu știu dacă e o ruptură nouă sau e cicatricea, pentru că durerea radiază. Anul trecut a trebuit să mă opresc de trei-patru ori din cauza asta. Eram la turnee în afară, nu în România, și a trebuit să mă opresc și să fac o ecografie. M-am gândit de câteva ori că dacă se mai rupe o dată, gata – mă opresc. Gândește-te și că până anul trecut am jucat foarte puțin. Chiar am calculat: în ultimii șase ani am jucat în total cu 16 meciuri mai mult decât am jucat anul trecut. Prin comparație, da, anul trecut am jucat mult.”

A jucat 70 de meciuri în 2023, a câștigat 51 – inclusiv titlul de la Praga (turneu ITF de 60.000) – dar spune că sezonul precedent n-a fost complet. „Am avut 20 de săptămâni, 20 de turnee. N-au fost așa de multe. Când am făcut planul de turnee – ca să îmi ating obiectivul, Top 250 – aveam o medie de 25 de turnee. Eu am jucat 20, și la două am abandonat din cauza unor accidentări. Deci aș fi vrut să joc mai mult, ca să urc mai mult în clasament.”

Cu Jaqueline Cristian, Andreea nu mai făcuse echipă până la Cluj. Spune că s-au gândit la asta întâmplător. „Cred că eram la masă la Melbourne, înainte să intru eu să joc la simplu. Nu eram sigură că joc la Cluj, cred că atunci se închiseseră listele pentru tabloul de simplu, eram ultima intrată sau prima sub linie. Și-am spus să vin măcar să joc dublu, pentru că atunci nu știam de wildcard.”

A fost o decizie bună. Nu doar pentru că au câștigat două meciuri frumoase la Cluj, primul în fața unei alte perechi românești, Mara Gae-Anca Todoni, dar și pentru că au putut testa acest parteneriat. „Eu n-am mai jucat foarte mult dublu anul trecut – în tot cazul, nu cât de mult jucam înainte – și cred că mi-am pierdut puțin din agilitate, din plasamentul în teren. Și primul meci l-am jucat mai temătoare, am avut și emoții, dar al doilea meci cred că a fost chiar bun. Îmi place că Jaq lovește foarte tare, de pe spate e foarte solidă, are un serviciu incredibil și-mi ușurează mult munca de la fileu”.

Jaq și Andreea n-au putut trece de Caty McNally și Asia Muhammad, perechea care a și câștigat trofeul TO la dublu, însă pentru Andreea săptămâna de la Cluj a fost foarte bună. Mai ales că l-a avut alături pe băiatul ei. Asta nu se întâmplă prea des la turneele din afară, unde Andreea călătorește mai mult singură, fără Adam și fără tatăl lui. „Băieții m-au însoțit anul trecut doar câteva săptămâni. Am legat trei turnee: două în Cehia, la primul (Prerov n.a.) am făcut semifinală, la celălalt (Praga n.a.) am câștigat, apoi am jucat la Viena, unde am abandonat cu Miriam (Bulgaru n.a.). Și am legat alte patru turnee în Grecia. Nu e ușor.”

Andreea spune că s-a simțit cu atât mai bine la Transylvania Open: „Totul este foarte bine organizat. Nu e prima oară când sunt singură cu Adam aici – și mereu am avut ajutor. Ramona, de la Players Desk, chiar mi-a zis: Ne descurcăm, stai liniștită, du-te la meci.

Pornind de la acest „stai liniștită, du-te la meci„, am întrebat-o pe Andreea despre ambițiile și așteptările ei anul acesta, despre cum privește drumul ei în tenis, despre rutina zilnică de mamă și sportivă de performanță, despre echipa cu care lucrează. În final, am vorbit despre toate lucrurile bune învățate de Andreea pe terenul de tenis și în lumea tenisului, o sumedenie de obiceiuri valoroase care (tot) nu reușesc să o convingă să-și dorească pentru Adam același parcurs.

Andreea, cum ai lucrat anul trecut și cum arată echipa ta acum?

Din ianuarie anul trecut l-am rugat pe domnul Daniel Dobre să mă ajute. Și a fost o îmbunătățire vizibilă în jocul meu. Nu este full time, pentru că se ocupă și la Clubul Voinicelul, dar mereu când am nevoie mă duc acolo. Și vorbim constant. De călătorit nu poate să călătorească, mi-ar fi și greu financiar. Pe lângă Daniel Dobre, mai este un băiat la club – noi îi spunem Teddy – care mă ajută. Iar pe pregătire fizică cred că se fac doi ani de când lucrez constant cu Dan Cristea.

