#DailyRG | Gaudio – Coria, o nebunie absolută. Finala din 2004, întoarsă de la mingi de meci, a însemnat practic sfârșitul pentru Coria

Adrian Țoca | 1 iunie 2020

Câte o amintire pe zi din atmosfera și istoria turneului parisian.

Doi argentinieni în vârf de formă, aflați fiecare la debutul într-o finală de Grand Slam și care nu erau tocmai în relații grozave: ce putea să se întâmple ciudat? Totul. Finala masculină a Roland Garros 2004 a dat în clocot și ne-a lăsat cu o amintire greu de uitat. A fost un meci despre mărire și decădere, și despre cum, uneori, șansa pe care o primești chiar este singura pe care o vei avea vreodată.

Dacă ați prins doar perioada de dominație pe zgură a lui Rafael Nadal, ei bine, e important să ne reamintim că, înainte de Rafa, Guillermo Coria a avut o perioadă impresionantă pe zgură, suprafață pe care era poate cel mai bun jucător din lume la ora turneului din 2004. Între 2003 și 2005, Coria adunase un record de 90-13 pe zgură, incluzând aici și o serie de 31 de victorii consecutive.

De altfel, Coria a avut și câteva meciuri tari de tot pe zgură cu un Nadal proaspăt lansat în circuit, care tocmai ce începea să-și construiască reputația. După o rară finală pe hard, la Mastersul de la Miami, Coria câștigase la Monte Carlo în acel sezon (într-o finală cu Schuttler), apoi a pierdut la Mastersul de la Hamburg (pe atunci poziționat în calendar în locul Madridului de azi), unde era campion en-titre. A pierdut în finală cu Roger Federer în patru seturi. Iar dacă vă întrebați, de exemplu, de ce nu a profitat Federer de acest Roland Garros – la care, cum am povestit în acest episod, Nadal nu a putut juca – ei bine, Federer a pierdut la triplul campion de la Paris, Gustavo Kuerten, în turul al treilea. Federer era la primul Slam pe care-l disputa în calitate de număr 1, iar de atunci n-a mai pierdut niciodată înainte de sferturi într-un Slam până tocmai la faimoasa înfrângere cu Stakhovsky, de la Wimbledon 2013.

În acest context, drumul părea că i se deschide lui Guillermo Coria, care, la 22 de ani, era un jucător complet pe zgură, despre care majoritatea specialiștilor spuneau că merită și poate câștiga cel puțin o dată la Paris. Pe lângă Federer, a mai pierdut și campionul en-titre Juan Carlos Ferrero (învins în turul 2), ieșise și favoritul 2 Andy Roddick (e drept, un non-factor pe zgură), așa că părea turneul lui Coria. La ora finalei, el câștigase 48 din ultimele 50 de meciuri pe zgură!

Simona

În timpul acesta, Gaudio, cu trei ani mai mare decât Coria, nu era nici măcar printre capii de serie. Gaston era abia locul 44 în lume – și atunci, ca și acum, era totuși o realizare aproape șocantă ca locul 44 să câștige un Slam, chiar dacă se juca pe suprafața sa de bază. Gaudio făcuse finala la Barcelona (pierdută cu Robredo). La ora turneului, el avea în palmares doar două titluri, câștigate cu două sezoane în urmă.

Deși compatrioți, cei doi erau în relații cel puțin încordate, ca să folosim un eufemism pentru nu se suportau. Coria era iubit în Argentina de către oamenii de rând, dar, aparent, privit cu răceală de ceilalți jucători argentinieni. Unii spuneau că de la faptul că îi bătea cu regularitate; alții, spuneau că Guillermo obișnuia să le râdă în nas compatrioților săi după victoriile înregistrate și că avea nevoie de astfel de rivalități și în afara terenului ca să se motiveze.

Coria a fost pregătit pentru tenis încă de mic copil, și se pot găsi destule asemănări cu cazul lui Agassi. Tatăl lui, antrenor de tenis, pare că a avut un plan clar: i-a dat numele după legenda argentiniană Guillermo Vilas, l-a îndreptat rapid spre terenul de tenis, până și tortul de la aniversarea de un an era sub formă de rachetă. Coria a fost practic împins către tenis cu mult înainte să-și poată facă singur o idee despre ce vrea. Dincolo, Gaudio a jucat și fotbal, și rugby în copilărie și a ales tenisul (de care se apucase inspirat de fratele său) doar după ce tatăl său a suferit un atac de cord, iar familia a început să aibă dificultăți financiare. S-a gândit că tenisul ar fi putut fi un mod foarte bun de a-și întreține familia și a devenit serios în privința acestui sport.

În contrast masiv cu furia automotivantă a lui Coria, probabil explicată de felul în care fusese împins în copilărie către tenis, Gaudio era o persoană non-conflictuală, prietenoasă, care nu doar că nu-și batjocorea oponenții, dar avea dificultăți să se adune să joace împotriva bunilor săi din circuit, precum Mariano Zabaleta, Carlos Moya sau Juan Ignacio Chela – scrie Paul Fein, în Tennis Confidential.

