Ash Barty: de la promisiuni și așteptări la burnout și retragere, de la depresie la înțelegere și trei titluri de Grand Slam în trei ani și jumătate

Ashleigh Barty este acum numărul 1 mondial, cea mai valoroasă jucătoare din lume și, în mod cert, una dintre cele mai respectate figuri ale sportului din întreaga lume. Cu trei titluri de Grand Slam pe trei suprafețe diferite, Ash și-a valorificat, de acum, talentul extraordinar pe care l-a avut încă de mică. Dar înainte să ajungă să facă asta, Ash a trebuit să traverseze câțiva ani grei, în care s-a confruntat cu efectele nedorite ale unui stres prea puternic și ale așteptărilor puse pe ea încă de la o vârstă fragedă.

În 2014, la 17 ani, Barty juca și pierdea cu Serena Williams în primul tur la AO. „E atât de tânără și de drăguță. Mi-ar plăcea să o văd având succes. Cred că are un joc cu care poate avea rezultate. Vom vedea”, spunea Williams atunci.

În același an, după ce s-a calificat pe tabloul de simplu de la US Open, Barty a decis să ia o pauză pe termen nedeterminat de la activitatea de jucătoare de tenis, citând „apăsarea și stresul general pe care-l presupune să joci tenis în întreaga lume și să ai toată atenția pe tine”.

O atenție pe care Barty o atrăsese prin rezultatele de la juniori, unde a ajuns pe locul 2 în lume și a câștigat Wimbledon la 15 ani. În circuitul profesionist, lucrurile au mers similar de repede. Cu doar un an înainte de retragerea temporară, în 2013, Barty ajunsese alături de Casey Dellacqua, o jucătoare cu 11 ani mai mare, în trei finale de Grand Slam: la AO, la Wimbledon și la USO. Le-au pierdut pe toate.

„O parte din filosofia mea de viață a fost mereu că tenisul e un joc de care vreau să mă bucur. Când s-a transformat într-un fel de rutină, de muncă apăsătoare de care nu m-am mai bucurat, am crezut că e un moment bun să mă îndepărtez puțin”, explica ea, câțiva ani mai târziu, pentru New York Times.

Antrenorul ei de atunci, fostul jucător Jason Stoltenberg, spunea că explicația deciziei vine de la discrepanța dintre rezultatele pe care le reușea (și viteza cu care acestea veneau) și încrederea pe care ea o avea în ea la acel moment: „Nu înțelegea cum ar putea fi vreodată comparată cu toate aceste nume care au reușit rezultate extraordinare în tenis. Nu avea multă încredere în ea. Cred că ajunsese într-un punct în care a simțit că trebuie să-și ia viața în mâini, iar prin faptul că s-a oprit a putut să preia controlul asupra a ce se întâmpla în viața ei”.

Stoltenberg își amintește cum jucătoarea i-a plâns în brațe după un antrenament spunând că pur și simplu nu mai poate continua.

„Nu am fost cu totul surprins. Mi s-au părut multe semnale de alarmă pe tot parcursul drumului ei”.

Așa că Ash a lăsat cariera de jucătoare profesionistă deoparte și a făcut tot ce a simțit că vrea să facă. A comentat meciuri, a antrenat. A mers la pescuit, și-a luat o casă, și-a luat vacanță și timp pentru ea. Și-a căutat liniștea.

Tatăl ei, care spune că este bipolar, depresiv și suferă de tulburarea obsesiv-compulsivă, se teme că el i-a transmis și ei aceeași problemă a depresiei. De aceea, a rugat-o să meargă să caute ajutor specializat. Ca o persoană introvertită, Barty admite că i-a fost greu să vorbească despre trăirile ei. „Lucrul cel mai complicat este să vorbești despre ceea ce simți și să te deschizi. Îmi amintesc că multe dintre sesiuni se terminau cu lacrimi, dar că plecam de acolo simțindu-mă de un milion de ori mai bine”.

Ash a luat medicație pentru depresie pentru aproape doi ani, și a încheiat terapia înțelegându-se mult mai bine și acceptând că sunt unele lucruri la ea care trebuie monitorizate atent, precum perfecționismul.

La un moment dat, a fost invitată să vorbească în fața unei echipe de crichet despre experiențele ei în circuit și ce presupune să stai departe de casă cu lunile; imediat după aceea, un antrenor a invitat-o la o sesiune de antrenament. Și așa a început legătura ei cu crichet-ul, ea sfârșind prin a primi o invitație de a se alătura celor de la Brisbane Heat, într-una din ligile feminine australiene. Era departe de luminile marilor arene, într-un mediu în care putea fi doar o altă jucătoare din echipă, într-un sport în care câștigurile erau departe de cele din tenis. Pentru noile ei colege, asta a fost o dovadă că nevoia ei de distanțare de tenis și de regăsire era una reală, și că banii din sportul alb nu erau atât de importanți.

Barty își aduce aminte: „Am mers la un meci, am câștigat, iar după aceea am mers la o bere. Nu mai băusem niciodată o bere pe post de sărbătorire a unei victorii”.

Atmosfera relaxată din echipă i-a prins grozav. A fost o experiență care a ajutat-o mult și i-a grăbit revenirea la tenis.

Totuși, cum se întâmplă în astfel de situații, era nevoie de un trigger. Care a venit de la fosta ei colegă de dublu, Casey Dellacqua, cea pe care Ash a îmbrățișat-o pe teren imediat după ce a triumfat la Australian Open. Barty a mers s-o urmărească din tribune la un turneu de dublu la Sydney și, într-o după amiază, Casey a convins-o să i se alăture la un antrenament. Fără așteptări, doar să lovească împreună. „A fost unul dintre acele momente. Terenurile erau goale, era liniște. Nu voiam să atragem atenția. Ne-am simțit foarte bine”, spune Casey.

Ashleigh își amintește la fel: „Am folosit una dintre rachetele ei și am simțit imediat. Asta-s eu. Asta e ce ar trebui să fac”.

Când a fost gata, s-a întors. „Nu am închis nicio ușă. Am simțit nevoia să mă îndepărtez de tenis, să trăiesc o viață normală, pentru că viața din tenis cu siguranță nu e normală. Am avut nevoie de timp să cresc ca persoană, să mă maturizez. Dar mi-am păstrat opțiunile deschise. Apoi, totul a fost natural. Oricum, am continuat să fiu în tenis; antrenam, alături de Jim, antrenorul meu; loveam mereu mingea, doar că nu pentru mine. 

Per ansamblu, îmi era dor de competiție. De lupta 1 la 1, de emoțiile pe care le trăiești când câștigi și când pierzi. Sunt unice, și nu le trăiești decât când joci tenis, când te expui și alegi să fii vulnerabil și să încerci lucruri la care nimeni nu se gândește”.

Revenirea la tenis a venit apoi natural. Ascensiunea în circuit și în clasament, la fel. A intrat în Top 100. A ajuns în prima finală, a câștigat primul titlu. A luat primul Grand Slam la dublu, a jucat în primul sfert de Slam la simplu. Toate astea, în doar trei ani. În primăvara lui 2019 a câștigat primul titlu de Premier Mandatory, la Miami, și a intrat în top 10. Era începutul unei ascensiuni care a continuat în acea vară cu titlul de la Roland-Garros și care a dus-o până sus de tot, pe primul loc în lume.

Ash știe că nu ar fi ajuns aici dacă n-ar fi avut puterea să zică stop atunci.

„Cu siguranță, nu. Nici măcar nu știu dacă aș mai fi jucat acum, dacă nu m-aș fi îndepărtat de tenis atunci. E cu siguranță un moment din viața mea pe care a trebuit să-l gestionez, și cred că am luat cea mai bună decizie la vremea respectivă, și apoi am luat una și mai bună alegând să mă întorc”, spunea ea, după titlul de la Roland-Garros.

Întrebată, tot atunci, după primul ei titlu de Slam, ce sfat ar da tinerilor care poate trec prin momente dificile, asemănătoare cu ale ei, Ash a spus:

„Cred că tenisul e un sport unic, și o mulțime de lucruri se pot întâmpla foarte repede unor tineri jucători la o vârstă foarte fragedă. Deja poți juca oficial la 13, 14 ani. Cred că e despre a-ți găsi calea care te reprezintă, să-ți construiești propria ta călătorie prin viață și să te bucuri de ea. Nu există o formulă pentru a deveni jucător profesionist de tenis. E ceva unic, e personal, e propria ta cale, propria experiență. Cred că cel mai bun lucru pe care îl poți face e să înveți din greșeli, să înveți din fiecare experiență pe care o ai, bună sau rea. E singura abordare posibilă ca să crești atât ca jucător, cât și ca persoană.”