“După meci, adversarul meu nu va mai vrea să joace tenis niciodată”

“Pentru a câştiga un asemenea meci, în mintea ta trebuie să ai un singur gând: după meci, adversarul meu nu va mai vrea să joace tenis niciodată”, spunea Mats Wilander, înaintea semifinalei de la Australian Open dintre Djokovic şi Murray.

Finala de duminică a atins nivelul următor. Miza pentru Novak şi Rafa a fost supravieţuirea. Cel ce pierdea, murea. Simplu. Aşa cum atleţii de la proba de 100 m îşi activează adrenalina menită să-l ajute pe un om banal să scape, prin fugă, dintr-un incendiu, aşa şi aceşti campioni ai tenisului lovesc mingea conduşi de instinctul animalic de supravieţuire.

Organismul lor nu cred că le dictează altceva decât semnalele vitale. Fiecare punct pierdut este o tăietură, fiecare game pierdut este o fractură de os, iar fiecare set cedat este un organ mort.

În cele 6 ore jucate în faţa celor 15 mii de spectatori şi a milioanelor de telespectatori, nu au contat gloria, banii, punctele ATP, laudele de după ale presei, recunoaşterea globală, admiraţia prietenilor, invidia adversarilor sau satisfacţia personală. A contat doar şansa de a rămâne în viaţă. Cu fiecare lovitură câştigătoare, Novak sau Rafael se apropiau mai mult de răsăritul de a doua zi al soarelui, iar cu fiecare greşeală neforţată îşi vedeau mormântul din ce în ce mai clar.

Pentru a ajunge campion, de asta ai nevoie. Andy Murray a arătat vineri că se apropie, a călcat în cartierul campionilor, trebuie doar să găsească adresa sediului. Nu poţi realiza ceea ce ne-au oferit Novak şi Rafael duminică utilizând jumătăţi de măsură sau având în vocabular “instinctul de conservare”. Djokovic şi Nadal au fost pregătiţi duminică pentru orice. Se aşteptau să le explodeze splina, iar plămânii să le rămână la doi metri în spate după un sprint la fileu. Voiau să trăiască.

Djokovic a învins, în final, şi a rămas în viaţă, Nadal a murit. Dar, după 10 minute, se aflau amândoi în centrul terenului, unul lângă altul, publicul îi aplauda, Rod Laver le zâmbea, mai rămânea doar să-şi primească trofeele corespunzătoare. Iar noi, martorii acestui eveniment de nepreţuit, îi vom respecta toată viaţa. De ce? C-aşa-i în tenis…

***

Horia Gentea scrie pe platforma de comentarii sportive SportVox