Cum s-a schimbat perspectiva ta asupra carierei tale în ultimii ani? Și cum s-a schimbat rutina cu care erai obișnuită?

Prima schimbare e evidentă. Sunt mama lui Adam, dar am tot încercat să-mi reiau și să-mi continui cariera de jucătoare de tenis. Nu-i simplu. Încerc să fac tot ce pot. Nu plec de acasă mai mult de două săptămâni, apoi stau acasă două săptămâni. Din septembrie, Adam va începe școala, va avea prezență minimă de 75%, deci nu va mai putea călători cu mine la turnee. Dar prefer să fie așa, pentru că el trebuie să evolueze, să interacționeze cu alți copii. Când e cu mine la turnee mă joc eu cu el, îl duc la locurile de joacă – chiar după interviu mergem la locul de joacă. Totuși, din punctul meu de vedere, era mai bine dacă era la grădiniță, la programul lui, să învețe, să se joace. Deși simplu nu e nici așa. Pentru că acum câteva veri – să fi avut vreo trei ani și jumătate -, cum plecam de acasă, cum răcea; mă întorceam, se făcea bine; plecam și iar răcea. Cred că somatiza. Dar n-am încotro, dacă vreau să mai joc tenis, înseamnă că trebuie să mai lipsesc de acasă.

Însă nu e niciodată ușor să plec la turneele din afară. Mă ajută dacă am un zbor de dimineață, la 6-7 dimineața, ca Adam să fie încă la somn, să doarmă. Chiar dacă pregătesc fiecare plecare cu trei-patru zile înainte, îi spun în fiecare zi că o să plec la un turneu. De exemplu, l-am pregătit cu Australia. Zic: Mami se duce la un turneu foarte mare, cel mai mare turneu pe care îl joacă de când te-ai născut tu, o să câștige bani mai mulți, o să ne fie mai bine, este o realizare pentru mine. Și am pierdut meciul, vorbesc cu el, cu jetlag-ul, cu tot ce era, diferența de fus orar. Și zic că nu sunt supărată, pentru că a fost un turneu foarte bun, am muncit foarte mult ca să ajung aici. Și apoi îi repet: partea financiară este foarte rewarding. La scurt timp, avem un musical cu grădinița și cu școala, și avem locuri fix lângă educatoare. La care vine educatoarea la mine și îmi zice: Vreau să vă felicit, am auzit că ați fost în Australia, și ne-a zis Adam că deși ați pierdut, ați câștigat foarte mulți bani. Știa toată grădinița!

Dar, revenind, mi-e foarte greu să plec chiar și acum, mai ales dacă e un zbor după amiază. Am avut zborul spre Melbourne la patru după amiază și Adam a început să plângă înainte să plec. Am început și eu să plâng, nici mai puteam să respir. M-am liniștit abia când am ajuns la Doha, deci după vreo șapte ore. El, într-adevăr, e bine, cumva este obișnuit, dar niciodată nu-i plăcută despărțirea asta.

Și a mai fost o fază, când am fost chemată de urgență la meciul de Fed Cup cu Polonia. Cred că acum doi ani. Ajunsesem acasă după două săptămâni cât am fost plecată, am avut un weekend la munte și am zis: Mami o să stea acasă două săptămâni. Asta se întâmpla, cred, sâmbătă-duminică. Și luni mă sună Horia (Tecău): Ce faci, care-i programul? Avem nevoie de tine să completăm echipa de BJK Cup. Mi-am dat acordul, mi-am făcut bagajul în seara aia, și dimineața l-am găsit pe Adam îmbrăcat și încălțat la ușă, că vine cu mine. A fost cumplit de greu, nu am putut să plec de acasă, era să pierd avionul. Deci e foarte greu. Mi-e mai ușor când e cu mine, dar atunci prioritatea este el, și mi-e mai greu să rămân concentrată la ce am de făcut. E un echilibru pe care trebuie să-l găsim.

E adevărat că înfrângerile – și nu doar cele de pe teren – sunt mai simplu de acceptat când devii mamă? Îmi imaginez că toate trec mai repede când îți vezi băiatul și pui lucrurile în context.

