Așa cum ați trăit voi: întâlniri de gradul zero cu jucătorii voștri favoriți

Treizecizero | 25 noiembrie 2012

Așa cum ați trăit voi: întâlniri de gradul zero cu jucătorii voștri favoriți

Cele mai frumoase momente din viața unui fan sunt cele în care are ocazia să-și vadă la lucru pe viu jucătorul pe care îl susține, pentru care pierde nopțile și pentru care își sacrifică timpul liber. Știm cu toții că tenisul văzut live se simte și se trăiește cu totul și cu totul diferit comparativ cu privitul la televizor. Dacă o astfel de experiență este completată și cu o fotografie, un autograf sau, de ce nu, de o scurtă discuție cu jucătorul în cauză, atunci totul se transformă într-o clipă pe care n-ai cum s-o mai uiți vreodată. Nu e imposibil, dar e destul de greu să ajungi în preajma unui jucător de top. Ca atare, noi am fost curioși cum ați trăit voi astfel de momente, așa că v-am aruncat mănușa. Vă mulțumim tuturor celor care ne-ați scris, am primit multe povești simpatice, din care le-am ales pe cele de mai jos, alături de cea publicată ieri. Hai să vedem:

 

Robert Năstase și Novak Djokovic

Deși jucătorul meu preferat a fost, este și va rămâne întotdeauna Roger Federer, mereu l-am admirat pe Novak Djokovic pentru faptul că este unul dintre acei jucători care nu ies de pe teren fără să dea 100 %, tocmai de aceea experiența de care am avut parte atunci când l-am întâlnit pe Nole va fi una de care probabil îmi voi aduce aminte tot restul vieții.

Simona

Eram la Wimbledon, unde ziua debuta cu sferturile de finală ale băieților la dublu, pe terenul 2 jucând Horia și Robert împotriva lui Bracialli/Knowle.Victorie lejeră în 3 seturi pentru băieții noștri. La sfârșitul meciului am stat 5 minute de vorbă cu ei și cu tatăl lui Horia, după care mă pregăteam să mă mut pe terenul 13 pentru Melzer/Petzschner vs Dodig/Melo. Între timp am decis să mă îndrept spre terenurile de antrenament pentru că deși mai fusesem la Wimbledon, nu am avut timp să le văd niciodată. Odată ajuns acolo, totul era pustiu, nu era nimeni pe terenuri, doar că după nici 10 secunde din tunel apare Nole zâmbitor împreună cu staff-ul sau.

Eu fiind total întâmplător acolo (timingul a fost perfect ), l-am strigat pe Nole cerându-i să facem o poză dacă se poate, el a răspuns zâmbitor că da… după care m-a întrebat de unde sunt și ce cred că va face mâine cu Federer, urmând semifinalele.. . I-am răspuns că orice e posibil și l-am întrebat dacă are de gând să câștige din nou după ce va salva 2 MP-uri, cum deja ne obișnuise. A început să râdă, a spus că ar vrea să câștige în orice mod, doar că dacă va fi să întoarcă iarăși ar fi mult mai spectaculos pt noi, așa că ar prefera astfel. Între timp, sute de oameni s-au adunat acolo, iar Nole deși rugat insistent de către Marian Vajda, nu a început antrenamentul până nu a semnat toate autografele.

Să văd un antrenament al lui Nole împreună cu sparring-ul său, Dusan Vemic de la nici 1 metru distanță, a fost o experiență fenomenală. La sfârșitul antrenamentului, Nole a dat copiilor aflați acolo tot ce avea pe el: șapcă, tricou, prosoape, mingi.. un gest care pe mine personal m-a impresionat și mi-a spus multe despre caracterul lui. Ce a urmat apoi e cunoscut tuturor, victorie Roger care și-a adjudecat din nou Wimbledon-ul. De-atunci am mai avut ocazia să-l văd pe Nole pe viu la O2 împotriva lui Murray și aceluiași Federer… caracterul de care da dovadă pe teren și în afara lui, l-a adus în postura de cel mai bun jucător al lumii. A fost o experiență fenomenală.

