„Vei fi întotdeauna antrenorul campioanei de la Wimbledon!”

Adrian Țoca | 29 noiembrie 2019

Simona

Articol publicat prima dată în revista Simona, Al Doilea Slam. Povestea de la Wimbledon. Pentru mai multe astfel de articole, comandă revista de aici.


În 2018, Simona a câștigat Roland Garros, primul ei titlu de Grand Slam, și a urcat în tribună pentru a fi alături de familie și prieteni, dar în special alături de Darren Cahill. Cei doi trecuseră prin atâtea episoade importante împreună, iar acesta era momentul eliberării pentru amândoi. Îmbrățișarea lor a fost fotografia care a însoțit fiecare text scris oriunde în lume despre succesul Simonei. Și pe bună dreptate; relația dintre Simona și Darren era, de departe, cea mai reușită din întregul circuit, dată drept exemplu și urmărită cu drag, cu dorință de a învăța sau chiar cu invidie pozitivă de către fani sau alți sportivi. Cu toții urmăreau sesiunile lor de on-court-coaching cu religiozitate. Atât de important a fost aportul lui Cahill în dezvoltarea Simonei ca jucătoare și ca persoană, încât atunci când australianul a anunțat că ia o pauză de la antrenorat, la finalul lui 2018, mulți au prorocit nu doar că va fi o lovitură grea pentru Halep, ci și sfârșitul zilelor ei de contender la marile titluri. Dar viața nu s-a sfârșit acolo.

În 2019, Simona a câștigat Wimbledon, al doilea ei titlu de Grand Slam, iar în boxa ei a fost, de data asta, un antrenor român, unul puțin cunoscut lumii tenisului de afară, ba chiar și urmăritorilor acestui sport din țară. Ca și cu un an în urmă, din nou, imaginile cu antrenorul campioanei au călătorit până la capătul lumii. Simona nu doar că nu-și terminase epoca de contender, ba chiar atinsese un alt vârf de formă, și asta pe o suprafață pe care, în teorie, nu o stăpânea la fel de bine. Juca cu o detașare pozitivă amestecată cu aceeași motivație și același foc lăuntric pe care i le cunoșteam dintotdeauna; o stare rară, la care nu poți ajunge decât dacă treci prin niște etape, unele dintre ele dureroase. Simona era principalul motiv al propriului ei succes. Dar nici ea, ca niciun alt mare sportiv, nu poate fi campioană de una singură, ci susținută de echipa potrivită. În această echipă, două persoane au fost fundamentale pentru reușita ei, așa cum le-a indicat însuși Cahill: Virginia Ruzici și Teo Cercel, cei care au construit coloana vertebrală a Team Halep. Lor li s-a adăugat în acest an, revenind, de fapt, după alte colaborări anterioare, Daniel Dobre. 

Într-un an, Dobre a trecut de la statutul de antrenor de copii la clubul sportiv bucureștean Voinicelul în boxa campioanei celui mai prestigios turneu de tenis din lume. A devenit viral după ce imaginile cu el râzând și plângând simultan de bucurie la discursul Simonei au apărut la televiziunea britanică.

https://twitter.com/treizecizero/status/1150090230101368832?s=20

*

În februarie 2019, imediat după un Australian Open pe care l-a jucat fără antrenor, Simona anunțase o colaborare de probă cu antrenorul belgian Thierry Van Cleemput. Acesta tocmai ce încheiase, chiar în timpul turneului, un parteneriat de lungă durată cu David Goffin, apoi a asistat, de lângă boxa Simonei, la meciul acesteia cu Serena Williams, din optimile de finală. Ulterior, Van Cleemput a vizitat-o pe Simona la București, apoi a însoțit-o la Doha, unde Simona a făcut finală, pierzând cu Elise Mertens. Dar cei doi au realizat repede că nu au o bază pentru a lucra împreună și au anunțat că nu vor continua mai departe de atât. Simona era din nou pe cont propriu, lucru care nu reprezenta neapărat o problemă. În cuvintele ei, 2019 era, cel puțin în prima lui parte, un an de tranziție, un sezon în care încerca să-și recapete suflul după rollercoaster-ul emoțional al ultimilor ani. În plus, nu avea neapărat nevoie imediată de o voce nouă, ci mai degrabă de un pic de spațiu de respiro. Ideile lui Darren erau, oricum, plantate puternic: „Am mereu vocea lui în cap”, a spus Simona, râzând, în mai multe ocazii.