Cei doi au ajuns rapid să se ciocnească, începând cu o finală jucată în 2001 la Vina Del Mar și câteva replici schimbate o săptămână mai târziu, în timpul unui sfert de finală la Buenos Aires. Momentul maxim al tensiunilor dintre ei s-a întâmplat la semifinala de la Hamburg, din 2003, Gaudio forțase tiebreak-ul în setul doi, iar Coria a cerut intervenția fizioterapeutului. Mai apoi, fără niciun semn de vreo eventuală durere, Coria a câștigat decisivul cu 6-0. La fileu, Gaudio și-a ieșit din fire și l-a insultat pe Coria, acuzându-l că a trișat, iar unele zvonuri au dat drept sigură o încăierare fizică la vestiare între cei doi sud-americani. Gaudio l-a acuzat pe Coria că simulează accidentările și cu alte ocazii, inclusiv înaintea unor meciuri din Cupa Davis, crezând că Guillermo preferă să se dea lovit pentru că „nu are curajul să-și reprezinte țara”. Toate astea nu i-au scăzut cu nimic atenția de care se bucura Coria din partea publicului și a media în Argentina, ceea ce nu făcea decât să sporească tensiunea dintre cei doi.

Sunt detalii interesante tocmai prin felul în care au ajuns, cumva, să se întoarcă în finala Roland Garros 2004.

După toate eliminările celorlalți favoriți, Coria și-a luat în serios statutul, curățându-și convingător partea de tablou. A ajuns în semifinale fără să piardă set, trecând de Davydenko, Monaco, Ancic, Escude și Moya. În semifinale i-a oprit, în patru seturi, turneul excelent (și cumva neașteptat) al lui Tim Henman, singurul non-argentinian rămas în cursă.

Dincolo, Gaudio, reamintim, locul 44 în lume, a avut nevoie de cinci seturi ca să treacă de primele două tururi. Întâi Juan Ignacio Chela, un meci întins pe două zile, apoi de Jiri Novak. L-a învins apoi în patru seturi pe suedezul Thomas Enqvist și a intrat într-o altă viteză din optimi: a trecut în câte trei seturi de Igor Andreev (cel care îl scosese pe campionul en-titre Juan Carlos Ferrero) și de Lleyton Hewitt (cu care, de asemenea, era în relații excelente). În semifinale, Gaudio l-a învins pe un alt argentinian, David Nalbandian, de asemenea cu 3-0 la seturi.

La ora finalei, însă, puțini îi dădeau vreo șansă în fața lui Guillermo Coria. Nici Coria nu pare că făcea excepție; conform Tennis Confidential, Coria ar fi închiriat deja un hotel pentru sărbătorirea titlului, înainte de ziua finalei.

Și lucrurile începuseră conform planului. Coria, care conducea în head-to-head cu 3-1, a luat primele două seturi în mare viteză, 6-0, 6-3, iar finala părea că nu va avea niciun fel de istoric. Coria, cel mai iute om pe zgură la acea vreme, aluneca în voie dintr-un colț al terenului în altul și avea aerul celui care știe că e în control total. Spre deosebire de Gaudio, care părea stresat, ca și cum purta o pălărie prea mare pentru el, cu un limbaj al corpului negativ și cu multe erori ușoare. La un moment dat, Gaudio s-a întors către antrenorul său, Franco Davin (care lucrase și cu Coria, apoi a lucrat cu Juan Martin Del Potro), și i-a strigat că vrea să plece de pe teren.

Curând, totul avea să o ia razna: publicul francez, poate plictisit, a început să-i scandeze numele lui Gaudio de pe la jumătatea setului secund. Gaudio a început să se adune și să intre în puncte. Schimburile au devenit mai lungi și mai solicitante. Pe la jumătatea setului trei, Coria, care mai avusese probleme cu meciurile lungi în trecut, a început să se resimtă. Apoi s-a petrecut un moment care l-a relaxat complet pe Gaston: la 4-3 pentru Coria, publicul a întârziat să se potolească cu un val mexican, dar fanii s-au oprit atunci când Gaudio, care aștepta să servească, și-a lăsat racheta să cadă în zgură și i-a aplaudat pe cei din tribune. A fost genul de situație aparent neînsemnată, dar care poate schimba destine. „De acolo am început să mă relaxez, să mă bucur de moment, să mă bucur că sunt într-o finală de Slam”. Gaudio și-a ținut serviciul la zero, iar apoi a făcut break, deși Coria avusese 40-0. Un alt serviciu la zero i-a adus setul lui Gaudio, iar finala se prelungea.

În setul patru, Coria a început, dintr-o dată, să caute winner cât mai repede în schimburi și să servească fără multă forță. La 1-1 a chemat trainerul, dar crampele au început să-l afecteze teribil. Coria a pierdut setul patru repede, 6-1, iar mulțimea era cu totul șocată de această întorsătură de situație. Gaudio era și el printre cei mirați. Găsind dificil să joace contra unui jucător care nu mai putea să alerge, sau poate din cauza antecedentelor lui Coria, outsiderul și-a pierdut concentrarea în decisiv, iar Coria, care se mai adunase și începuse să simtă efectul tratamentului medical, a trecut iar în față, 4-2. Încă o dată, titlul de Slam părea foarte aproape.

După alte break-uri, Coria a avut prima minge de meci la 6-5, pe serviciul său. După un schimb lung, Guillermo a trimis un rever în out. Toată lumea abia își mai ținea răsuflarea. Soarta i-a mai dat, agonizant, o altă oportunitate lui Coria. A doua minge de meci, alt raliu lung, de data asta un forehand în out.

„Când a avut mingi de meci, am crezut că e gata. Am luptat, dar fără să cred”, recunoștea Gaudio ulterior.

Imediat s-a făcut 6-6. Coria a fost copleșit de șansa ratată, Gaudio avea să câștige următoarele două game-uri și, absolut incredibil, titlul de campion la Roland Garros: 0-6, 3-6, 6-4, 6-1, 8-6.

El devenea astfel primul câștigător la Paris care nu era cap de serie, de la Gustavo Kuerten în 1997, și primul argentinian care câștiga un titlu de Grand Slam, de la faimosul Guillermo Villas în 1979. Nu doar atât. Gaudio era primul campion de Grand Slam care câștiga titlul după ce pierduse primul set cu 6-0 și primul om în întreaga Era Open care câștigă un Slam după ce salvează mingi de meci în finală. Următorul care a reușit această performanță a fost Novak Djokovic, în finala Wimbledon 2019.

„Înseamnă totul pentru mine. De când eram mic, am visat să ajung aici și să câștig titlul”, spunea Gaudio.

„Nu știu cum am câștigat. Nu îmi vine să cred. E ca un film, dar eu sunt vedeta”.

Ce a urmat? Mai nimic bun. În ciuda faptului că a avut un sezon 2005 foarte solid, cu o finală epică cu Nadal la Roma, plus o alta, pierdută tot cu Nadal, la Monte Carlo, Guillermo Coria nu și-a mai revenit niciodată în totalitate din acel șoc. Iar fereastra la Roland Garros se închisese oricum, pentru că apăruse Nadal, care dusese lucrurile la un cu totul alt nivel.

Dar povestea lui Coria devine aproape tragică în anii care au urmat. Începând cu 2006, capacitățile lui sportive au cunoscut un declin dramatic, Coria experimentând ceea ce se cheamă în engleză „the yips”, adică o dispariție temporară a abilităților de a performa un anume procedeu tehnic într-un sport. Problemele lui Coria au apărut la serviciu, el nereușind să mai servească corespunzător pentru nivelul la care juca. A început să aibă meciuri cu peste 20 de duble greșeli, să se retragă din turnee și să apară tot mai sporadic în circuit. A avut și probleme în căsnicie, s-a accidentat și la spate, și în ciuda unor mici semne încurajatoare pe ici, pe colo, următoarele sezoane au fost teribil de slabe, cu puține meciuri și și mai puține victorii. Evoluția bilanțului său de victorii-înfrângeri e elocventă: 58-28 în 2005, 13-16 în 2006, 0-5 în 2007, 3-11 în 2008. În 2009 a jucat un singur meci oficial, apoi și-a anunțat retragerea, punând capăt unui declin formidabil. Ca fapt divers, Coria are azi 38 de ani, și, deși pare retras de o viață, are colegi de generație care încă mai joacă.

Nici Gaudio n-a scăpat cu totul cu bine din acea finală blestemată. Ulterior, el a sărit peste Wimbledon, dar a jucat trei finale pe zgură în acea vară a lui 2004. N-a mai ajuns niciodată nici măcar într-un sfert de finală la un Slam, și printre altele, e cunoscut drept singurul jucător care a încasat un 6-0, 6-0 la Turneul Campionilor (de către Federer). A coborât și el nivelul curând după aceea, iar într-un interviu din 2010 a mărturisit că a avut nevoie de ajutor din partea unui psihiatru ca să gestioneze depresia. S-a retras în 2011, la mai bine de un an de la ultimul meci oficial.

2004 a rămas, până în ziua de azi, ultimul turneu de Grand Slam fără vreunul dintre Federer, Nadal, Djokovic sau Murray în sferturile de finală.


Îți place?
Cele mai noi

Ai ce asculta în drum spre job sau în timp ce îți faci înviorarea 🙂

Simona Halep, intervievată de Raluca Olaru, în cel mai recent episod din Players' Lounge, pe 30-0 »» https://t.co/x1vUrSgtRS