Maratonul lui Rafa Pheidippides

Florentin Țuca | 22 ianuarie 2015

Plânsul lui Rafa de ieri este nu bucuria că el, marele campion Rafa, ar fi câștigat trofeul, ci fericirea că el, omul Rafael Nadal, a trecut linia de sosire.

Ziua de ieri de la Australian Open a demonstrat din nou că tenisul este un sport al minții și-al inimii. Contează și mușchii, e-adevărat, dar forța și rezistența fizică neînsoțite de un anumit soi de îndârjire mentală și stăpânire emoțională nu sunt suficiente pentru performanțele de anvergură.

A fost întâi încercarea rusoaicei Alexandra Panova care, după ce a avut 4-1 în setul decisiv cu Maria Sharapova, a servit la 5-4 în speranța să-și adjudece cea mai mare victorie a carierei. Game-ul jucat în acel moment pe serviciul Alexandrei a fost o formidabilă demonstrație a tezei enunțate mai sus. A fost un game care nu putea fi câștigat decât cu creierul și cu cordul. Din păcate pentru ea, Panova s-a pierdut complet. Dominată de emoții, incapabilă să se concentreze, n-a reușit să plaseze primul serviciu decât foarte târziu (la 40-40, după multe răsturnări de situație), s-a poticnit de vreo trei ori în momentul lansării mingii pentru serviciu, a fost palidă și previzibilă, expresia perfectă a sindromului “frica de a câștiga”, la peur de gagner. Inima Șarapovei, în schimb, a bătut mai controlat, mintea i-a fost mai limpede, iar mingile de meci salvate de ea au fost o nouă probă că experientia docet. Asta a fost reconfirmarea numărul 1.

A venit apoi a doua demonstrație. Meciul lui Rafa Nadal cu Tim Smyczek (un mare sportiv, bravo lui, jos pălăria în fața gestului său formidabil în acel moment tensionat al jocului în care i-a oferit lui Rafa șansa de a repeta serva când acesta din urmă fusese vizibil deranjat de scandările unui spectator). A fost un meci crâncen și bun de calificat chiar dramatic (dacă “meci dramatic” n-ar fi un clișeu uzat de-atâta folosire și în evaluarea unor jocuri de mâna a doua). A fost o confruntare în care Rafa, vizibil afectat de suferințe fizice, a vrut în repetate rânduri să abandoneze. A fost chiar chinuit, cum însuși declara, de tentația renunțării. Până la urmă, după cinci seturi teribile, după crunte momente de cumpănă, după o fabuloasă confruntare cu el însuși, Nadal a învins. Iar descătușarea din finalul meciului și lacrimile care au însoțit-o au fost, dragă Andrei, deloc deplasate și nicidecum nefirești. Deplasate și nefirești au fost ironiile răuvoitorilor și malițioșilor care nu pricep cât de mare e Rafa în tenisul mondial și cât de greu, teribil de greu, e să reușești să treci de limită. Ele, lacrimile lui Rafa, veneau din inima lui chinuită de stres și ghinion și mie unuia mi-au amintit de o poveste pe care îmi place să v-o împărtășesc.

Eram la Madrid în nu mai știu ce an, spectator plictisit al unei conferințe de doi lei. După-amiază faină, numai bună de chiul, plimbări și cervesa la draft. Asta cu atât mai mult cu cât, în programul șezătorii cu pricina, se anunța o temă despre motivarea și lipsa de motivare a avocaților, iar eu, când aud despre cursurile și rețetele clișeice și plasticizate despre determinare, cinste, performanță și, era să uit, leadership, mi se face somn și greață. Altfel spus, cei opt pași spre fericire, cele șapte formule de somn perfect. Mă pregăteam, așadar, s-o șterg. În secunda doi însă când, citind cu atenție programul complet al zilei, am văzut cine urma să fie lectorul, întâi am avut un moment de ezitare, după care, curiozitate deja stârnită, am decis să rămân. Conferința se chema – am revăzut arhiva – “Can lawyers overcome the problems of today’s professional life through determination and self- discipline?”, guest speaker fiind Antonio Llorente. Dacă m-aș fi luat după titlu, aș fi plecat la bere. M-a ținut însă scurta prezentare a lectorului și a temei. Antonio Llorente este un fost mare baschetbalist al lui Real Madrid, ups!, și urma să ne vorbească despre o mare încercare din viața lui, “Maratonul nisipurilor” – “Le marathon des sables”, ups! din nou. Am decis să rămân să-l urmăresc și mă felicit pentru asta: a fost cea mai interesantă expunere a respectivei conferințe. O prelegere de o mie de euro la o conferință de doi lei. Și-a-nceput povestea…

Antonio Llorente, alintat Tinon, a fost într-o bună zi contactat de un prieten pe nume Luis Enrique (de Enrique ați auzit, cu siguranță, fost mare fotbalist spaniol, jucător la Real Madrid, apoi la FC Barcelona, pe care o și antrenează acum) pentru a i se alătura într-un mare proiect: să facă împreună echipă (alături de alți doi tovarăși) la Le marathon des sables. Nu știam pe atunci ce însemna competiția asta, dar ne-a explicat, pe îndelete, Tinon (ulterior aveam să mă documentez și să mă înfricoșez și eu mai temeinic).

Era și este considerată cea mai dură competiție sportivă din lume: alergare de vreo 250 kilometri în deșert, șase zile cam câte un maraton pe zi, cu cortul și sticlele de apă în spinare, în cuptorul Saharei încălzit la vreo 50 de grade la nămiezi și răcit seara înspre zero. Ei, cum vă sună?… Pe mine unul mă cam sparie gândul. Tinon însă nu s-a lăsat moleșit și, după lungi ezitări-e drept-, a confirmat. Cu un an înainte de concurs, a început el să ne povestească, s-a apucat de antrenament. Nu vă spun ce program dur își impusese: tone de haltere, milioane de kilometri de înot, ani-lumină de alergare. Și ne-a arătat agende, grafice, poze și filmulețe. După care, ne-a povestit de competiția în sine, cu toate chinurile aferente: efort supraomenesc, deshidratare, căldură ucigătoare, răni sângerânde în încălțări, mușcături de insecte, sindromuri de fata morgana. Detalii emoționante și profund mișcătoare, vă asigur. Din toată povestea chipeșului baschetbalist, două lucruri însă m-au impresionat în mod special.

Primul. Conform propriilor mărturisiri, cel mai provocator și inuman de dificil examen pe care l-a avut de trecut în această competiție a vizat nu rezistența fizică, ci pe cea mentală. O săptămână de zile, zicea el, am fost chinuit, secundă de secundă – secundă de secundă, vă imaginați? -, de impulsul de a abandona. Impulsul ăsta a fost, înainte de oboseală, deshidratare și caniculă, principalul meu dușman. Groaznic de chinuitoare, aptă să te bage-n boale și să te scoată din minți, tentația de a renunța a fost pentru Tinon, Enrique și camarazii lor, dracul care le-a cotropit mințile timp de o săptămână și pe care, după chinuitoare ședințe de exorcism, ei l-au dovedit.

Al doilea este filmul care îi arată pe ei la linia de sosire. Oameni în toată firea, bărbați curajoși, sportivi trecuți printr-o mie de încercări, prăbușiți în plâns, bocetul descătușării, lacrimi țâșnite nu din ochi, ci din piept, lacrimile victoriei în bătălia cu dracul din ei.
Da, de povestea asta mi-am amintit ieri și de certitudinea că, dacă aș fi întrebat care jucător din circuitul ATP ar face cu succes Le marathon des sables, aș ști răspunsul. Da, dragă Andrei, plânsul lui Rafa de ieri este nu bucuria că el, marele campion Rafa, ar fi câștigat trofeul, ci fericirea că el, omul Rafael Nadal, a trecut linia de sosire.

* Florentin Țuca este avocat, Managing Partner la Ţuca Zbârcea & Asociaţii și Special Guest pe Treizecizero.ro.

Citește și Manifest Anti-Wrestling

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi