Eroii nebăgați în seamă ai turneelor: Din experiența și trăirile unui copil de mingi

Îi vedem mereu pe marginea terenului, atunci când mergem la turnee sau când privim meciuri la televizor. Sunt chinuiți, alergați, munciți. Sunt mustrați de toată lumea și nebăgați în seamă de nimeni, în afara părinților. Fug mereu după prosoape, trebuie să fie prompți când aruncă mingile, trebuie să se miște fulger atunci când o minge, sau te miri ce alt obiect, rămâne în perimetrul terenului. În plus, trebuie să suporte diversele tabieturi ale jucătorilor, care mai de care mai ciudate sau mai caraghioase. Toate astea, în condițiile în care stau de dimineața și până seara la terenuri, au pauze puține și nu-s felicitați mai niciodată. Abia în ziua finalei, la festivitatea de premiere, finaliștii își aduc aminte și își fac un obicei din a le mulțumi și lor, în fugă, la capitolul ‘și altele’. Deseori, din rândurile lor se ridică jucătorii de mâine. Însuși Roger Federer a fost, se știe, ‘unul dintre ei’ la Basel, turneu pe care l-a câștigat mai apoi în repetate rânduri. 

Ei sunt copiii de mingi. Acești eroi ignorați ai tenisului, fără de care meciurile n-ar mai avea același farmec. Am avut, recent, ocazia de a-i urmări mai de aproape, cu ocazia BRD Năstase Țiriac Trophy, și am înțeles și mai bine misiunea lor. Azi e rândul să le dedicăm un pic de atenție, și o facem prin a prelua un articol de pe Changeovertennis.com, în fapt, o poveste scrisă la persoana întâi de un puști care a avut ocazia să fie copil de mingi la Miami vreme de patru sezoane la rând. Traducerea și adaptarea e mai jos. Este savuroasă, simpatică și elocventă în ce privește importanța unei astfel de experiențe pentru un copil care iubește tenisul și care are ocazia să trăiască în mod direct experiența unei competiții majore.

Iar voi puteți contribui cu poveștile voastre, pentru că suntem convinși că le aveți, fie pe mail, fie la comentarii.

***

 

Dacă lumea tenisului în care trăim fericiți cu toții ar fi avut ‘trepte’ sau ‘clase’, mulți nu ar fi avut nicio ezitare înainte de a-i plasa pe copiii de mingi în cel mai nedemn, cel mai trist și cel mai josnic eșalon valoric. După ce mi-am dedicat patru luni de martie ca să servesc drept copil de mingi la edițiile dintre 2010 și 2013 ale turneului de la Miami (ATP + WTA), am realizat (bineînțeles, am făcut-o the hard way) că o asemenea părere preconcepută are o oareșcare logică.

La urma urmelor, ca persoane care se ocupă cu aruncatul și recuperatul mingilor, primim de la jucători mai multe mustrări decât cuvinte de laudă (de exemplu, un foarte furios Tomas Berdych mi-a arătat varianta corectă în care trebuie să-i înmânez prosopul – undeva în 2011 – jur că n-am să mai uit vreodată); facem foarte frecvent dușuri cu transpirație (transpirația altuia) atunci când înmânăm respectivele prosoape (sau când le primim înapoi, aruncate în față, Roddick-style) și nu facem altceva decât să fugim și să ne împleticim dintr-un colț în altul al unor terenuri încinse sub foarte neiertătorul soare al Floridei. Adăugați la asta un program din cale afară de solicitant (trebuie să ajungem la locul faptei cu multe ore înainte ca programul zilei să înceapă, apoi nu putem pleca până când ultimul punct din ultimul meci al zilei a fost jucat) și vă puteți face o idee despre o vacanță de primăvară cel puțin departe de ideal.

Și atunci? De ce, eu și alte sute de copii nebuni din Miami, precum și mii de copii la fel de nebuni din întreaga lume, continuăm să ne dorim să facem asta, continuăm să ne întoarcem după o porție și mai mare de ballboy-ing?

Simplu. Pentru un fan de tenis, mai ales aceia hardcore, să fii copil de mingi echivalează cu un vis devenit realitate. Așa cum un responsabil cu programul copiilor de mingi de la Miami obișnuia să spună, Sony Open, în efemera lui existență de două săptămâni, înseamnă pentru obsedații de tenis de vârsta mea ceea ce Disney World reprezintă pentru restul lumii: cel mai frumos loc de pe planetă.

La urma urmelor, noi avem cele mai bune locuri la marele spectacol (chiar dacă nu-s tocmai locuri. În fapt, nu-s deloc locuri, așa cum picioarele noastre, absolut epuizate la finele zilei, pot atesta). Să fii pe teren cu cele mai mari staruri ale sportului, așa cum eu am înțeles, îți dă o pricepere mult mai accelerată și o apreciere diferită a jocului de tenis. Lucruri precum greutatea unei lovituri, spinul, forța și plasamentul unei execuții devin mult mai clare, mult mai evidente atunci când le urmărești de la un pas. Am privit mult tenis la tv de-a lungul anilor, dar niciodată n-am priceput un serviciu atât de bine ca atunci când sunt ‘de serviciu’ pe partea de primire, cu servele sărind și lăsându-mi impresia că vor veni direct în mine.

Prezenta între jucători îți pune într-o altă lumină și perspectivele contradictorii ale starii lor psihice, ale dispoziției cu care intră pe teren jucătorii și jucătoarele. Într-adevăr, dacă te uiți la cum intră în arenă și cum interacționează cu noi, copiii de mingi, jucătorii par ultra focusați, ceva asemănător cu starea pe care o ai la un show de muzică trance. În același timp însă, noi ne putem da seama foarte ușor cum se simt, de fapt, jucătorii și la ce nivel de energie și de motivație se află.

De exemplu, acea Serena Williams căreia i-am dat eu sticle cu apă și banane la începutul meciurilor cu Morita, Cibulkova și Sharapova (n.r. meciuri în care Serena a avut parte de un început foarte prost, recuperând pe final, însă), n-are nicio legătură cu Serena pe care am servit-o pe finalul acelor meciuri. La începutul acelor jocuri (mai ales în cel cu Cibulkova) era foarte clar, luând în calcul felul în care pășea pe teren, înfățișarea ei dintre game-uri, că nu se simțea grozav și că pur și simplu nu-și dorea să fie acolo. Gradul de interes sau determinarea unui jucător devin, din ce-mi dau seama, extrem de evidente odată ce stai la un pas de ei pe teren.

Cum sistemul de admitere în programul copiilor de mingi la Miami e printre cele mai mari din lume, este o competiție incredibilă între copii ca să-i influențeze pe responsabili în a-i repartiza pe Stadium Court (n.r. arena principală). Ca un ballboy cu o vechime de patru ani, destul de talentat și extrem de norocos ce mă găsesc, am apucat să muncesc pe Stadium Court în toate cele șapte schimburi ale mele din acest an. Și ca să fii copil de mingi pe Stadium e, bineînțeles, o experiență în sine. De ce? Datorită publicului.

Nu numai că sunt 14.000 de oameni care iau loc acolo, dar Stadium Court este, de asemenea, și locul care-i găzduiește pe arbitrii de linie (majoritatea extrem de drăguți, ne povestesc mereu povești tari despre cum e să prinzi finale la Wimbledon sau US Open), pe fotografi (care vor țipa la tine în secunda în care le stai în cale), staff-ul turneului, cameramani, antrenori și mulți alții.

Deseori îi auzi pe jucători vorbind despre nivelul de energie pe care îl simt atunci când joacă pe cele mai mari arene din circuit, și ca ballboy care defilează în linie, ieșind din tunel și nimerind într-o explozie de lumină și sunet, în Stadium adică, am înțeles repede la ce se referă ei. Nu e nimic mai electrizant decât să fii pe terenul central, în centrul atenției tuturor, când un jucător lovește una dintre acele lovituri formidabile, strânge din pumni și strigă “Come on!”, iar o tribună absolut înțesată îi răspunde cu un strigăt lung și asurzitor.

Anul acesta, de exemplu, reacția tribunelor la lobul magic al Mariei Sharapova din startul setului secund al finalei cu Serena s-a simțit precum un val de energie care ne-a izbit pe noi toți. Este, de asemenea, important de spus cât de bine poți să auzi, atunci când ești pe teren, oameni din public – fie încurajări spuse în șoaptă, fie discuții oarecare. Spune multe despre abilitatea jucătorilor de a se izola cu totul, de a bloca orice din exterior atunci când joacă.

Până nu uit să spun: să fii copil de mingi e pur și simplu extraordinar, mai ales pentru niște fanatici ca noi. Este exprimarea ideală a dragostei pentru sport.

Este atunci când aștepți la una dintre toaletele ‘secrete’ din holurile mai puțin accesate ale arenei și, când persoana cu care te ciocnești pe ușă e tocmai Rafa Nadal.

Este atunci când Serena (care, de fapt, e extrem de amabilă cu noi, copiii de mingi, întotdeauna spune ‘please’ și ‘thank you’) scrie mesaje pe telefon atunci când, în drumul spre sala de conferințe, trece exact pe lângă tine. 

Este atunci când Vika Azarenka țipă la tine din toți plămânii să îi arunci mingi numai dintr-o parte anume, conform instrucțiunilor ei.

Este atunci când ai ocazia să fii copil de mingi pentru absolut toți jucătorii și jucătoarele din Top 10, cu o singură mare excepție, Roger Federer, care, așa cum s-a brodit până la urmă, se întâmplă să fie jucătorul tău favorit și taman ăla care-ți rupe sufletul atunci când a anunțat că nu va veni la Miami în 2013.

Este atunci când devii cel mai bun prieten al Agnieszkăi Radwanska, atunci când vorbești cu ea când, zâmbitoare, așteaptă să-i dai mingile pe care le va arunca în tribune după o victorie.

Este atunci când apari în tot soiul de fotografii și ajungi chiar să dai autografe unor fani, naivi cred, care te solicită pentru asta doar pentru că își dau seama că tu faci parte, din interior, la fenomenul pe care noi toți îl iubim atât de mult.

Este atunci când ai ocazia să schimbi câteva cuvinte cu oameni precum Stacey Allaster, Kader Nouni, Eva Asderaki, Lars Graff și mulți, mulți alții.

Este atunci când îi cânți la mulți ani lui Sloane Stephens când a împlinit 20 de ani.

Este atunci când rudele tale din Argentina te sună să îți spună că te-au văzut la televizor.

Și, bineînțeles, este atunci când te îndrăgostești și mai rău de Maria Sharapova după ce vezi că a lăsat în cortul copiilor de mingi o mică tratație pentru noi (foarte deștept marketing!), un set de pungi Sugarpova înainte de finală (dacă vă întrebați, să știți că Smitten sunt cele mai bune bomboane!)

Din păcate, 2013 a fost ultimul meu an ca și copil de mingi la Sony Open, din cauza a ceva neînsemnat, numit colegiu, dar, așa cum probabil v-ați prins deja, plec cu tolba plină de amintiri.

Așa că data viitoare când vă e milă de copiii de mingi, presupusa drojdie a lumii tenisului, amintiți-vă, pentru o secundă, cât de mult simțim și trăim noi acele clipe. La urma urmelor, prosoapele jucătorilor or fi sfidând ele legile fizicii în ce privește cantitatea incredibilă de transpirație pe care o pot duce (da, la John Isner mă refer), dar noi chiar avem certuri (și, dacă nu o scoatem la capăt, atunci avem sistemul ‘Din Oceanul Pa-ci-fic / A ieșit un pește mic…’) între noi, legat de ce copil de mingi le ‘primește’ în față. Prosoapele. La urma urmelor, ele oferă foarte multe (iar în cazul meu, vedeți mai jos, foarte ciudate) apariții la televizor.

 

***

Aveți și voi o poveste interesantă, o experiență deosebită ca și copil de mingi la un turneu organizat în România? Dacă da, scrieți-ne pe adresa salut@treizecizero.ro. Noi le vom alege pe cele mai bune și le vom publica!