Simona a continuat astfel la Dubai, apoi la Indian Wells: „Acum sunt singură. Dar este bun și acest lucru. Sunt pozitivă și cred că pot să progresez mai mult dacă rămân singură”. Dar, pe lângă spațiu, o jucătoare are nevoie și de ajutor pe partea tehnică, ajutor care poate veni ambalat într-o multitudine de feluri. Așa că, după Dubai, Simona l-a contactat pe Dobre, cu care mai lucrase anterior în câteva ocazii. L-a întrebat dacă poate să i se alăture începând chiar cu Indian Wells. Era prea repede, așa că antrenorul a cerut o clipă de răgaz ca să-și pună lucrurile în ordine. De la Miami, al doilea mare turneu de hard american din Sunshine Double, Dobre era din nou în echipă. 

Ar fi fost dificil pentru oricine i-ar fi urmat lui Darren Cahill, căci presiunea și comparațiile pot fi epuizante. Cum să înlocuiești un astfel de antrenor, mai ales când el înseamnă ce înseamnă pentru Simona? Nu poți, și e și greșit să-ți propui. Dobre știa asta încă din start, iar faptul că a venit cu mintea și cu brațele deschise, având ca obiectiv doar să ajute, din orice poziție și în orice formă, l-a ajutat foarte mult în noul său job. 

Din țară, reacțiile n-au fost exprimate cu mintea la fel de deschisă. În general, fanii au perceput mișcarea drept un pas înapoi, iar presa și-a setat rapid noua țintă, așteptând fiecare ocazie ca să scrie că noul antrenor nu e de nivelul unei campioane de Grand Slam. 

„Ocazia” n-a întârziat să apară. Un on-court-coaching al celor doi din meciul cu Qiang Wang de la Miami a oferit prilejul de atac: „Simona Halep și-a luat sac de box, nu antrenor”, a titrat un ziar generalist important din România, făcând apoi o „analiză” a schimbului de replici dintre cei doi. Cum se întâmplă în astfel de situații, e suficient dacă s-a aruncat o piatră, iar majoritatea începe să facă la fel, fără a mai verifica substanța: în câteva zile, internetul românesc fusese inundat cu știri, comentarii și proclamații. Potrivit lor, Dobre și-ar fi pus pe cap o pălărie prea mare, Simona, odată scăpată de chingile lui Cahill, s-ar fi reîntors la vechile obiceiuri de a-și trata „urât” echipa și angajează „oameni ca să bată din palme”. Iar pe Dobre, spunea un psiholog sportiv, „se vede din imagini că nu îl respectă”. În general, s-a scris că nimic bun nu are cum să iasă din acest parteneriat. 

În realitate, acel on-court coaching nu fusese mai mult decât un banal schimb de informații făcut în focul luptei între o jucătoare care-și făcea cunoscute nevoile de sprijin din partea echipei și un antrenor care încerca să înțeleagă cum poate fi de ajutor în clipa respectivă. Ce nu știau sau nu voiau să vadă cei care scriseseră acele rânduri? De fapt, Daniel Dobre era, nu de o zi sau două, una dintre foarte puținele voci din tenisul românesc pe care Simona le asculta cu încredere. 

Cei doi nu se aflau la primul rodeo. În 2014, când Simona a venit să joace și a câștigat titlul la București la o săptămână după ce făcea semifinala la Wimbledon (care, la rându-i, urma finalei de la Roland Garros cu Sharapova), Daniel Dobre a fost în colțul ei. Tot el a ajutat-o cu pregătirea și în alte episoade ale acelui an, iar la finalul sezonului a însoțit-o în Singapore, la Turneul Campioanelor. Cum relația cu Wim Fissette, antrenorul principal al Simonei din acel moment, se răcise, tehnicianul român a avut încă o ocazie să o convingă pe sportivă de valabilitatea ideilor și sfaturilor sale tehnice. 

Colaborarea celor doi a continuat și în următorii ani, tot într-un regim part-time, între 2015 și 2017. Dobre a mai însoțit-o, ca unic antrenor, și la alte turnee prin lume, sau a făcut parte din echipă, alături de Darren Cahill. În 2017, cei doi s-au oprit, iar el a trecut la un rol în Federația Română de Tenis, moment în care ne spunea că încearcă un parteneriat pe termen lung între FRT și COSR pentru formarea unui grup de jucătoare pentru Olimpiada din 2024. 2018 l-a găsit însă la clubul de tenis Voinicelul, în București, în calitate de administrator. Chiar acolo era, cu treaba de zi cu zi – împărțit terenuri, hârtii și ore de tenis – când Simona câștiga titlul de la Roland Garros. 13 luni mai târziu se afla în mijlocul evenimentelor, la titlul de la Wimbledon. 

*

Până să ajungă în acest punct, traseul lui Daniel Dobre a fost unul lung și spectaculos. Ca jucător crescut într-o generație cu Goran Ivanisevic, era genul disciplinat și cerebral, nu greșea nicio minge, „cam ca Andy Murray, dacă aș fi avut un seviciu mai bun”, ne-a spus el, într-un interviu din primăvara lui 2017. Cel mai bun loc al lui în clasamentul mondial de simplu a fost 832, ocupat în toamna lui 1989. Imediat după Revoluție, a plecat în Turcia, unde a lucrat o vreme ca sparring și jucător-antrenor la cluburi de tenis din Izmir și din Istanbul. Mert Ertunga, fost antrenor al echipei de Cupa Davis a Turciei, actualmente analist de tenis și invitat ca autor în paginile acestei reviste, l-a cunoscut pe Dobre atunci și-l descrie drept un tip „incredibil de săritor”:

„L-am întâlnit prima dată pe Daniel acum 30 de ani, când eu jucam în Cupa Davis pentru Turcia. Federația Turcă a cerut ajutorul celei din România pentru un meci: i-am rugat să ne susțină cu doi jucători sparring la antrenamente, iar Daniel a fost unul dintre ei. Nu doar că a fost excelent în practice, dar a fost de un mare sprijin în toată acea manșă, plus șeful galeriei în timpul meciului. Pentru întreaga echipă turcă, era unul dintre ai noștri. Când am câștigat meciul cinci în setul cinci și toată echipa a sărit pe mine să mă felicite, țin minte că Daniel a fost unul dintre primii care au venit să mă îmbrățișeze. Îmi amintesc că atmosfera era mereu pozitivă în jurul lui. N-am nimic altceva decât admirație pentru Daniel, personal și profesional”, ne-a spus Mert. 

După patru ani de Turcia, Daniel a trecut în Austria, la Salzburg, unde Gunther Bosch și Adrian Marcu deschideau o Academie de tenis. Prieten bun cu Marcu, Dobre a acceptat propunerea celor doi. „Așa am început cariera de antrenor de-adevăratelea”, ne-a spus. „Diferență de mentalități și de viață. În Turcia aveam sute de prieteni, mai rău ca acasă. În fiecare seară te puteai vedea cu cineva, era foarte frumos. Istanbul, ceva deosebit… Dar din punct de vedere al tenisului, erai orb în țara chiorilor, nu învățai nimic, trebuia tu să creezi”. Pentru șansa de a învăța tenis cu adevărat, Dobre a lăsat în urmă inclusiv posibilitatea unor câștiguri financiare mai rapide. Bosch era un titan al tenisului la acea vreme, românul care l-a descoperit și format pe Boris Becker și l-a condus până la titlul Wimbledon, formând echipă și cu Ion Țiriac, ca manager. Pasiunea pe care o arăta Bosch, prezent pe teren în fiecare dimineață la 7, în ciuda vârstei și a unei cariere deja bogate și complete, l-a inspirat pe Dobre, care și-a șlefuit, la rându-i, personalitatea și principiile acolo. „Învățai cum să te comporți cu sportivii”, spune el. Avea, pe atunci, 25-26 de ani. 

În Austria, pe la Bosch au trecut jucători precum Dinu Pescariu, Ionuț Moldovan, Răzvan Sabău și Andrew Ilie. Ca parte din echipa care lucra cu aceștia, a fost și primul contact real cu circuitul profesionist ca antrenor pentru Daniel Dobre. Rezultatele s-au simțit în mai toate situațiile. Cu Andrew Ilie, un australian de origine română, de exemplu, „era 1380 când a venit la noi. După un an de zile, era locul 80”. Mai târziu, Dobre a mers pe tur cu Ilie câteva luni, când acesta urcase până aproape de locul 30. 

Alți patru ani mai târziu, școala s-a mutat cu tot cu copiii pe care-i pregătea, în aceeași formulă Bosch-Marcu-Dobre, în Germania, la Berlin, într-un loc foarte bine aranjat ca facilități. Era plasat în mijlocul pădurii, plin de istorie; fusese „reședința comuniștilor nemți de lângă Berlin”. „Simona își aduce aminte și acum de acel loc. Avea 10 ani și a fost acolo la un turneu, pe când o antrena Daniel Dragu (n.a. primul ei antrenor)”. Daniel are și el o amintire cu acel episod cu Simona la 10 ani; pierduse un set la zero cu o adversară mult mai mare, dar i-a remarcat sclipirile din ochi și intensitatea cu care juca. 

Dar doi ani mai târziu, Bosch n-a mai putut continua, după ce partenerul care susținea financiar proiectul s-a retras, iar cei doi au trebuit să continue pe cont propriu ca antrenori. „A fost o experiență foarte, foarte bună, care mi-a folosit din plin”.

Gunther Bosch a vorbit cu afecțiune despre fostul său elev. L-am vizitat chiar la Berlin, pentru un profil realizat cu ocazia revistei „Treizecizero Pe Curat, ediția 2017”. Gunți, cum îi spuneau apropiații, vedea în Marcu și în Dobre doi posibili urmași ai săi, care să-i ducă mai departe moștenirea, dragostea pentru tenis și, de ce nu, metodele. „Marcu îmi spunea mereu că Brică (cum i se spune lui Dobre în lumea tenisului n.a ) face tot ce-i spun eu”, aducându-și aminte de o anecdotă care demonstrează, după el, dorința lui Dobre de a se pune în slujba echipei ,dacă asta înseamnă progresul. „Eram în Elveția, la nu știu ce turneu, și de acolo plecam la Stuttgart. Pe vremea aia, aveam o mașină decapotabilă, cu doar două locuri. Nu se putea sta în spatele meu, era doar o banchetă înghesuită. Și Brică s-a oferit el să stea acolo. L-am adus așa din Elveția până la Stuttgart. Nemaipomenit, domnule!”

Era 2017 când aveam această discuție; pe atunci Daniel Dobre apărea on și off în echipa Simonei, iar Bosch ne-a militat pentru o responsabilitate mai mare a lui în cadrul echipei: 

„N-o cunosc eu foarte bine, dar Simona are, într-adevăr, posibilitate să joace un tenis…” Tăcerea admirativă care a urmat ținea, probabil, loc de tenis-șampanie; sau cel puțin așa ne-a lăsat impresia. „Vedeți, nu se poate face comparație cu Federer – care pierde un meci și lumea aplaudă în picioare, pentru că deși a pierdut, a arătat un tenis care a impresionat publicul –  dar eu un jucător din ăsta vreau să văd. Adică să arăți ceva deosebit publicului, domnule! Or, treaba asta o are Halep. La Simona îmi place ușurința asta, domnule! Ea este… floating, cum zic americanii. Lovește cu mare ușurință. Are un simț deosebit, la ea într-adevăr se poate spune că racheta e prelungirea brațului, parcă racheta aia apucă mingea, așa feeling are. N-are înălțime și putere. Dar are alte calități, cu care ar putea ajunge numărul 1. Doar că, pe undeva, o rotiță încă lipsește în angrenajul ăsta”, spunea Bosch, românul care îl formase pe Boris Becker. Era, așadar, mai 2017. Jumătate de an mai târziu, angrenajul era complet, iar Simona devenea noul număr 1 mondial.

Venerabilul antrenor se însuflețise: „Nu știu cât de ambițioasă este ea, dar eu când spun să-și perfecționeze jocul, nu spun să joace altă dreaptă sau un alt rever sau nu știu ce. Spun așa, că din punct de vedere tactic încă se pot aduce multe îmbunătățiri în jocul ei. Adică treaba asta cu unghiurile, să joace mai mult în cross și pe urmă de-a lungul liniei, fiindcă dă cu reverul în lung de linie cu ochii închiși, cum zic românii. Dar să-și creeze situațiile astea mai des. Serviciul în ultimul timp s-a îmbunătățit. Deși ar putea să se înalțe și mai sus. Adică să sară și mai mult ca punctul ăsta de lovire să fie și mai sus. Să joace și un slice mai eficient.”

I-am transmis lui Bosch ce ne spusese Daniel Dobre cu câteva luni în urmă, că Simona a început să adauge slice-uri în meciuri și că lovește orice lovitură la antrenamente, doar că în timpul meciului n-are încă mereu siguranța de a o face. „Daaa, dar vedeți, asta este coachingul, aici intervine. Adică domnule, să nu existe discrepanța asta între antrenament și joc. Dimpotrivă, la meci să joci mai bine decât la antrenament. Asta este superlativul! Nu? Eu spun că TrainingZweltMaister – adică campioni mondiali la antrenament – există foarte mulți”, a zâmbit Bosch, totuși, mulțumit de informațiile primite.  

Am discutat despre toate astea, în cadrul unei întâlniri întinsă pe două zile, plină de nostalgie, adevăruri înțelepte și prețioase despre tenis, plus povești nemaipomenite. La Bosch am auzit pentru prima dată subliniată expresia „focul interior”, cu puțin înainte ca Darren Cahill s-o facă consacrată în România. Bosch era un pic trist pentru că nimeni din țară nu-i conștientiza aportul de peste ani la dezvoltarea tenisului românesc.

Doi ani mai târziu, pe terasa clubului de la Wimbledon, un Daniel Dobre emoționat îmi spunea că înseamnă mult pentru el că a putut închide un cerc, fiind în loja unui campion la Wimbledon, așa cum Bosch, mentorul lui, fusese alături de Boris Becker. M-am gândit la Gunther Bosch și la tristețea lui. Efortul îi fusese recunoscut. 

***

În 2007, Dobre s-a întors în România și a venit la clubul lui Dinu Pescariu, unde a ajutat la construcția unei școli de tenis și și-a pus amprenta pe dezvoltarea unui sistem de formare, cu accent pe organizare și performanță. A petrecut acolo aproape 10 ani. „Eram la un moment dat 17 antrenori la club, lumea n-ar crede că așa ceva e posibil în România. Am avut susținerea lui Dinu, care voia să avem jucători buni la club de la noi, jucători de prima sută”. Au reușit prima dată acest lucru cu Alexandra Dulgheru, prima mare reușită personală a carierei de antrenor a lui Daniel Dobre. Cei doi au lucrat on and off mai bine de 10 ani. „O fată extraordinară”, o descrie antrenorul. N-a uitat s-o pomenească nici la minute după bucuria trăită la Londra.

Alexandra simte la fel: „Domnul Dobre este, practic, antrenorul meu de suflet. Am lucrat cu dânsul începând din 2009. Este un super caracter, este foarte meticulos. Are cumva mentalitatea nemțească, pentru că a stat foarte mult în Germania și în Austria. Mi-a plăcut foarte mult că m-a organizat așa în tot”.

În 2009, ea debuta în circuitul WTA la turneul de la Varșovia, în calificări. A fost un start de vis, mai ales că nu lipsise mult ca Alex nici măcar să nu poată începe turneul, după un avion pierdut. După victorii, printre altele, cu Sara Errani sau Daniela Hantuchova, Dulgheru a învins-o în finala turneului pe Aliona Bondarenko, câștigând primul ei titlu la chiar primul turneu. Dobre era în colțul ei. Era o performanță masivă pentru tenisul românesc, într-o perioadă în care astfel de rezultate erau rare. Generația de fete care ne-au bucurat de atâtea ori în ultimii ani era abia la început.  

Anul următor, Alexandra a repetat la Varșovia, câștigând a doua oară la rând turneul. Le-a învins în semifinale și în finală pe Na Li și pe Jie Zheng, sportive din Top 25. Nu mai mira pe nimeni, Alexandra le învinsese în același an pe Dinara Safina (locul 3) și pe Elena Dementieva (locul 6). Un an mai târziu, în aprilie 2011, ea a atins cea mai înaltă poziție a carierei: 26. Peste ani, avea să spună: „Când am avut acel salt extraordinar în carieră, eram întrebată cum am reușit. Le-am spus era meritul lui.”

Daniel nu a ezitat, în toți acești ani, să treacă de la circuitul profesionist la copii și juniori de perspectivă, apoi înapoi. O polivalență care altora li s-ar părea dificilă, care l-a și scos din atenția ochiului public, dar care i-a servit la multe. Când ne-am văzut în 2017, ne-a vorbit cu multă pasiune despre tenisul mic și eforturile depuse pentru a-l crește, ba chiar arătându-ne că tenisul nu înseamnă doar ce vedem la televizor, pe marile arene.

„Satisfacțiile au fost maxime în fiecare etapă. Toate experiențele au fost din ce în ce mai motivante și confirmau că facem ceva bine. Nu am lucrat singur, ci cu Adi, cu domnul Bosch. De la fiecare am încercat să iau câte ceva și să-mi formez stilul”. 

N-ar fi putut, probabil, să susțină această trecere repetată de la tenisul mare la cel mic dacă nu și-ar fi putut lăsa ego-ul la ușă. Ca în mașina lui Bosch, Daniel Dobre a acceptat în multe ocazii să ocupe locul cel mai înghesuit, dacă asta însemna să învețe ceva nou și să contribuie la succesul echipei. 

Așa a făcut și în primăvara lui 2019, când tenisul îi rezervase de data asta ceva mai mare. Locul din față. S-a întors după doi ani alături de Team Halep, cu responsabilități mărite, ceea ce a însemnat și o atenție sporită din partea fanilor și a media, nu doar cei din țară, ci și cei de afară. Simona era acum o campioană de Grand Slam și așteptările erau foarte mari. Plus, firește, factorul Cahill. Daniel Dobre n-a ascuns că a fost stresat la început. Nu știa cum se va readapta la circuit, după doi ani de pauză: „nu e ușor să sari direct într-un turneu mare”. Dar a încercat să ajute precum Daniel Dobre, nu precum un înlocuitor al lui Cahill, cel care era mai mult decât un antrenor, era un mentor. 

L-am întrebat atunci ce face ca să se îmbunătățească el ca antrenor: „Niciodată nu trebuie să-ți fie rușine să întrebi dacă nu știi ceva. E pentru binele sportivului”, a răspuns, povestind că întreabă mereu în stânga și în dreapta: pe Darren, pe Teo, pe ceilalți colegi din echipă, alți antrenori, mai tineri sau mai în vârstă, oameni din circuit. Privește meciuri, „în circuit găsești mereu de unde să înveți”. Și i-ar fi plăcut să apuce să ia cursuri de psihologie sportivă. Dar, a mai răspuns el, ce înseamnă un antrenor mai bun? Mai bun pentru cine? Ce merge pentru un jucător nu merge pentru un altul. Trebuie să găsești mereu ce funcționează pentru jucătorul tău.

În Florida, unde a făcut semifinală, Simona și-a declarat încă o dată public susținerea fermă pentru antrenor: „Am încredere în el şi am avut o bună colaborare în trecut. Cel mai important lucru este că mă simt bine cu el. Avem o bună conexiune şi asta face lucrurile mai uşoare. Mă cunoaște foarte bine și sunt mulțumită cu această decizie”. 

Ajunși înapoi în țară după un start aglomerat și încins de criticile primite, cei doi au avut timp să-și aranjeze gândurile și să pregătească următoarele luni. Când și-a tras sufletul, Daniel a observat că a regăsit o jucătoare mai înțeleaptă, care a învățat, între timp, să împartă și presiunea cu echipa, nu doar bucuriile.


„E mult mai împlinită și mai răbdătoare cu ea însăși în primul rând. Comunică mult mai bine, păstrându-și, în același timp, toate atuurile ei. Este la fel de profesionistă, la fel de ambițioasă, la fel de doritoare să câștige, la fel de intransigentă cu ea însăși, dar un pic mai deschisă să accepte ajutorul atunci când are nevoie. Înainte era mult mai greu, voia să facă totul singură.  De multe ori păstra toată presiunea pe umerii ei. Și nu e bine, câteodată trebuie să o distribui și în felul ăsta îi responsabilizezi și pe oamenii tăi mai bine. Anterior, ea era mereu „vinovata”. Nu-și accepta ei nicio greșeală. Or, așa e foarte greu. Într-o echipă, fiecare are rolul lui, deci dacă echipa nu funcționează, fiecare trebuie să-și asume responsabilitatea.”

Unul dintre primele lucruri pe care le-au discutat a fost ce anume așteaptă Simona de la el. Dat fiind că Simona atinsese aproape toate lucrurile pe care le putea atinge, și-au propus drept obiectiv ca Simona „să joace cât se poate de bine. În sensul că merge să câștige fiecare turneu, clar, nu există rabat, că e turneu mic sau mare. Și să dea mereu tot ce poate. Nu-și dorește să mai ajungă vreodată în situația aceea în care pierde din cauza atitudinii. Acesta e obiectivul primordial pentru ea: să mă port bine pe teren, să mă lupt la fiecare minge, fiecare meci să încerc să-l câștig, indiferent la ce turneu este. Ar fi, clar, foarte frumos să mai câștige un Grand Slam anul acesta. Dar nu am plecat cu gândul la un turneu anume”. 

Și-au propus și câteva lucruri pe care să le lucreze la antrenamente. Cu doi ani în urmă, antrenorul ne spunea că Simona are un talent remarcabil, pe care încă nu și-l folosește în întregime, parțial oprită chiar de perfecționism și de standardele extrem de înalte pe care și le impune. 

Ceea ce a încercat acum, când au reluat lucrul, a fost să-i sugereze să aibă un pic mai multă încredere în acel talent. Și să-l folosească mai conștient, și nu doar atunci când o obligă situația. Spune Daniel: „să joace tot ceea ce poate: chit că mai faci un voleu, mai pui un stop, mai un slice, servești full de fiecare dată, te duci la un serviciu cu kick. Are foarte multe atuuri pe care le poate folosi într-un meci. De asta zic că joacă bine, pentru că a început să le facă pe toate. A regăsit reverul în lung de linie, care era arma ei principală, cu care a făcut multe mingi bune. Și nu doar reverul defensiv, ci și acela agresiv. Această combinație dintre abilitatea de a-și face singură punctele și a sta foarte mult în punct o face foarte greu de bătut. Dacă reușește și la meci, își dezechilibrează adversarele. În momentul în care tu, ca adversar, vezi că ea are soluții la orice, deja intri un pic în panică. Acum, totul depinde de cum reușește să gestioneze stresul și tensiunea ca să joace exact ce poate”. 

Era ca un ecou a ceea ce vizualizase, retras la Berlin, Gunther Bosch. 

***

La Wimbledon, Simona a făcut foarte bine toate aceste lucruri. A gestionat perfect turneul, a simțit prima dată suprafața „în braț”, cum spunea ea, și a avut mai multă varietate în joc ca niciodată. Slice-urile defensive din meciurile cu Gauff sau cu Zhang, scurtele din meciul cu Svitolina și nu numai, venirile la fileu foarte eficiente, combinațiile un-doi susținute de un serviciu solid. Un forehand foarte eficient. Și acel mix de care vorbea Dobre, dintre abilitatea de a-și face singură punctele și, respectiv, de a sta mult în punct. În finala cu Serena Williams, Simona le-a adunat pe toate acestea la un loc și le-a executat impecabil. A făcut meciul perfect, în finala perfectă, în locul perfect, cu o adversară cu un palmares perfect. 

Daniel Dobre a trăit cu modestie această incredibilă bucurie. Momentul acela viral cu lacrimile lui de bucurie i-a adus un pic de celebritate online și aprecieri din partea oamenilor din tenis. Sven Groenefeld, reputatul antrenor suedez, a repostat un tweet 30-0 cu lacrimile lui Daniel Dobre, adăugând: „Ce poți să-ți dorești mai mult în tenis?”. În plus, i-a mai adus un val uriaș de simpatie în rândurile suporterilor români. Chiar și cei care-l criticau în primăvară și-l găseau nepotrivit pentru o campioană ca Halep aveau acum numai cuvinte calde pentru el, văzând în el un profesionist cu bun simț, inteligent și priceput. Toți îi descopereau și o latură sensibilă, menționată cu zâmbetul pe buze și de Simona, într-o conferință, ca și de Virginia Ruzici, sau de alți oameni din tenis.

„Daniel este un om extraordinar, un sprijin ca prieten, un om sensibil, dar totodată puternic. Ca antrenor este foarte pasionat de tenis, poate printre cei mai pasionați pe care îi cunosc – iubește meseria. Se adaptează foarte bine tenisului feminin, este mai dur în cel masculin. Visează mereu frumos și încearcă să ajungă cât mai aproape de visul său.

Se identifică mult cu sportivul pe care îl antrenează. Se mulează după nevoile lui”, ne-a spus Alina Tecșor-Cercel, antrenor al echipei de Fed Cup și vicepreședinte al FRT. 

Daniel s-a identificat, într-adevăr, cu sportiva lui; de-a lungul acestor luni de când a revenit în echipa Simonei, a sancționat mai vocal derapajele și dezinformările media împotriva ei, prima oară în niște ani când cineva din echipa Simonei a decis să facă asta public. Intervievat în direct de o televiziune care difuzează, printre altele, și programe sportive după finala cu Serena, antrenorul a spus că nu s-ar simți deloc deranjat dacă Darren Cahill s-ar întoarce, dacă asta înseamnă binele sportivei, și, în toiul unei discuții în care își apăra jucătoarea de unele acuze, a oferit o replică memorabilă, care-l definește poate mai bine decât orice:
 
„Domnule Dobre, dar acum pare cumva că țineți mai mult la Simona decât la dumneavoastră!”. 

„Da, bineînțeles!”.

***

Ne-am reîntâlnit pe terasa jucătorilor, la o oră și ceva după finala de la Wimbledon, când își trăia momentul de glorie, asaltat de jurnaliști din toate țările. La Roland Garros, cu câteva săptămâni înainte, într-o Media Day rezervată antrenorilor, răspunsese la fel de amabil, în engleză, germană și italiană. Știe și turcește, dacă era nevoie. „You’re a rockstar!”, i-a spus atunci oficialul WTA, neobișnuit să vadă atâta deschidere de la un antrenor. 

Când l-am întrebat care e primul gând, la cald, a început prin a da credit altora. „Azi s-au legat toate. Știam mereu că poate să joace bine pe iarbă. Și ea știa, dar nu credea în totalitate. A fost și Darren aici și ne-a ajutat mult, chiar ne ajută, să știi. Domnul Țiriac când a fost greu a venit. Chiar s-au adunat stelele…”

Și-a întrerupt gândurile, pentru că o hărmălaie de nedescris se formase în jurul nostru. Când m-am uitat, era însăși Simona lângă noi, în drum spre conferința de presă, care s-a oprit și și-a salutat discret antrenorul. Daniel Dobre a răspuns bucuros. Nici n-apucaseră să se vadă încă; după finală, antrenorul campioanei ieșise de pe teren de unul singur și ocolise, ca oricare alt om din complex, câteva sute de metri. Pentru o clipă, magia s-a simțit în aer. 

Ca să-și recapete firul ideilor, l-am întrebat despre cum au stabilit tactica pentru meciul cu Serena. A spus dintr-un suflet cinci idei, pe care le-a explicat amplu, încheind scurt „ … ceea ce Simona a făcut foarte bine azi”. 

La final, l-am întrebat ce însemna pentru el acea performanță. 

Vocea lui a coborât brusc. „N-am reușit încă să mă gândesc. Mă bucur întâi pentru ea, pentru că multă lume spunea că a câștigat Roland Garros și that’s it! A demonstrat că nu e deloc așa, a câștigat unde nimeni nu se aștepta. Mă bucur pentru echipa din jurul ei. Teo, Marian, Darren, care ne-a ajutat, domnul Țiriac, care ne ajută. Asta arată că atmosfera bună scoate foarte mult din jucător. Calitatea ei e incredibilă, fără asta n-am putea face nimic, dar avem o echipă foarte frumoasă. E foarte, foarte greu de descris… Eu am învățat meserie de la domnul Bosch, care a câștigat aici cu Boris Becker în 1985. Și să ajungi aici și să fii alături de Simona, care câștigă Wimbledon, e incredibil. E un cerc care s-a închis.”

Dintre toți, complimentul cel mai mare poate că i l-a făcut chiar Darren Cahill, cel care știe cel mai bine stările prin care a trecut Daniel Dobre. Australianul l-a felicitat public, dându-i credit pentru performanță și pentru contribuția lui printr-un tweet care nu mai are nevoie de traducere: „A big shoutout to one of the best coaches I’ve come to know & without question one of the best blokes going around. Well done Daniel Dobre. Forever the coach of a @Wimbledon champ! Great stuff mate & I hope you & Simo are enjoying the amazing reaction back home. #wearesimo.” Apoi, Cahill a dublat acel mesaj cu un altul, de susținere, explicând că dacă va reveni în echipa Simonei, nu o va face decât dacă Daniel rămâne în staff. 

https://twitter.com/darren_cahill/status/1153046496998125569?s=20

Darren s-ar putea foarte bine întoarce alături de Simona oricând în viitorul apropiat, iar Daniel Dobre va fi primul care se va bucura de acest lucru. Acum toată lumea știe de ce. Știe că e un lucru bun dacă pui pe primul plan interesul pe termen lung al celui cu care lucrezi. Lumea mai știe acum că avem antrenori buni și în România, care pot gestiona și ajuta la câștigarea unui turneu de Grand Slam. Lumea mai știe și că e ok să iei tu locul cel mai înghesuit. 

Nimic din ce se va întâmpla de acum înainte nu va schimba un lucru. Daniel Dobre e un antrenor câștigător de Wimbledon. Și nici măcar asta nu-l va reține să treacă iar pe locul cel înghesuit, când cineva va merita ca Daniel să se identifice cu el sau cu ea.

Foto: Jimmie48Photography

https://twitter.com/Simona_Halep/status/1200046158711836673?s=20

Articol publicat prima dată în revista Simona, Al Doilea Slam. Povestea de la Wimbledon. Pentru mai multe astfel de articole, comandă revista de aici.

Îți place?
Cele mai noi