Tot mi se pare dramatică prestația mea de la simplu aici (zâmbește). Dar, da, trec mai repede peste înfrângeri ca aceasta. M-am maturizat foarte mult, sunt o versiune mai bună a mea. E firesc să fie așa, pentru că nu mai sunt doar eu. Nu mă gândesc doar la mine, mă gândesc în primul rând la nevoile lui Adam. Înainte de orice altceva.

Apropo, știi ce mi-a zis după meciul pierdut la simplu aici, la Cluj? Eu i-am spus să-mi dea un pupic, pentru că mami a pierdut și-i supărată. Mi-a zis: Mami, îți dau câți pupici vrei, dar nu fii supărată. Meciul următor o să joci mai bine și o să-l câștigi.

Se uită la meciurile tale?

Nu prea se uită, nu are așa multă răbdare. Nu pot să zic că-i place foarte mult tenisul. L-am dus la grupa de inițiere, n-am făcut eu cu el, dar nici nu vreau să-l forțez. Cumva, văzându-mă pe mine, adult, jucând și fiind în lumea asta, cred că asociază tenisul cu oamenii mari. Și zice: și eu o să joc tenis când o să fiu mai mare. Acum nu cred că înțelege foarte bine că eu am început de mică.

Dar ți-ar plăcea să se apropie de sportul tău?

Nu. De fapt, nu și da. Acum ceva ani eram foarte hotărâtă pe nu. Acum nu mai sunt așa de categorică. Mi-aș dori să știe să joace, dar nu și să urmeze o carieră profesionistă.

De ce nu?

Mi se pare prea mare chinul, sunt foarte multe sacrificii. Și mai ales pe tur la băieți – acolo mi se pare și mai dificil. Poate nu gândesc cum trebuie. Într-un fel, mi-ar plăcea să joace acum, în primii ani, să învețe să aibă o disciplină, să se țină departe de rele: știi cum e, faci sport, ai cu ce să-ți ocupi timpul. Dar mai târziu nu știu. Uite, acum, băieți de 15 ani joacă deja Grand Slam-uri, corect? Vorbesc de cei buni. Deci totul devine foarte dur, sunt multe sacrificii.

Ai amintit de disciplină. Tot cu gândul la dezvoltarea tinerilor: ce alte virtuți, calități sau măcar obiceiuri valoroase ai învățat cu ajutorul tenisului?

Trecem peste faptul că sportul de performanță nu e neapărat sănătos? (zâmbește). Tenisul îți deschide, în general, mai multe oportunități; și-ți deschide și ușa spre alte culturi: călătorești mult, întâlnești mulți oameni, înveți să comunici cu oameni diferiți, devii foarte independent – deși asta are și minusuri, nu doar plusuri. Pe lângă disciplină, înveți să fii rezilient, treci mai ușor peste zilele mai puțin bune. Pentru că oricine poate juca bine în ziua lui bună, dar ce te faci în zilele proaste? Trebuie să ieși din starea proastă. Și ce faci când ai cinci zile proaste la rând, cum faci să ieși din ciclul ăsta? La tenis înveți și răbdarea, pentru că totul se construiește cărămidă cu cărămidă. Înveți să iei decizii și să ți le asumi.

Avem o sumedenie de exemple – în ambele circuite – de jucătoare și jucători care performează după 30 de ani. Și chiar după 35. Cum faci să-ți păstrezi încrederea că cei mai buni ani ai tăi s-ar putea să urmeze?

Știi, există o vorbă: trust the process – ai încredere în proces. Sunt zile bune, sunt zile mai puțin bune, important e să ai disciplină. În cazul meu, să mă prezint zilnic la antrenament, la pregătire. Pentru că n-o să mă concedieze nimeni dacă nu merg azi la muncă, nu? Sunt propriul meu șef. Dar mă ajută obișnuința de zeci de ani și știu că trebuie să fac în fiecare zi ceva pentru mine, pentru sport, pentru cariera mea. Cred că de când am devenit mamă m-am maturizat foarte mult. Am și lucrat pentru asta, am făcut și terapie pentru dezvoltarea mea personală timp de doi ani, în timpul covid. M-a ajutat mult. Îmi gestionez mai bine nu doar timpul, dar și emoțiile, energia. Mă încarc cu foarte multă iubire – asta contează mult.

Fizic, îți dai seama, nu mă mai recuperez așa de repede cum o făceam acum șase-șapte ani, poate de aici și accidentările. În schimb, experiența e acolo, am tot acumulat-o, încă de când am început să joc pe tur. Și poate că dreapta mea nu face atât de mult damage cum făcea în 2015, la Roland-Garros; poate nu mă mai mișc la fel de bine ca în 2015. Dar cred că, per total, sunt mai bine. Pentru că am evoluat la alte chestii. Am făcut loc unui joc de apărare, am făcut loc ideii de-a juca mai rotund și mai divers, de-a sta mai mult în punct; de a nu termina toate punctele din trei lovituri. Astea au venit în ultimii doi-trei ani. Deci jocul meu a evoluat – chiar dacă nu s-a văzut acum câteva zile (zâmbește). Și nu cred că e în forma lui finală. Lucrez să adaug un slice în joc, să vin mai mult în față, să am mai multă varietate la serviciu. În perioada în care am făcut pauza de șapte luni, și apoi încă o bună perioadă de timp, aproape doi ani în total, am dat și ore de tenis. Lecții. Asta m-a ajutat foarte mult. Acum observ mai bine tactic, tehnic, și pot face schimbări mult mai repede. Când dai lecții, trebuie să dai mingea frumos, exact unde trebuie, și în același timp trebuie să dai și sfaturi.

Cum te poziționezi, cu ce obiective lucrezi anul ăsta? Cât și unde vrei să joci? Și unde vrei să ajungi, dacă toate se leagă.

Am o țintă, un obiectiv de clasament, dar aș vrea să mai lucrez puțin înainte să-l fac public. Îmi doresc să joc mai mult simplu. Și un target clar e să prind toate Grand Slam-urile. Mai am ceva puncte de apărat, foarte puține, ca să prind cut-ul pentru Paris, dar nu vreau să mă gândesc prea mult la asta. Jocul meu evoluează, lucrez și la pregătirea mentală, deci, dacă toate se aliniază, o să vină și meciurile bune, și punctele. Îmi doresc să fiu sănătoasă și să pot juca ce-mi propun: că vor fi 20 sau 25 de săptămâni, vedem pe parcurs. Important e să nu am accidentări care să mă țină departe de teren mai multe săptămâni. Sunt sigură că tot procesul în care sunt o să dea roade.

„Jungla ITF” – așa i-a zis anul trecut Irina Bara. E așa de dură lumea ITF? Atât de mult a crescut nivelul în circuit?

Da, e o lume foarte dură. Și mult mai dură acum decât înainte – când jucam eu turnee mai mici. E incomparabil nivelul, totul a evoluat foarte mult. Și nu zic că la WTA e ușor, doar că la ITF toată lumea lasă totul pe teren: chiar dacă au mici accidentări, le vezi acolo singure, cu rola, bandajate sau bandajându-se, cărându-și gențile pe teren. Și apoi mor cu tine de gât. Nu există meci ușor, nu primești cadouri.

Uite, eram locul 800 în ianuarie 2023. Și mi-am propus să nu joc niciun turneu de 25.000 – acum sunt de 35.000, dar e cam același lucru. În final am jucat două turnee de 25k în Grecia, la unul am mers până în finală, am pierdut cu Irina Bara. Acolo mi se pare cel mai greu. Ai jucătoare care au fost în Top 100, ai jucătoare clasate între locurile 100 și 200, ai junioare foarte bune, apoi le ai pe cele de la locurile 300 la locurile 600, care joacă bine, au loviturile, dar le lipsește ceva ca să facă pasul următor; să prindă Slam-urile, de exemplu. E foarte greu, sunt meciuri foarte dure, trebuie să vii tu cu ceva în plus să-ți câștigi meciul. Pentru că nu-l primești cadou.

Eu joc mult mai bine cu adversarele care au un nivel mai bun; nu vorbesc neapărat de clasament, ci de lovituri. Însă orice jucătoare are nevoie de meciuri: așa îți câștigi ritmul, încrederea, match fitness-ul; așa îți aranjezi jocul. Și asta e foarte greu să faci la un WTA. Uite, la Cluj am jucat cu Sevastova, former number 10? Sau a fost pe 11? A fost greu. Și acasă, cu emoții… Dar sunt super recunoscătoare pentru oportunitate!

Vreau să spun că e important calendarul. O să încerc să joc două ITF-uri, apoi calificări la un WTA, iar un ITF, iar un WTA, ca să am niște meciuri, să am o bază, să câștig încredere.

Fotografii: Transylvania Open


Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi