Mult așteptata revenire în prim plan a Alexandrei Dulgheru: Cinci idei după finala de la Kuala Lumpur

1. E nevoie de timp. Cam de cât? Iată. A trecut mult timp de când Alexandra a avut ocazia să joace cu un trofeu pe masă. Oamenii poate nu realizează cât de mult înseamnă pentru un sportiv de performanță să primească o a doua șansă, să poată să fie din nou parte din circuit, un drept care dintr-o dată le-a devenit inaccesibil. Ca să mai fii și competitiv, adică să revii la nivelul inițial și să te poți lupta de la egal la egal cu jucători care n-au bătut pasul pe loc cât timp tu ai fost pe tușă, asta e deja un bonus, ceva la care unii nici nu îndrăznesc să spere. Un bonus pe care nu toți tenismanii care revin după operații și recuperări complicate au șansa să-l obțină. Adică nu e subînțeles, nu vine de la sine. Sau dacă vine, nu vine peste noapte.

Plecând de la premisa că aptitudinile fizice rămân intacte după o intervenție chirugicală, drumul revenirii e complicat suplimentar de necesitatea recuperării clasamentului, la pachet cu recuperarea nivelului optim de joc. Ca să te întorci pe locul de unde ai coborât, ai nevoie de puncte. Ca să obții punctele, ai nevoie de jocuri, dar deoarece clasamentul s-a dus, nu mai poți intra în turneele mari, afară de cele câteva competiții pe care un protected ranking ți le asigură. Așa că trebuie să joci turnee mici, necesare atât pentru recâștigarea încrederii, cât și pentru punctele care să te scutească de calificări. Însă nu e ca și cum turneele mici sunt neapărat simple, pentru că, la fel ca orice alt strat competițional, au și ele regulile, specificul și specialistele lor. Tenisul adesea e diferit, și nu e neapărat de la sine înțeles că dacă o fostă jucătoare de Top 30 ajunge să joace Futures și Challengers, o să le și câștige de la sine sau o să aibă viață ușoară.

După accidentările la genunchi, Alexandra a început acest lung drum al turneelor mici cu câteva ITF-uri jucate la finalul lui 2012. Rezultatele n-au fost neapărat grozave, iar respectivul sezon l-a încheiat pe locul 238.

Începutul lui 2013 i-a adus două titluri în turnee satelit din Antalya, iar primul meci în WTA după o pauză de un an s-a petrecut la Indian Wells, unde și-a folosit un prim Protected Ranking. Lucrurile n-au mers simplu nici în continuare: multe meciuri în calificări, destule retrageri pe fondul unor noi probleme fizice și un progres aproape insesizabil după un an de muncă: locul 157 la final de an.

2014 a însemnat alt maraton al răbdării. Un prim semn bun la Florianopolis, cu un sfert de finală pe zgură, apoi rezultate oscilante până la cucerirea turneului de 100 k de la Marseille, între Roland Garros și Wimbledon. US Open-ul din toamna trecută a readus-o în atenția publicului la scară mai largă, atât în România, cât și în străinătate, unde își adunase destui admiratori în 2009-2010. A fost posibil grație reîntâlnirii cu Maria Sharapova, căreia i-a luat un prim set jucând superb, înainte de a ceda ritmul în următoarele două, pe care le-a încheiat cu dureri mari la încheietura dreaptă, dureri care au făcut-o chiar să se gândească dacă are rost sau nu să intre pe teren. Dar a fost o altă doză micuță de încredere, iar după meciul respectiv, Alex spunea că a înțeles că poate ajunge iar în Top 30. Finalul de an i-a adus alt titlu Challenger, la un 75k din Dubai, câștigat într-o finală cu Kimiko Date-Krumm. Iar Top 100 se zărea, în sfârșit: locul 105 la finalul anului trecut.

Au fost necesari, așadar, aproape doi ani întregi de muncă, răbdare și consolidare a jocului, cu perioade grele, în care nu totul a curs limpede, în ritm de progres. La începutul acestui sezon, clasamentul îmbunătățit i-a permis să intre direct pe tabloul de la Australian Open, unde a cedat în primul tur la Jarmila Gajdosova. Ultimele două săptămâni au însemnat un mic breakthrough pentru Dulgheru. Însuflețită poate și de atmosfera de la Fed Cup, Alex s-a îmbarcat într-o serie epuizantă, dar promițătoare. 10 meciuri în 16 zile: calificări și tur 2 la Doha, iar acum finală la Kuala Lumpur. Și ascensiunea continuă încet, dar sigur: de luni, ea urcă pe locul 72.

2. Condiția fizică. Principala problemă, ușor sesizabilă în aceste două săptămâni, este rezistența la efort pe măsură ce meciurile se lungesc sau, mai important, pe măsură ce ele se înmulțesc – cea din urmă, o problemă pe care e preferabil să o ai. Și la Doha, și la Kuala Lumpur, Alexandra a avut dificultăți mari din acest punct de vedere și a trebuit să compenseze cu un efort uriaș de voință pentru a rezista. În fapt, la Doha n-a putut sta pe teren până la capătul ultimului meci, abandonând, în vreme ce la Kuala Lumpur doar faptul că a fost o finală a făcut-o să evite repetarea acestei decizii. Ca o paranteză, în ambele săptămâni, Alexandra a ajuns în condiții similare la meciul cu Wozniacki: după câte o serie de patru victorii, care au secătuit-o de puteri. Tot din aceste motive se cauzează și pauzele lungi pe care Alex le-a luat uneori între seturi, sau time violation-ul primit în meciul cu Cornet de la Doha.

Dar cea mai bună soluție pentru o astfel de problemă e chiar cea pe care Alexandra a aplicat-o în aceste două săptămâni: meciuri, multe meciuri. De asemenea, cea mai bună evaluare a unui progres în acest departament se face nu pe termen scurt, ci comparând pe termen lung: raportat la aceeași perioadă a anului trecut, Alexandra e deja la ani lumină distanță, în direcția cea bună, evident. Ca și în alte ocazii, declarațiile ei de după meci dau de înțeles că ea e foarte conștientă atât de situație, cât și de progresul înregistrat: “Ca să joci la cel mai înalt nivel, e important să fii cu rezervele de energie la maxim, să fii bine pregătit și sănătos. Am venit aici ca să joc, să strâng meciuri în picioare și am reușit să joc bine și să mă bucur de tenisul meu”. Cu alte cuvinte, două obiective dintr-un foc.

3. Cum s-a văzut creșterea jocului în aceste două săptămâni. Alexandra este adesea lăudată pentru jocul ei foarte complet, estetic și tehnic, chiar dacă lipsit de un “go-to” shot care să-i aducă puncte cu regularitate. La Doha și la Kuala Lumpur, Dulgheru a avut momente de tenis sclipitor, foarte plăcut de urmărit în special pentru fanii neutri, de altfel se vede cu ochiul liber cât de ușor își atrage elogiile și simpatia publicului. A jucat și așezat, dar și variat. A fost și agresivă, dar și solidă în apărare. A arătat, uneori, că poate lovi și puternic dacă e nevoie și a avut în câteva meciuri adevărate perioade de grație, în care a “pictat liniile”, a deschis unghiuri superbe și a dictat de pe rever. Tactic, Alexandra a fost de asemenea inspirată și inteligentă în majoritatea ocaziilor, ajustându-și planul în funcție de adversar, iar disponibilitatea de a urca la fileu funcționează ca factor diferențiator, îi oferă o armă pe care puține fete din circuit știu să o folosească. Puncte în minus: serviciul care o expune (cazul meciului cu Gajdosova, când a avut de salvat 25 de mingi de break, e elocvent), prea puțină agresivitate pe forehand și tendința de a-și lungi meciurile chiar și când nu e cazul, și care poate să vină de la un instinct de autoprotejare de înțeles.

Ca și la punctul anterior, cea mai bună comparație o putem face în timp, dar nicio privire între cele două meciuri cu Wozniacki nu e lipsită de sens: de la o săptămână la alta, deși cu grade comparabile de oboseală, Alexandra a fost mult mai agresivă, a plimbat-o pe Woz atât cât i-au permis resursele și a venit cu un plan clar de joc, care s-a dovedit viabil. Progresul dintre cele două meciuri se poate măsura și concret: a câștigat un set. Data viitoare, poate că va duce lucrurile la capăt.

4. Încrederea. Un singur lucru e mai greu de recuperat decât jocul, și acela este încrederea. Din acest punct de vedere, cele două săptămâni vor avea o greutate imensă pe termen lung, pentru că îi confirmă prin fapte Alexandrei sentimentul că poate reveni în Top 30. A câștigat, pentru prima oară în ultimii ani, multe meciuri cu adversare de top într-un interval scurt, învingându-le pe Alize Cornet, Sabine Lisicki și Julia Goerges, jucătoare cum nu se poate mai diferite, dar dificile în ziua lor bună. Mai mult, calificarea în finală este foarte importantă din punct de vedere mental, pentru că echivalează cu o ștachetă doborâtă, iar maniera în care a luptat și a refuzat să cedeze în semifinala cu Gajdosova are o greutate imensă. E o diferență fundamentală între o semifinală (evoluție onorantă) și o finală (performanță cuantificabilă, care rămâne înscrisă în palmares).

După atâta timp în care Alexandra a căutat și nu prea a găsit niște confirmări, ea le-a găsit acum, în aceste două turnee. A mai găsit și continuitate, și ritm competițional la nivel înalt, alte două elemente care i-au lipsit până acum și care i-au afectat încrederea. E important să joci cât mai des cu jucătoare din prima parte a clasamentului, pentru că așa vine și siguranța că te poți măsura din nou cu ele de la egal la egal. Așa ceva nu poate fi obținut de la televizor, de la antrenamente sau din discuții motivaționale, ci numai văzând și făcând. De altfel, să ne reamintim bucuria aproape copilărească a Alexandrei după victoria de la Doha, cu Alize, cât de mult își dorea să împărtășească sentimentul imens de ușurare și satisfacție cu puținii oameni care mai erau în tribune. “E parcă ar fi câștigat turneul!”, se mirau comentatorii. Ei bine, poate că pentru ea efectul acelei victorii a fost ATÂT de mare. Ca la un turneu câștigat. După trei ani de baby-steps, Alex începe, în sfârșit, să se ridice și să facă pași întregi.

Din nou, trebuie judecat în perspectivă, în imaginea de ansamblu: construcția începută în anii trecuți tocmai ce a primit o investiție solidă zilele acestea, care își va vedea roadele ceva mai târziu. În lunile următoare, construcția ar putea căpăta și formă, dacă totul merge așa cum trebuie și cum îi dorim cu toții. Din nou Alexandra: “A fost un turneu grozav pentru mine, m-am bucurat să joc în finală și să întâlnesc o adversară precum Wozniacki. Aceasta a fost cea mai mare realizare a mea în acest an, așa că sper să duc momentumul mai departe, să îmi îmbunătățesc jocul ca să reușesc multe alte rezultate bune în acest sezon”.

5. Fed Cup? Am mai scris despre asta, dar ceea ce părea o mențiune în treacăt capătă acum o bază ceva mai solidă. Sigur că o strategie pentru un meci de baraj atât de important precum cel cu Canada nu se face și nu trebuie făcută pornind de la prezumții. Nu se pot asuma riscuri inutile. Dar, la cum arată lucrurile acum, ar fi foarte frumos dacă i s-ar încredința Alexandrei responsabilitatea unui loc de titular în echipa care va juca în aprilie, în cazul în care contextul o va permite. Dacă lotul va fi același precum la meciul cu Spania, iar Bouchard nu va veni să joace pentru Canada, ar fi ideal ca Alexandra să fie învestită cu încredere. Orice combinație de jucătoare vor propune adversarele noastre, în lipsa teoretică a lui Genie, ne va fi la îndemână. Pentru Alexandra, ar fi o doză fantastică de încredere să contribuie în mod direct la calificarea în Grupa Mondială a României, cu efecte pe termen lung.