Treizecizero și tenisul, sau cum funcționează cele mai ciudate turme

Camelia Butuligă | 13 ianuarie 2017

De ziua site-ului, Camelia găsește ocazia perfectă să spună ce avea de mult pe suflet. Aparent, trupa 30-0 e asemănătoare cu cea din Ice Age

Sid: I don’t know about you guys but, we are the weirdest herd I’ve ever seen.

Eu am de mult timp o teorie. Am mai multe, dar asta de care vorbesc este că noi, cei de la Treizecizero, semănăm cu personajele din Ice Age. Unii dintre noi chiar trecem de la un personaj la altul în funcție de context – foarte mult din premiza filmului, personalitățile celor patru și felul cum reacționează la diversele situații îmi aduc aminte de noi și turma noastră.

De mult visez să fac o exegeză a chestiei, cu argumente, citate și note de subsol. Ok, fără note de subsol, nu vă agitați. Profit așadar de aniversarea a cinci ani de activitate și pun deoparte mai serioasele bilanțuri și introspecții pentru a mă ocupa de această paralelă care va explica magia echipei noastre pe înțelesul tuturor.

Dacă vă uitați la acest promo, veți identifica imediat asemănarea numărul 1: ”Când toată lumea o ia spre sud, acești patru inadaptați o iau în direcția opusă.” Proiectul lor e să restituie un copil pierdut, al nostru e să restituim puțin echilibru, imaginație și istețime scrisului despre tenis în special și sport în general. Tot un fel de copil pierdut.

 

 

 

 

Din clipul de mai sus aflăm componența turmei/echipei și un pic din dinamica relațiilor dintre colegi. Să detaliem.

Manfred the Wooly Mammoth e mare, lent și morocănos. Este de asemenea eficient, inteligent și loial atunci când, în sfârșit, decide să aibă încredere în cineva. Morocăneala vine, bineînțeles, dintr-un trecut traumatic. Umorul lui este exasperat, gen ”tot pățitu-i priceput”. Deseori vine din faptul că spune adevărul, pur și simplu: ”Încă mă chinui să scap de ultimul lucru pe care l-am salvat.”

Sid the Sloth este entuziast, zăpăcit și optimist. Cu toate că pare cel mai haotic, Sid este de fapt lipiciul care ține turma laolaltă. Este un ”nurturer” instinctiv, ia sub aripa lui și crește idei și indivizi, chiar dacă unele sunt…riscante. Îi place să se dea în spectacol. Plus, copywriter înnăscut.

Sid: Okay, you lead the way, Mr. Big, uh… I didn’t catch the name…

Manfred: Manfred.

Sid: Manfred? Yuck, man, how about Manny the Moody Mammoth? Manny the melancholy? Manny the… yipe!

Manfred: [after turning abruptly] Stop, following, me!

Diego the Sabertooth Tiger: mean, lean, killing machine cu suflet mare.  Reticent, împărțit între loialitatea pentru tigrii lui și pentru turma de ciudați de care se trezește că s-a atașat. Simt al umorului sec și caustic.

Diego: „Us”? You two are a bit of an odd couple.

Manfred: There is no „us”!

Diego: I see. Couldn’t have one of your own, so you decided to adopt.

Sid: For a second there, I actually thought you were gonna eat me.

Diego: I don’t eat junk food.

O scenă emblematică pentru relația dintre ei este cea în care Sid reușește să facă pentru prima oară un foc. E o descoperire extraordinară. De entuziasm dansează prea aproape de el și i se aprinde coada. Evident, nu observă, ocupat cu copywritingul. Manny îi atrage atenția că integritatea corporală îi este în pericol. Diego îl ajută să-și stingă blana. Sid continuă cu copywritingul.

Sid: From now on, you’ll have to refer to me as „Sid, Lord of the Flame.”

Manfred: Hey, Lord of the Flame, your tail’s on fire.

Sid: [after Diego snuffs out the fire on his tail] Thank you. From now on, I’m gonna call you „Diego…”

Diego: ”…Lord of Touch Me and You’re Dead”.

Al patrulea personaj este unul secundar, dar care pune în mișcare întreaga poveste. Scrat, veverița frenetică însoțește eroii de la distanță, intersectându-se comic cu ei. Obiectiv principal: protecția alunei. Rezultate: dezastruoase pentru el însuși și ecosistem, niciodată pentru alună.

Suntem cu toții candidați la Sid: cel mai mult Adrian, dar și eu, când bat câmpii creației, și Codruț, când câștigă Federer. Etern-optimiști la fel ca Sid, Adrian și Codruț sunt susținători nestrămutați ai Fedalului. Dintre noi toți, Andrei este probabil cel mai Sid-free. Eu sunt Manny, cel mai adesea: vorbesc pe nas, fug de oameni (fără succes) și mă îngraș din legume. De asemenea, ca și Manny, sunt o sceptică. Și eu și el ne-am fript în trecut și nu mai credem în Fedaluri. Andrei poate și el să fie Manny, practic și cu picioarele pe pământ, dar îmi aduce aminte mai ales de Diego: voce măsurată, poker-face, sprânceana arcuită stoic, se află mereu exact unde vrea să se afle. Zice că nu-I plac aventurile gen MatchDay dar la sfârșit e: ”Woohoo! Who’s up for ROUND TWO?!” De asemenea, Codruț se mai poate transforma în Diego, când pierde Federer – atenție, nu-i ieșiți în cale. Aventurile lui Scrat sunt similare cu ale designerului nostru, (uneori și ale lui Adrian), chinuindu-se să protejeze site-ul (aluna) de crash-uri, buguri, trolli, dar mai ales de problemele mari. E o bătălie fără sfârșit. Până la urmă, ca și aluna, site-ul arată mai bine decât ei doi la sfârșitul luptelor.

 

 

Dacă încă nu mă credeți, iată dovezi suplimentare. În videoul de mai jos suntem noi acum doi ani, în ziua când am început primul nostru BRD Tennis Insider la turneul masculin de la București. În principiu, putem să generalizăm și să să spunem că așa suntem înaintea oricărui proiect mare și nou: studioul tv, podcasturile, MatchDay.

 

 

 

 

We are the weirdest herd. Eu mă trezesc când Adrian se duce la culcare. El adoră să bată lumea în lung și-n lat, eu nu mă sui în avion nici picată cu ceară. Tigrul Andrei este vegan și nu se poate uita la meciuri decât cu sunet. Eu ador butonul ”mute”, dacă-ar fi unul și pentru oameni, ah… Codruț nu înțelege care-I treaba cu muzica, eu nu pot trăi fără ea. Adrian reține date și cifre ca o sugativă, eu nu știu scorul nici când joc, nu sunt sigură niciodată ce zi e și mereu ratez începutul meciurilor.

Suntem incredibil de diferiți, și au fost multe momente când diferențele au copleșit asemănările, mai ales când nu ne cunoșteam prea bine. Au fost momente când ne-am uitat unii la alții ca la specii diferite (că suntem) și ne-am întrebat ce naiba încercăm să facem. Dar treaba cu diferențele e următoarea: dacă reușești cumva să le faci să lucreze în favoarea ta mai degrabă decât în defavoarea ta, sunt cea mai fertilă resursă creativă pentru o echipă. Așa că după cinci ani, cea mai mare realizare nevăzută este că am reușit să ne cunoaștem hachițele unii altora și știm cum să le dăm ocol sau să le mânăm din spate, după caz. Eu nu mai scriu după 12 noaptea (not safe), Adrian nu mai scrie înainte de 12 ziua (not safe). Când pierde Federer, nu-l mai întreb pe Codruț nimic vreo două zile, iar pe Adrian, invers, îl las să-și verse amarul în hexametri iambici. Adrian îmi scrie mailuri cu bullet points, la cererea mea expresă și tot la cererea mea expresă, îmi spune clar ce și cum. Eu, la rândul meu, încerc să încep mereu cu e bine și abia apoi să trec la ce nu e bine. De câte ori Adrian îmi propune să mă arunc în gol (podcast, MatchDay), am de fiecare dată un mic meltdown ca Sid pe stâncă. El râde, eu mă calmez și mă arunc, ce să fac? Până acum, plasa a apărut de fiecare dată de la sine.

Suntem acerb de independenți cu toții, dar de fiecare dată, fără greș, ne adunăm în jurul tenisului. Numai să se dea semnalul unui Slam, Masters, Premier sau unor victorii românești și ne materializăm cu toții din vizuinele noastre, gata pentru încă o campanie, gata pentru încă o mare migrație. Tenisul ne poartă mai departe, iar noi îl purtăm de asemenea, spre voi, dincolo de linii.

Îți place?
Cele mai noi