Irina Bara: „Simt că dau 100%. Încerc să fac totul ca să pot să am acest ‘breakthrough'”

La Cluj, Irina Bara a ajuns cu sentimente amestecate. Pe de-o parte, bucuria să fie din nou la Transylvania Open, turneu pe care l-a câștigat la dublu, acum doi ani; de cealaltă parte, regretul că n-a prins tabloul de simplu.

Am vorbit cu Irina și despre asta, dar am vorbit mai ales despre perioada prin care trece, despre drumul dur din ITF înapoi spre WTA, despre repoziționare: nu în raport cu ambițiile și obiectivele ei în tenis, dar în raport cu mijloacele de a le atinge.

IRINA BARA, DESPRE…

Transylvania Open

Am rămas afară de pe tabloul principal de simplu, iar în calificări nu am mai putut să ajung, pentru că eram implicată în alt turneu. Am avut și ghinion, am înțeles că Pavlyuchenkova s-a retras exact după deadline. Dacă se retrăgea înainte, puteam să intru. Se întâmplă în tenis. Așa că joc doar dublu. Sâmbătă am terminat turneul din Italia, am jucat trei ore, am pierdut, am plecat direct la aeroport. Am avut două zboruri și am ajuns aici pe la două noaptea. Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp pentru turneul ăsta, dar așa a fost programul. Nu am avut niciun control.

Despre intenția de-a face din nou un rezultat bun la dublu, după ce în 2021 a câștigat trofeul

Nu am mai jucat dublu în ultima perioadă. În (circuitul) ITF te omoară să joci și simplu, și dublu. Dacă joc două-trei ore de simplu și mai am și dublu în fiecare zi, nu pot. O să fac asta la WTA-uri sau turnee mai mari, la ITF nu mai joc și dublu, și simplu. Dar aici, fiind în România, îmi părea rău să nu vin. Am rămas afară la simplu, nu puteam să mă retrag de la dublu. 

Am câștigat la dublu în 2021. Mi-am făcut datoria (râde). Mi-ar plăcea să facem o performanță bună aici. N-am jucat cu Jaqueline dublu de mult timp; în ultimii cinci ani sigur n-am jucat. Dar cred că am putea să jucăm bine împreună. Turneul e în România, echipa e formată din două românce, mi se pare frumos. Să vedem cum ne înțelegem pe teren.

Despre viața pe fast-forward când nu mai ai 18 ani și energia celui care descoperă lumea tenisului

Evident, este și oboseală (în stilul de viață din ciruit n.a.), dar nu pot să zic că nu mai am motivația necesară sau că nu mai am energie. Am. Doar că mi se pare că, față de acum 10 ani sau chiar și cinci ani, am nevoie de mai multe zile libere. Asta e clar. După două-trei turnee la rând, simt nevoia să-mi iau dou-trei zile „off”. Complet, fără tenis, fără nimic. Dacă dau timpul înapoi, nu îmi luam zilele astea niciodată. Mă simțeam vinovată să-mi iau trei zile: am alte turnee, nici gând, adică „keep going”. Dar acum corpul cere altceva. Și am descoperit că mă ajută chestia asta, nu mă încurcă. În două zile nu uit să joc tenis. Doar mă relaxez, mă refac. Și când încep, încep cu energie 100%.

Cum se uită la sezonul acesta?

Cred că dacă fac bilanțul, nu e așa rău față de cum l-am simțit eu. La nivel de „feeling”, anul ăsta mi se pare unul dintre cele mai proaste din cariera mea. Am ratat Roland Garros, nu am jucat pe tablou la niciun Grand Slam, am jucat mai puține turnee WTA și mai multe ITF, pentru că nu mi-a permis clasamentul. Deci l-am simțit mai puțin bun decât ceilalți ani. Dar, dacă mă uit obiectiv, nu a fost chiar atât de rău. Adică o să termin în Top 200 la simplu, la dublu depinde de ce facem la Cluj; sunt sănătoasă, n-am avut nicio accidentare gravă, încă-mi face plăcere să joc, sunt motivată. Nu e atât de rău pe cât l-am simțit.

