Dacă trăiești în sudul sau estul României, ecourile civilizației franceze sunt peste tot

Camelia Butuligă | 4 iunie 2017

Francezii sunt apropiați de români prin felul aparent neglijent în care lasă unele lucruri imperfecte.

Prima mea zi în Paris a fost în iulie 2003, într-o sâmbătă. Tocmai coborâsem dintr-un tren de noapte dinspre Olanda; eram îmbrăcată în blugi și maiou, cu un rucsac în spate și nu arătam deloc glamour. Era dimineață și aveam o zi întreagă de pierdut până la următorul tren, seara, spre Barcelona.

Înainte să ajung, o întrebasem pe soră-mea ce să fac o zi în orașul luminilor fără prea mulți bani. Sfatul ei a fost perfect, și-l dau și eu mai departe backpackerilor din lumea-ntreagă: ”Ia-o pe lângă Sena. Aproape tot ce e de văzut în Paris e fie pe malul ei drept, fie pe cel stâng.” Trenul mă depusese în Gare D’Austerlitz, lângă un parc prin care lumea făcea agale jogging. M-am uitat pe hartă: Sena șerpuia spre nord, apoi la stânga. Aveam de mers, deci am căutat un supermarket să-mi iau ceva drept mic dejun. Soarele ardea, rucsacul atârna greu – până și polarul pe care-l legasem în jurul taliei atârna greu – și mi-era o sete de muream.

Nu era mai nimeni pe străzi, așa că am răsuflat ușurată când am văzut un supermarket deschis. Am ajuns în fața ușilor în același timp cu un domn matinal la vreo 50 de ani, îmbrăcat elegant, cu pălărie și eșarfă. Eu am ezitat, el însă a pus mâna pe ușă, a deschis-o cu un gest amplu și mi-a făcut semn să intru. ”S’il vous plaît, mademoiselle”. Sau ceva similar, nu-mi mai aduc aminte exact din cauza șocului. Nu arătam deloc ca o mademoiselle, dar în Paris, capitala mondială a modei, se pare că politețea nu ține de cum arăți.

Ronțăind un măr și hidratată suficient, câteva minute mai târziu treceam pe lângă o biserică, numită Église Réformée. Cineva nu fusese de acord cu numele și schimbase cu un marker ”R”-ul în ”D”. Malițios, umorul franțuzesc e ca o sabie subțire de mușchetar – te face strecurătoare în timp ce te pupă de trei ori pe obraz. Așadar, eram într-un oraș unde oamenii făceau mișto de numele bisericilor, dar deschideau larg ușile fetelor ponosite cu rucsacul în spate. Invers față de unde veneam eu.

Nici nu ajunsesem la Sena și iubeam deja Parisul.

***

Mereu mi-au plăcut râurile. Mările, oceanele, toate apele care se mișcă, dar râurile și fluviile mai cu seamă. Este ceva puternic și implacabil în mișcarea continuă a unui râu prin spațiu. Indiferent ce se întâmplă în jur, el își vede de treabă în ritmul lui. E un gând care mă alină.

Dacă mă întrebi ce-mi place cel mai mult la Paris, o să răspund Sena. Panglica verzuie în timpul zilei și gri metalic în timpul nopții, pe malurile căreia seara oamenii se plimbă, bat în djembe-uri sau dansează. Ce-mi place la parizieni cel mai mult? În afară de umorul lor malițios, mâncarea și felul nenegociabil în care ți-o servesc, sau vitrinele magazinelor, opere de artă indiferent dacă vând șosete sau pixuri? Îmi place faptul că au integrat Sena în oraș fără s-o agreseze utilitar cum au făcut londonezii cu Tamisa: francezii o traversează repede cu piciorul pe poduri de scândură sau străjuite impozant de statui aurite, o ancorează cu vapoare restaurant pline de flori, pun nisip pe chei vara și îi plimbă pe turiști pe ea cu bateaux leneșe.

Soarele era deja sus când m-am oprit pe Ponts des Arts. Cerul era acel bleu deschis, aproape alb, cu câțiva nori încremeniți ici-colo, care-mi aduce mereu aminte de verile câmpiei române. M-am uitat în jur, la clădirile de pe cele două maluri, la cer, la apă, la lemnul de sub picioare și am avut senzația absolut sigură că mai fusesem acolo. Eram acasă, chiar dacă la mii de kilometri de casă.

Dar cum era posibil? Déjà-vu, reîncarnare? Nu, mult mai simplu. Casele construite înainte de comunism, pașoptiștii cu monoclu, Chirițele lui Alecsandri, tablourile lui Grigorescu cel școlit la Barbizon, ”monșer”-urile și ”bonjur”-urile generației care apucase vremurile interbelice, ”Père Goriot” citit până la două noaptea, filmele cu Delon, Belmondo, Deneuve sau Bardot pe care le dădea TVR-ul pe vremuri, muzica lui Mireille Mathieu și Dalida pe care ai mei o ascultau la magnetofon la chefuri când eram mică, pudra Chanel pe care i-am vărsat-o mamei pe jos când aveam șase ani sau deux-piece-urile în care era mereu îmbrăcată și împotriva cărora mă revoltam în liceu susținută de Kurt Cobain.

Dacă trăiești în sudul sau estul României și ai ochi de văzut și urechi de auzit, ecourile civilizației franceze sunt peste tot. Iar când ajungi la Paris ai această senzație, că ai văzut deja multe din lucrurile pe care le vezi; într-adevăr, ai văzut interpretările sau copiile la scară mai mică pe care un secol întreg românii le-au făcut în Țara Românească și Moldova.

Aceeași senzație de déjà-vu am avut-o și când am ajuns în complexul unde se ține al doilea Mare Șlem al anului, Roland Garros. Pentru cine cunoaște Arenele BNR din Cotroceni, e ca și cum ai vedea nava-mamă: aceleași garduri de sârmă vopsite cu verde închis, aceeași peisagistică în care terenurile de tenis sunt înconjurate de pomi și tufe, ca într-un parc. Aceeași dispunere a terenurilor auxiliare, de-o parte și de alta a unei alei. Senzația devine și mai puternică când intri pe Terenul 1, al treilea ca mărime după Chatrier și Lenglen. În afară de faptul că e rotund, este similar ca dimensiuni cu Centralul nostru. Te uiți în jos și vezi zgura care arată exact ca a noastră (zgură europeană, îi spun americanii), cu jucătorii exact la aceeași distanță, cu același cer alburiu deasupra. Doar macaralele pe care sunt desfășurate bannere imense cu ”Roland Garros”, camera video care traversează pe o sârmă suspendată tot complexul și numele foștilor câștigători inscripționate între steagurile de deasupra îți aduc aminte că ești la Paris, nu la București.

Toate astea, ca și pronunțarea franțuzească a numelor (”Simona Alep”) sau reacțiile vreunui domn iritat că este ridicat de zece ori în picioare de un grup buimac care nu-și știe locurile. Credeam că Louis de Funès exagera intenționat fiecare gest pentru efect teatral. Dar când îi vezi pe francezii mai în vârstă pufnind și bombănind, realizezi că de Funès nu a făcut decât să se uite în jur și să reproducă întocmai ce vedea.

Dincolo de mult-discutata lor aroganță, francezii sunt apropiați de români prin nonșalanța lor și felul aparent neglijent în care lasă unele lucruri imperfecte. Însă spre deosebire de noi, care lăsăm lucrurile imperfecte pentru că ni s-a făcut lene sau n-am mai avut bani să le ducem la capăt, ei le lasă așa pentru a ieși în evidență cât de mișto și rafinat e restul. Sunt îngrozitori și îi urăsc și-i admir, nenorociții. De exemplu, stewarzii din complex sunt cu toții tineri și frumoși, în niște uniforme foarte French-chic, dar purtate cât se poate de relaxat. Fetele sunt date cu ruj roșu, dar de cele mai multe ori este singurul machiaj. Restul chipului este proaspăt, părul prins într-un chignon aproximativ. Pentru comparație, stewarzii de la Wimbledon sunt în majoritate bătrânei voluntari locali, politicoși și apretați în uniformele lor demodate. ”Mais non!”, ar spune francezii țuguindu-și buzele.

În plus, recunosc că aleg fără să clipesc eficiența lor neceremonioasă față de ticăiala protocolară a englezilor: prefer să mi se răcnească în ureche ”Avancez, avancez!”, dar să intru în complex în zece minute, decât să mi se zâmbească politicos în timp ce sunt ținută patru ore la coadă.

Îmi dau seama că sunt subiectivă: n-am avut nicio șansă în fața Parisului pentru că fusesem sistematic și tacit inoculată douăzeci de ani cu admirație pentru el. La fel ca o prietenă din Ardeal care a suspinat cu ochii mari când a văzut Viena și a recunoscut-o instantaneu, la fel și eu când am schimbat trenul la granița franceză și am simțit aerul de CFR din banchetele de vinilin maro. Eram deja investită, fusesem deja acolo înainte să ajung acolo. ”Voi nu mă cunoașteți, dar eu vă cunosc”, îmi venea să le spun zâmbind chelnerilor țanțoși care se uitau nedumeriți când le lăsam bacșiș sau vânzătorilor de la chioșcuri care răspundeau nepăsători ”Eliteel” când îi întrebam ”Do you speak English?”.

Prima dată când am fost la Centrul Pompidou, muzeul lor de artă modernă, atelierul lui Brâncuși nu era deschis. Am stat deci un pic în fața intrării micuțe a clădirii separate unde acesta e adăpostit și apoi m-am dus să mă holbez împreună cu ceilalți turiști la colorata tubulatură care ornează zidurile clădirii principale.

Câțiva ani mai târziu, la următoarea vizită, l-am găsit deschis. Nu știu ce mi-am închipuit că voi găsi înăuntru: ceva mai franțuzesc, mai muzeal, mai grandios aranjat. Însă după ce am coborât scările, am realizat că, dincolo de formele netede și extraterestre ale sculpturilor, dincolo de lumina pură care intra prin tavan, eram de fapt înapoi în magazia bunicilor mei. Atelierul lui Brâncuși arată atât de românesc, cu zidurile lui albe, bucățile de lemn noduros răspândite prin cotloane și uneltele pe care le găsești în orice șopron din sudul României. Erau frumos aranjate pe un perete, una lângă cealaltă:  tot felul de dălți, ciocane și fierăstraie. Am rămas uitându-mă lung; tataia avea un fierăstrău exact ca unul dintre cele expuse.

La fel cum în copilăria mea fusesem de multe ori transportată în Franța fiind în România, eram acum în situația inversă: tocmai fusesem transportată înapoi în România fiind în Franța. Și nu orice fel de Românie, ci aceea din cel mai vechi strat al ființei mele. În mijlocul orașului, lângă extravaganța postmodernistă a clădirii Pompidou, Parisul păstrase neschimbat spiritul românesc. Parisul îmi șoptea ”Și eu te cunosc.”

Te iubesc, Paris, dar te și urăsc.

Eliteel, cât să iasă în evidență mai bine dragostea.

Fotografii: Alina Butuligă

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi