Adevărurile lui Gilles: "Imaginea care li se proiectează jucătorilor e diferită de realitate"

Adrian Țoca | 8 ianuarie 2014

Într-un interviu savuros, Gilles Simon vorbește despre cum percep jucătorii goana după vinovați de dopaj, cum exagerează presa cu conturarea personajelor din tenis și amintește de calități care nu sunt niciodată băgate în seamă. Bonus: Gillou ne promite că era Big 4 se pregătește de sfârșit.

Sunt unii jucători care au un talent deosebit în a bate câmpii și a pune punctul pe i în același timp, vorba colegului Codruț. Gilles Simon e sigur printre ei, pe o listă pe care și-ar mai face loc fără emoții nume ca Sergiy Stakhovsky (faimosul lui interviu despre banii din tenis are calitatea de fi deschis ochii unora), Ernests Gulbis, Robin Haase, Jelena Jankovic sau Janko Tipsarevic. Însă așa diferiți și vorbăreți cum sunt ei, cu idei bune și proaste, este destul de reconfortant să auzi gânduri autentice exprimate cu voce tare într-o perioadă în care discursurile jucătorilor sunt adevărate manuale de „Cum să vorbești fără să spui mare lucru în trei pași simpli”, cu ediții adăugate și îmbunătățite de la lună la lună. Există însă o explicație pentru declarațiile în limbă de lemn, iar Gilles Simon vorbește despre asta în spumosul interviu acordat pentru publicația franceză TennisMag, din care am preluat câteva pasaje mai jos.

Gillou spune că jucătorii au ajuns să procedeze așa pentru a se proteja de presă, deoarece, dacă ar vorbi liber, s-ar întoarce împotriva lor. „Ni se scot vorbele din context”, spune francezul, și te gândești că dacă tenismenii au ajuns să se plângă, atunci fotbaliștii ce să mai zică. De fapt, Simon vede o problemă mai amplă, și o zugrăvește foarte simpatic, un pic hâtru, un pic acru, un pic exagerat. El este unul dintre puținii jucători care identifică tendința media de a-i prezenta pe jucători doar în anumite culori. Cu alte cuvinte, presa de tenis ar păcătui prin accentul pe personaje și pe povești, iar atunci când găsește o calitate suficient de vandabilă, nu se mai obosește să mai ajungă la substanță. Ba chiar se folosește de calitățile respective pentru a-i pune pe jucători pe căprării, și odată ștampila aplicată, aplicată rămâne. Deși exagerează un pic victimizându-se și folosindu-se pe sine drept punct de reper, Gillou spune că asta duce la hiperbolizări și metafore nenecesare, care adesea se îndepărtează strașnic de tot de realitatea din vestiar. Într-atât încât uneori nu știe ce să mai creadă când citește unele lucruri despre colegii săi. Simon se folosește și de câteva exemple hazoase ca să nuanțeze, cum ar fi rivalitatea Federer – Nadal și cele două personaje luate separat.

E un cerc vicios: ziariștii se plâng că jucătorii dau declarații goale de conținut, în vreme ce jucătorii, iată, fac asta pentru autoapărare. Pe de altă parte, tendința jurnaliștilor de a pune accent pe personaje trebuie înțeleasă ca atare, cu tot cu derapajele de rigoare: e aproape imposibil să tratezi tenisul doar la nivel de backhands și forehands. E un sport individual, jucat, exact, de niște indivizi. Care au povești de viață, trăsături distincte de caracter și imensa capacitate de a polariza în spatele lor sute și sute de mii de alți indivizi. Altfel n-ar mai fi posibil să vinzi unei audiențe tolănite confortabil în canapea ideea că trebuie să stea nemișcată patru ore și să se uite cum sunt plesnite niște mingi, iar la final să-i trântești o statistică rece și s-o inviți să treacă la meciul următor. (dacă tot am ajuns până aici, recitiți și asta

Dincolo de bătutul câmpilor (ce intră la acest capitol decide fiecare cititor pentru el), îmi pare bine că Gilles a pus punctul pe i vizavi de câteva teme pe care, de-a lungul timpului, și noi ne-am străduit să le prezentăm așa cum ar trebui să fie de fapt prezentate.

Spre exemplu, subiectul „Federer, atletul” – o calitate care a trecut aproape nebăgată în seamă, doar pentru că toată lumea își asumă din start ideea că Federer este atât de talentat, încât nu mai are nevoie să muncească. În același timp e valabil și opusul: „Nadal, talentul”. S-a spus atât de mult despre Rafa că este muncitor, dependent de spin sau o forță a naturii, dar se trece voit pe plan secund capacitatea lui nesecată de a găsi soluții tehnice absolut remarcabile. 

Sau vânătoarea de vrăjitoare din doping – nevoia disperată de a găsi neapărat un vinovat. Sau (iar asta m-a interesat pe mine în mod special) formatorii de opinie care bat câmpii cu bună știință. Se întâmplă destul de rar ca un sportiv să îi spună unui jurnalist că nu-și face treaba bine, dar dacă se întâmplă, înseamnă că sunt niște motive zdravene. Uite, spre exemplu, aș fi scos în titlu declarația „Afară de cazul în care trimiți un ins să doarmă o lună la Roger în pat, n-ai nicio șansă să le schimbi optica”. Și n-ar fi fost nimic în neregulă cu asta în mod normal. Sau n-ar fi trebuit să fie: e o declarație reală, o găsiți mai jos. Doar că, în contextul în care toată presa online agresează cititorii cu titluri mincinoase, riști să fii perceput greșit chiar și atunci când nu e cazul. Vorba lui Gillou de mai jos, din cauza unora se strică toată piața. 

Interviul:

Ce crezi despre doping? S-a discutat mult în ultima perioadă.

Gilles Simon: Nimeni din tenis nu pretinde că dopajul nu există în sportul nostru. Dar noi, jucătorii, suntem de părere că avem unul dintre cele mai curate sporturi. Eu unul susțin introducerea unor reguli și pârghii cât mai stricte în lupta anti-dopaj, precum pașaportul biologic, spre exemplu. Însă oamenii trăiesc cu impresia că tenisul este cât se poate de atins de flagelul dopajului. Media au un rol important. Uneori văd niște articole scandaloase. Spre exemplu, zilele trecute am citit un articol pe site-ul L’Equipe cu titlul: “Mai multe controale în curling decât în tenis”. O prostie mai mare n-am văzut. De fapt, subiectul știrii era numărul de controale efectuat de US Anti-doping Agency, care n-are nicio treabă, de fapt, cu sistemul anti-doping din tenis! Dezinformare totală. Aș vrea să-l întreb pe reporterul respectiv ce vrea să obțină cu știrea aceea. Care-i rostul ei? Uneori îmi vine să-i dau în judecată pe toți ziariștii care scriu astfel de articole vagi și insinuante, pentru că, netargetând un jucător în special, ei scriu la modul general, adică ne ating pe noi toți, inclusiv pe mine. E obositor să te tot confrunți cu astfel de situații. Ne antrenăm toată ziua, încercăm să ne facem treaba cinstit, și vine un articol ca ăsta care-ți distruge credibilitatea și munca. Dintr-o dată, publicul e supărat pentru că nu există mai multe cazuri pozitive. Din pricina asta, cum apare cel mai mic zvon despre un potențial caz de dopaj în tenis, toată lumea sare pe el. De parcă ar fi un fel de vis al tuturor să existe, în sfârșit, un scandal imens de dopaj și în tenis.

Și atunci cum convingi oamenii că tenisul face eforturi să se păstreze curat?

Păi, nu poți! Nu putem opri oamenii să scrie mizerii. Și ca să răspunzi explicând absolut tot ce facem noi, ar fi vorbăraie goală. Noi suntem foarte confortabili cu lupta împotriva dopajului și cu eforturile noastre. Dar nu-i poți convinge niciodată pe bârfitori, pe paranoici. Afară de cazul în care trimiți un ins să doarmă o lună la Roger în pat, n-ai nicio șansă să le schimbi optica, e o pierdere de timp. Așa că tot ce putem face este să nu perpetuăm discuția tocmai noi, să nu ajutăm la răspândirea mesajului răspunzând acuzațiilor, pentru că n-ar face decât să pună paie pe foc.

E obositor să fii mereu sub observație?

Problema nu e neapărat asta. De exemplu, mă întreb de ce uneori lucrurile pe care le citesc despre Roger, Rafa sau restul băieților nu se leagă cu realitatea pe care o simt în vestiar. Sau lucrurile care se scriu despre mine. Citind articolele despre mine, am impresia că scopul celor care le scriu este să le explice tuturor cum nimeni n-are nicio idee de ce sunt eu în tenis.

Despre mine se spune că n-am niciun punct forte. E un trend în presă să zugrăvească mai frumos poveștile care le plac lor și să le ignore pe cele care nu li se par adevărate. Spre exemplu, niciodată nu se scrie despre cât de bun atlet este Federer. Cum e posibil ca în 15 ani de carieră să ocolești un parametru atât de important al jocului lui? Deoarece dorința presei este să creeze personaje. Iar eu nu-mi găsesc locul printre aceste personaje. Mi se spune că sunt mai puțin talentat și mai puțin dotat fizic comparativ cu X sau cu Y. Niciodată invers, deși nu văd cum aș putea fi pe locul pe care sunt fără niciun fel de talent.

Dar de ce crezi că-ți diminuăm meritele? Pentru că nu ai 1.90 sau nu ai bicepșii lui Nadal înseamnă că nu ești o “poveste”?

Simt că întotdeauna sunt pus în antiteză cu alții, în special cu ceilalți francezi. Vindeți mai bine reverul lui Gasquet sau forța lui Monfils. Înțeleg asta, că vorbim despre niște calități excepționale, rare. Dar nu mă plasați în opoziție cu ei doar pentru că n-am aceleași calități. Simt că puneți mereu emfază pe jocul meu tactic, ca și cum n-ați avea ce spune altceva despre jocul meu. N-aș încerca să “vând” ceva ce nu am. Oricum, autopromovarea este inutilă. Uitați-vă la Djokovic. Poate să se chinuie oricât, poate să se contorsioneze oricât, tot nu e în inimile oamenilor precum Roger sau Rafa.

Da, dar întrebarea e de ce?

Pentru că el e mult mai multifuncțional. Are o tehnică foarte curată, lovește foarte bine overall, dar nu are loviturile de geniu ale lui Roger sau forehandul killer al lui Rafa. Este incredibil de puternic, un veritabil colos în materie de tenis, însă e un pachet de calități, n-are acel mic detaliu pe care presa să-l poată hiperboliza, acea calitate ieșită din comun care să iasă în evidență în raport cu ceilalți jucători. Genul de lucruri pe care le avem pentru Jo, Gael sau Richard, de exemplu.

De ce imaginea pe care o ai tu despre jucători este atât de diferită de cea pe care o vezi proiectată în presă?

Deoarece sunt unele lucruri despre care nu vrem să discutăm, încercăm să le ținem pentru noi. Vezi, există mania asta a poveștilor. Spre exemplu, povestea geniului rachetei, Federer, care se luptă cu prea puțin talentata sursă de permanentă cicăleală (pentru Roger) care se numește Nadal. Roger în reprezentare trebuie să fie clasa absolută, să nu transpire niciodată. Nadal, dimpotrivă, trebuie mereu să reprezinte valorile muncii grele, neobosite. Și în același fel se exagerează și cu francezii. Când avea nouă ani, despre Richard Gasquet se spunea că e Mozart. Ei, atunci când Mozart pierde meciuri, trebuie să te apuci și să explici cum a fost posibil una ca asta. Așa că jurnaliștii vor spune că n-are forță fizică, iar mentalul lui e praf. Bine, ai putea admite că Richard are un talent pur și incontestabil, talent care l-a dus în primii 10 din lume. Dar „primii 10” nu e suficient, câtă vreme el e Mozart; nu poate fi suficient, pentru că Mozart e cel mai bun.

Mulți jucători se protejează declarând numai banalități presei, făcându-le misiunea mai grea când vine vorba să-i descopere cu adevărat. Nu ne ajută…

Dacă se comportă așa, atunci e o reacție de apărare. Ei știu foarte bine ce s-ar întâmpla dacă ar spune cumva ce gândesc, sau ar scăpa ceva pe o temă pe care se vorbește mai puțin. Dar din nou e vina presei, pentru că ar trebui să știe cum să abordeze lucrurile, și nu să scoată cuvinte din context. Spre exemplu, când Rafa îți declară că nu se simte favorit și că se teme de un meci cu un wildcard în turul 1 la Roland Garros, tu știi că de fapt te prostește în față. Și ai putea să scrii asta, în loc să vorbești despre Nadal, jucătorul atât de modest și de umil, despre valorile sportului și alte bla-bla-uri. Sistemul îl obligă pe Rafa să facă acele declarații. După părerea mea, aproape că ar fi mai puțin deranjant dacă ar spune ceva de genul “O să-l fac praf și pulbere” decât “Nu va fi ușor, sunt în mod deosebit preocupat de acest meci”.

„Vremea Big Four se duce, ne întoarcem la diversitate!”

Într-un alt interviu, acordat de data asta pentru site-ul Australian Open, Simon are o altă certitudine interesantă, chit că nu e una care să nu se mai fi discutat. Numărul 19 mondial proorocește că ne pregătim de o scuturare serioasă a clasamentului, iar viitorul câștigător în premieră al unui Slam e mai aproape decât am crede: „În ultimii patru ani, Big Four a câștigat toate Slamurile, și sentimentul a fost că nimeni altcineva nu are o șansă reală contra lor, acolo jos, în teren. Cred că timpul acesta se va încheia în curând. Vor fi niște schimbări mari în următorii doi ani. Dacă va fi o oportunitate, voi încerca și eu să profit. Dacă te uiți în istoria tenisului, circuitul era mult mai deschis. Chiar și pe vremea lui Sampras, cu cele 14 Slamuri ale lui, tot era Roland Garros-ul, cu alt campion pe fiecare an. Toți jucătorii credeau în ei și sperau că le va veni ziua în care vor putea să facă marele pas, și cred că ne pregătim să ne întoarcem la acel gen de perioadă”, spune Gilles.

De la RG 2005 și până acum, Federer, Nadal și Djokovic au câștigat împreună 35 din cele 38 de Slamuri disputate în tot acest interval. Dacă îl adăugăm și pe Murray grupului, avem 37 din 38, cu unica excepție numită Juan Martin Del Potro.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi

Madison Keys, care a câștigat acest turneu cu trei ani în urmă, o elimină în optimi la Cincy pe numărul 1 Iga Swiatek, 6-3, 6-4.

Și ce fain gestul acelei voluntare care a consolat-o pe Iga în drumul către vestiar.