Cum reușește să își păstreze încrederea că merge pe drumul bun?

Eu, personal, nu prea pot să-mi mențin încrederea. O dobândesc – poate nu vă așteptați la răspunsul ăsta – în niște meciuri proaste. Meciuri proaste, dar câștigate cu multă luptă. Genul de meciuri în care chiar dacă am jucat prost, m-am simțit prost și au fost condiții grele, am reușit și le-am dus la capăt. Și, în general, în turnee, după ce trec de un prim tur mai dificil, merg mult mai ușor în următoarele meciuri, pentru că simt că trec un prag – parcă victoriile vin de la sine după. Așa vine și încrederea la mine. 

Dacă nivelul de tenis este cum mi-l doresc eu – bineînțeles, nu pot să-l mențin mereu la cel mai înalt nivel, nimeni nu poate, poate doar Djokovic sau Nadal – dar dacă nivelul este unde-mi doresc eu și mai vin și câteva victorii, rămâne încrederea. Problema este când nu vin victoriile, indiferent cât de bine joci sau cât de bine te simți la antrenamente și cât de bine pregătită ești, dacă nu vine măcar o victorie aici, o victorie acolo, sau două, se duce încrederea. Nu ai cum să o păstrezi, să o menții.

Avem o sumedenie de sportivi și sportive care au un „breakthrough” târziu în carieră. Cum păstrezi spațiu pentru ideea că ce-i mai bun urmează?

Contează foarte mult cum te antrenezi, cum te pregătești. Eu simt că fac lucrurile bine. Simt că dau 100%. Nu am perioade când nu vreau să mă antrenez. Întotdeauna dau 100%, și la antrenamente, și la meciuri. Și încerc să fac totul ca să pot să am acest breakthrough. Adică să fiu cumva pregătită pentru că vine și săptămâna aia: ai un tablou OK, prinzi o formă bună, îți plac condițiile. Atunci trebuie să fii pregătit să o fructifici. Dacă nu ești pregătit, nici nu are cum să vină. Deci, în primul rând, trebuie să fii pregătit. Ăsta-i pasul pe care-l fac și l-am făcut. În ultimii ani am fost acolo, aproape de Top 100. Acolo m-am bătut. Acum am pierdut din puncte, am alt clasament, nu-i la fel de bun. Dar eu îmi simt nivelul. Adică-mi amintesc ultimii ani, îmi amintesc meciurile cu jucătoare mai bine clasate și știu că acolo-i locul și nivelul meu. Și, cumva, asta îmi dă încrederea. Dar, cel mai important, cred că este să fii sănătos și fit. Pentru că astea sunt problemele principale. Și cred că trebuie să fii humble – cred că acesta e termenul. În ultimii ani, am jucat turnee mult mai mari, mai frumoase. Nu poți să compari condițiile de la WTA cu ITF-ul.

Uite, acum am jucat în Sardinia, un turneu mai mic. Ultima oară când am jucat acolo a fost acum șase ani, când mi-am zis: sper să nu mai ajung aici în cariera mea, am depășit pragul. Dar uite că după șase ani m-am întors. Dar nu m-am întors cu mentalitatea: „Wow, cât de jos am ajuns! Nu, am zis: OK, I have to start over. Trebuie să trec din nou peste turneele astea mai mici, să fac puncte, să am victorii. Totul e despre cum te programezi. Nu mai sunt Top100, sunt 190, sunt 200 în lume. Am ajuns iarăși aici, trebuie să fac asta.

Trebuie să accepți uneori că rezultatul nu depinde doar de tine, depinde și de cealaltă jucătoare. Altfel e o problemă, îți poți zice: OK, m-am antrenat trei-patru-cinci ore pe zi, m-am antrenat bine, m-am simțit bine, joc bine, dar tot nu câștig. Ce e de făcut? Ce să mai fac? N-am lucrat suficient? Sau m-am antrenat prea mult? Apare acel overthinking. Dar alteori lucrurile pur și simplu se leagă. De multe ori mi s-a întâmplat să nu vreau să mă duc la un turneu, să mă duc în ultimul moment și să iasă foarte bine. Pe un fond de: OK, mă duc, hai să vedem ce o să iasă, cum o să fie. De exemplu, la Cluj, acum doi ani, când am câștigat la dublu cu Gorgotze, nu știam dacă să jucăm împreună, veneam de la alt turneu, am ajuns târziu. Însă a mers.

Despre importanța unor pauze de respiro luate la timpul oportun

Pentru mine, până la 26 de ani, nu exista ideea „m-am antrenat prea mult”. Prea puțin, poate. Așa că hai încă o oră, hai să mai jucăm. Și acum am încercat și varianta asta a unor pauze: câteodată ai nevoie de mai multă energie pe tren, la meci. Și poate un plus de energie, în decisiv, la 5-5, la 6-5, te ajută să câștigi meciul.

Până la Covid, până în 2020, nu prea exista ideea să mă duc la turnee și să mai stau o zi în plus, să vizitez orașul. Mă duceam, mă pregăteam, jucam, dacă pierdeam plecam în ziua aia sau cel târziu în următoarea zi. Dar, uite, acum îmi place să mai rămân o zi, să mai stau două zile, să-mi iau zile libere și după aia mă resetez și eu la turneul următor. Pentru mine nu era viață după tenis. Iar acum chiar îmi face plăcere. Mă relaxează chestia asta, pentru că nu aș face-o dacă m-aș simți vinovată că-mi iau timp de odihnă. Chiar îmi face plăcere, dar cumva Covid-ul a schimbat chestia asta, pentru că un an de zile noi am fost într-un bubble, doar terenul și hotel. Toată lumea zicea: Wow, faci tenis, călătorești, vezi lumea. Și îmi ziceam: Măi, nu prea am văzut. Am fost peste tot, dar am văzut multe terenuri, multe hoteluri, multe aeroporturi.

Acum câțiva ani, dacă mi-aș fi propus chestia asta, sigur nu m-ar fi ajutat. Probabil m-ar fi încărcat negativ. Mă simțeam vinovată că mi-am luat ziua aia, iar la următorul meci, dacă nu jucam bine, zicem că de-aia, că am stat o zi în plus la Cluj. 

Creștem și ne dezvoltăm foarte diferit. N-aș fi zis că o să ajung eu așa, pentru că eram foarte concentrată pe munca în teren – strict tenis. Acum simt că nu se întâmplă nimic dacă mai am o zi liberă din când în când. Însă, dacă mă uit în spate, nu aș face lucrurile diferit, pentru că sunt foarte mulțumită de nivelul la care am ajuns. Cred că am făcut lucrurile corect. N-aș vrea să schimb nimic. Poate o singură chestie: să nu am așa de mult dorința asta să ajung în top 100 la simplu. Pentru că ăsta era pentru mine un mare țel. Trei ani am fost acolo, pe locul 104, 110, 105, dar nu un clasament din două cifre. Și cumva m-a consumat chestia asta.

„Generația fetelor, a Simonei, Soranei, ne-a ajutat foarte mult; și pe generația mea, dar și pe cea care vine după noi. Când vezi că se poate și că fetele sunt acolo, îți dorești și tu. Plus că nivelul tenisului în România s-a ridicat foarte mult datorită lor. Fetele din generația mai veche n-au avut oportunități, „they did it on their own”, e părerea mea. Și încă o fac de atâția ani, de 13-14 ani.” – IRINA BARA

Despre diferențele dintre turneele WTA și lumea dură a turneelor ITF

Mi se pare mult mai greu de jucat la nivel de turneu ITF. Mult mai greu. Că ești 100, 150 sau 200 în clasament, nu-i foarte mare diferența. Toată lumea joacă bine, toată lumea dă 100%. Toată lumea luptă până la ultima minge în ITF. Mi se pare că unele fete din WTA nu luptă la fel de mult cum luptă la ITF. Acolo, par că dau tot pe teren. La WTA, joci câteodată cu un big name, tu joci bine, reziști, și pare că nu-i la fel de dispusă să lupte. Plus că vor să țină raliurile cât mai scurte, nu vor să stea trei ore pe teren. Iar dacă nu le merge și tu reziști, e OK. Anul ăsta, lovindu-mă de mai multe turnee ITF, am avut o groază de meciuri de trei ore, de două ore și jumătate, pentru că efectiv nu renunțau până la ultima minge. Și toată lumea joacă bine.

Am jucat cu fete de pe locul 400, am jucat cu fete de pe 500, iar nivelul e mult mai ridicat decât în trecut. Și am multe colege care sunt în poziții asemănătoare, adică au fost în Top100 sau poate chiar pe 60-70, și acum joacă iarăși ITF-uri și la fel zic și ele – că nivelul e foarte ridicat. Când am jucat ITF-uri acum cinci ani sau acum trei ani, până în sferturi mergeai fluierând. Puteam să ajung și târziu la turneu, și să fiu obosită, no problem! Acum nu e niciun meci ușor. Plus că generația nouă e completă. Înainte, când jucam cu fete mai tinere, știam că dacă le variez jocul meciul devine ușor. Acum știu să dea și slice, știu să dea și de sus, vin și la fileu, știu tot jocul. Le învață de mici toate loviturile, ceea ce e foarte corect.

Ce își dorește în perioada următoare

Să nu mai ratez Roland Garros. Este turneul meu preferat. Anul ăsta am rămas a treia sub linie. A fost cel mai tare RG din ultimii șase ani: au fost 15 fete cu protected ranking, pe tabloul principal și calificări, altfel cred că prindeam. E turneul meu preferat, am și jucat bine acolo în ultimii ani acolo. Și nu mai vreau să ratez un Roland Garros. Dacă trebuie să joc ITF-uri ca să ajung acolo, o să joc ITF-uri, asta este! Mă duc, joc, mai câștig niște meciuri și urc iarăși la nivel WTA, sper să se lege. Căci problema mea anul trecut asta a fost: am jucat turnee foarte mari când eram pe locurile 104-110 și nu s-a legat. Am jucat cu Badosa, am jucat cu Kontaveit, am jucat cu Begu și nu s-a legat, deși ca joc eram OK. Am jucat cu fete foarte bune. Iar dacă nu se leagă, pierzi puncte, pierzi clasament. Începutul sezonului e slab la nivel de calendar, nu sunt turnee și te trezești în martie-aprilie, când ai multe puncte de apărat și n-ai meciuri în picioare, n-ai victorii, n-ai nimic. Dintr-o dată nu mai sunt pe 100, sunt pe 160. 

Anul ăsta am fost aproape de Roland Garros. Ultima săptămână care conta, am jucat în Slovenia și m-am retras în finală că am făcut crampe. Efectiv, n-am mai putut. Am câștigat primul set, al doilea ne-am luptat și în decisiv n-am mai putut. Dacă câștigam, nu mai eram 235, eram 200 sau 190 și intram la turneu. Asta a fost după Fed Cup. M-au terminat săptămânile alea două, n-am mai putut. Condiții grele, frig. Cred că am visat meciul următoarele săptămâni. Și am rămas fix în același club, în aceleași condiții, încă o săptămână, am jucat zilnic simplu și dublu. A fost crunt. De asta am zis că trebuie să fii „humble”. Nu ai fizio, nu ai gym, nu ai mingi, nu ai antrenament, nu ai players lounge. Efectiv te descurci pe cont propriu. Am cerut mingi de antrenament, mi-au dat niște mingi, abia mai era scrisul pe ele. Am zis: vreau să cumpăr o cutie, plătesc. N-aveau! Pe teren erau câte patru oameni tot timpul. Zic: dacă vin la 7 dimineața, pot să am trenul liber. Nu poți să-l rezervi, poți doar să vii să încerci. M-am dus la 7, era full. 

Noi doar la turneele WTA avem condiții, în rest îți plătești hotel, mâncare. E foarte, foarte diferit.