Camelia Drăgoi și Novak Djokovic

Prima oară l-am văzut pe Nole live la RG11, printr-o întâmplare – meciul lui cu Delpo din turul 3 fusese întrerupt pe Chatrier în seara precedentă și mutat a doua zi pe Lenglen, unde aveam eu bilet. N-a fost un meci de poveste, mai mult un antrenament. Nole cred că avea deja peste 40 de meciuri câștigate la rând și era în stare de grație, părând să sară 2 metri de câte ori servea. Bietul ”Jaun”, cu capul plecat, căuta cu ochii ieșirea. (Am vrut să iau autograful lui Nole, dar n-am putut, pentru că era pe tricoul pe care îl purta…)

A doua oară – finala RG 12; ocupată cu treburile cotidiene, urmărisem cu vag interes știrile despre meciurile de până în semifinală – până la urmă, era normal ca Nole să salveze pe parcurs măcar 3-4 mingi de meci. Nici acum n-am avut parte de un meci frumos a doar, pentru variație, de un alt fel de Nole show – rachete aruncate pe jos și în propria frunte, țipete retorice (cel mai des părea să se certe cu Țiriac, aflat în tribuna VIP) și, în final, resemnare, ca un funcționar obosit care descoperă vineri la ora 4 că mai are de pus niște hârtii la mapă. Spectatorii needucați (până și la RG!) desfăcuseră umbrelele și nu puteam vedea oricum mare lucru. Aș putea spune că Rafa a oprit jocul duminică pentru că decurgea în defavoarea lui, dar adevărul e că păreau doi gladiatori în cârpe pedepsiți să joace în fața a zece mii de spectatori în blănuri. Am rămas până luni, pentru un drum până la stadion care a durat de două ori mai mult decât finalul meciului. 

Per total, Nole îmi e dator un meci live adevărat, cu sau fără mingi de meci salvate, cu sau fără rachete distruse, dar cu ceva suflet pe teren. Poate la RG 2013.


Andrei Martinescu – Monica Seles

Monica Seles a fost și este jucătoarea de tenis care m-a fascinat. Povestea vieții sale e demnă de un film de Hollywood. La 19 ani avea lumea tenisului la picioare dar, din cauza unei minți bolnave, totul s-a năruit. A urmat cea mai tristă perioadă a vieții sale, dar până la urmă, a avut puterea să revină așa cum îi stă bine unei mari campioane. Prima oară am văzut-o la un meci din cadrul turneului de la US Open 1997, aveam doar 10 ani.  M-a fascinat modul în care juca dar și felul în care se manifesta, ea e cea care m-a făcut să joc tenis. De atunci până la Roland Garros 2003 i-am urmărit toate rezultatele și meciurile transmise la TV. În vara anului 2007 am aflat că meciul demonstrativ de la respectiva ediție a Open-ului bucureștean va fi cel dintre Monica Seles și Martina Navratilova. Da! Monica Seles venea la București și nu cu oricine, ci împreună cu Martina Navratilova. Ceea ce a urmat a fost mai mult decât un vis. A fost un scenariu desprins parcă dintr-un film american.

Era primul meu contact cu lumea mare a tenisului. Am luat loc în tribuna unde aveam bilet și am urmărit finala de simplu care s-a disputat în acel an, între Victor Hănescu și Gilles Simon. Apoi a urmat spectacolul. Cele două jucătoare au pătruns pe teren în luminile focurilor de artificii. Aplaudam și o priveam pe Monica. Au jucat meciul de simplu încheiat în două seturi, iar la final un super tie-break, câștigat de Monica. Spre final, am mers spre loja în care se afla distinsa doamnă Virginia Ruzici. Am rugat-o să îmi ofere un autograf și, în același timp, i-am mulțumit pentru faptul că a reușit să o aducă la București pe jucătoarea mea favorită. I-am mai spus că am venit de la o distanță considerabilă special pentru acest eveniment. M-a privit lung și mi-a promis că îi va spune Monicăi de mine. Între timp, începuse meciul de dublu mixt. Seles/Bahrami vs. Navratilova/Năstase. La un moment dat, Virginia Ruzici s-a întors către mine și mi-a zis ”Ia loc aici, în fața mea”.

Nu îmi venea să cred. Urmăream meciul de dublu mixt din cel mai bun loc posibil. La final i-am spus doamnei Ruzici că aș vrea un autograf de la Monica. Mi-a zis să trec mantinela și să mă îndrept către ea. Zis și făcut. Am ajuns lângă ea, i-am întins revista cu fotografia sa și mi-a oferit un autograf. I-am spus că pentru mine e mereu numărul 1 în tenis. Mi-a zâmbit și mi-a mulțumit. Când ieșeam de pe teren, Virginia Ruzici m-a strigat și m-a întrebat dacă am reușit. Eu eram în al nouălea cer. Îi răspund afirmativ și întreb unde este Martina, că aș dori un autograf și de la ea. Doamna Ruzici îmi cere marker-ul și revista și merge în vestiar și revine și cu autograful de la Martina Navratilova. Nu mai aveam cuvinte. I-am spus doar că rămân dator vândut. Mă privește și râde. Se bucură și îmi spune că ne vom revedea la ediția viitoare. seară nemaipomenită. Un vis al unui adolescent devenit realitate. Din acel moment am realizat că în viață totul este posibil. O amintire demnă de povestit nepoților. 

Ruxandra Canarache și Roger Federer

De multă vreme mă gândeam la o modalitate de a îl vedea pe Roger Federer jucând. Live. Era visul meu de câțiva ani și abia prin decembrie 2007 m-am încumetat să apelez la o mătușă din Franța, pentru bilete la Roland Garros. Pe la începutul lui aprilie 2008, am primit un răspuns… mătușa mea făcuse rost de bilete pentru sferturile de finală. Extaz! Aproape că nu îmi venea să cred. Aveam să plec la Paris, să merg la Roland Garros și să îl văd pe Roger jucând. Nu știu cum am dormit nopțile care au rămas, dar, cert e că la sfârșitul lui mai, într-o zi minunată de vineri, eu aterizam la Paris. 

Când Roger a intrat pe teren, în uralele publicului, urmându-l pe Fernando Gonzales, s-a degajat o energie pe care aproape că nu am realizat-o, pentru că, din momentul în care meciul a început, am intrat în transă. I-am urmărit cu sete fiecare mișcare, lovitură, gest, am aplaudat fiecare succes, am strigat încurajări în franceză. Au fost 4 seturi unice. La sfârșit, abia dacă digersam minunatul lui joc, care este parcă altfel când îl urmărești live, decât la televizor, atmosfera creată de public, însemnătatea victoriei. Cu siguranță, orice meci pe care l-am văzut de atunci la TV n-a mai fost la fel.

Ieșisem de pe stadion și eram pe undeva pe lângă aleile care duc spre vestiare, la subsol, când am văzut lume agitată adunându-se. Peste o vreme, a apărut Roger, în capătul aleii, și ne-a făcut cu mâna, apoi s-a îndreptat spre undeva. Eu mi-am făcut prin mulțime, am luat-o la dreapta și m-am oprit. Apoi cineva a strigat “Roger, Roger!” și eu m-am întors. În unica secundă în care timpul s-a oprit, Roger a trecut la 2 metri de mine. Abia am apucat să murmur, ca pentru mine, “E Roger…”. Roger și încă 6 bodyguarzi, ce-i drept. Nu am putut să iau autograf, dar când l-am văzut trecând pe lângă mine și apoi îndepărtându-se, am știut că mi-e de ajuns. L-am urmărit cu privirea până când a dispărut din vedere. Apoi am oftat. Atunci am înțeles că, uneori, nu e nevoie de un autograf, sau o poză cu idolul tău. Uneori, o simplă intersectare a drumurilor, de 1 secundă, poate fi de ajuns. Pentru mine, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe trăite. 

Am fost la un meci de poveste, care, deși nu a fost o finală sau nu s-a încheiat cu un trofeu pentru Roger, a făcut cât 100 de astfel de meciuri. O dată, măcar, am fost acolo pentru el. Nu din fața televizorului, nu de la 10000 km depărtare. Am fost acolo, la câțiva metri de el. Eu am aplaudat pentru el, iar el a jucat pentru mine și pentru toți ceilalți.

Dacă aveți și voi o poveste, ne puteți scrie pe adresa salut@treizecizero.ro

Îți place?
Cele mai noi

Gabriela Ruse câștigă un meci maraton în calificări la Praga cu Aliaksandra Sasnovich, 6-7, 6-4, 7-6 în trei ore și 15 minute!

Gabi a salvat trei mingi de meci în setul al treilea, în care a revenit de la 3-5.

Pentru un loc pe tablou, Gabi o va întâlni pe Tamara Korpatsch.