Federer pierde cu Isner în Cupa Davis: cât de mult va influenţa asta restul sezonului elveţianului?

Adrian Țoca | 10 februarie 2012

Federer pierde cu Isner în Cupa Davis: cât de mult va influenţa asta restul sezonului elveţianului?

foto: daviscup.com

E o întrebare pe care vineri dimineaţa, să fim sinceri, nu ar fi văzut-o nimeni posibilă. În pofida eşecului de la Australian Open cu Rafael Nadal, Federer n-a părut mai deloc afectat, gata să o ia rapid de la capăt. “Aştept de la mine să am aceeaşi reacţie pe care am avut-o anul trecut, după US Open”, a fost declaraţia lui Roger, iar fanii lui au citit în asta începutul unei noi serii de victorii. 

Şi, ca similitudinile să se păstreze, şi anul trecut, imediat după durerosul eşec cu Djokovic, Federer a jucat Cupa Davis, iar în 2012 a făcut din asta o prioritate. În fapt, revenirea sa în echipa Elveţiei încă din turul 1 al competiţiei, eveniment care nu s-a mai întâmplat din 2004, de la victoria obţinută contra României, a fost interpretată drept un fel de nou început pentru Roger, o motivaţie suplimentară, un fel de scuză tacită pentru fanii lui de acasă, pe care i-a privat, adesea, de prezenţa în Cupa Davis. Salatiera de Argint îi lipseşte din palmares, şi ce poate fi mai frumos decât cucerirea ei în cel mai greu sezon cu putinţă pentru orice tenisman de top – a fost intriga.

Toate aceste calcule au ridicat fantastic de mult interesul în jurul confruntării dintre Elveţia şi SUA, depăşind graniţele celor două ţări participante. Şi, pe cât de mare interesul, pe atât de mare şocul general la finalul primei zile: zero victorii în dreptul gazdelor, două puncte mari scoase pentru americani de Mardy Fish şi John Isner.

Sunt puţine explicaţiile pe care le poate da Federer după una dintre cele mai răsunătoare înfrângeri suferite de el din 2010 încoace, an în care a pierdut, aproape fără apel, în sferturi atât la Wimbledon, cât şi la Roland Garros. Roger avea motivaţia, avea experienţa, avea terenul gazdă, avea şi nevoie, dat fiind că a intrat pe teren după înfrângerea lui Wawrinka. 

Sigur, înfrângerea ar putea fi repede uitată în cazul, deloc imposibil, în care Elveţia va găsi o ieşire din această încercuire şi va întoarce rezultatul în următoarele trei meciuri. Dar tocmai pentru că s-a ajuns la acest 0-2 face aproape imposibilă ratarea unor observaţii. 

Ca şi în alte ocazii, Federer a părut blazat. Ceea ce surprinde, pentru că toate declaraţiile lui arată că vrea să câştige, că şi-a păstrat foamea de victorii, că arde de nerăbdare să joace. Tocmai prezenţa lui pe teren în turul 1 al Cupei Davis însemna o declaraţie de intenţie. Cu Isner, Federer a avut momente în care a arătat ca şi cum nu şi-ar fi dorit să fie pe teren.

Din nou, sindromul căderii după primul set. Ultimele trei înfrângeri majore ale lui (cu Tsonga, Wimbledon ’11, cu Djokovic, US Open ’11, cu Nadal, AO ’12) au venit după ce Roger câştigase primul set într-o manieră dacă nu impresionantă, măcar detaşată. În primele două cazuri, l-a câştigat şi pe al doilea. Apoi, inexplicabil, aceeaşi pierdere de concentrare, strategia câştigătoare abandonată brusc, înlocuită cu pasivitate şi o lipsă de replică bizară. E uşor de închipuit cât de periculos ar rămâne elveţianul dacă ar păstra măcar 75 la sută din intensitatea primului set în fiecare ocazie.

Scenariul s-a respectat cu Isner. După un prim set confortabil, 6-4, Federer a făcut un game foarte slab la 2-3 în setul 2, ceea ce e foarte riscant în condiţiile în care se ştie cât de bine serveşte Isner pe orice suprafaţă, iar un break e de fiecare dată greu de recuperat. Cadoul a fost suficient pentru ca John să ia setul doi şi să înceapă să creadă în şansele lui.  

Federer nu e interesat să schimbe. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, Federer arată, mai mereu, că nu e dispus să-şi schimbe jocul în funcţie de ce joacă oponenţii săi care îi dau, de regulă, dureri de cap. Cumva explicabil, pentru că mintea lui acceptă cu greu că jocul său atât de artistic, atât de eficient în simplitatea lui, nu mai e şi suficient în faţa unor jucători în stare să muncească 200 la sută (Nadal), în stare să se agaţe de ultima minge (Djokovic) sau în ziua carierei lor (Isner, azi). Care Isner a avut momente în care a aplicat ce a văzut că funcţionează la Nadal: forehand inside-out pe backhandul lui Federer, rezultatul obţinut fiind un Roger prins pe picior greşit din pricina unui bounce prea înalt, pe care a trebuit să-l joace de la nivelul umărului.

Nebunia şanselor ratate. De câte ori, în toate înfrângerile epice ale lui Federer din ultimii ani, 2011 în special, a avut elveţianul şanse mari de tot, dar nefructificate? Nu mai departe de meciul cu Nadal de luna trecută s-a întâmplat la fel. Iar coşmarul s-a repetat şi cu Isner. Cinci mingi de break irosite în setul 3, apoi un forehand ratat în tiebreak, la 4-4. Alte trei mingi de break consecutive în setul 4 şi irosite.

Foarte ciudat a fost şi finalul. Practic, Federer  a încetat să mai lupte după cele trei mingi de break ratate. Ultimul game a fost aproape sinistru. Câteva returi a la Fernando Gonzalez l-au adus pe Isner în situaţia de a câştiga chiar pe serviciul adversarului, făcându-l pe Jim Courier să declare că nu-şi aduce aminte de când a mai văzut pe cineva să închidă un meci contra lui Federer de o aşa manieră.

 

Evident că toate aceste probleme pot fi repede şterse cu buretele. Tenisul e un sport în care totul se poate schimba nu de la un meci la altul, ci de la un punct la altul. Iar cel despre care vorbim este însuşi Federer. Motive suficiente ca revenirea la normal să se producă rapid. Dar tocmai aceleaşi două motive sunt la fel de suficiente şi ca sezonul lui Roger s-o ia la vale. Un potenţial eşec cu SUA îl va afecta şi va pune mari semne de întrebare asupra capacităţii lui de a mai câştiga un Grand Slam. De dragul  poveştii, să mai aşteptăm însă până la finalul întâlnirii.

 

Câteva vorbe şi despre americani, al căror efort fantastic nu trebuie minimizat. Văzuţi victime sigure de mai toată lumea, ei au arătat că nu pot fi subestimaţi absolut niciodată, iar istoria lor în Cupa Davis va juca mereu drept factor mobilizator. Mardy Fish rămâne un jucător de clasă, iar experienţa sa l-a cărat în spate pentru o revenire spectaculoasă şi de aplaudat în faţa lui Wawrinka, cu care a câştigat în cinci seturi, 6-2, 4-6, 4-6, 6-1, 9-7. Cât despre Isner, Big John a câştigat respectul multora cu victoria carierei lui. Arată că îi plac scenele mari şi că se simte bine în meciurile cu miză, descurcându-se mereu sub presiune. Şi, ceea ce e mai important, că trăieşte şi prin altceva decât prin serviciu.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi