Cupa Davis, acest paradox din epoca romantică a tenisului, își alege campionii pe 2016

Camelia Butuligă | 26 noiembrie 2016

Croația și Argentina luptă în aceste zile pentru Salatiera de Argint, un trofeu despre care toată lumea găsește ceva de bombănit vizavi de format sau de program. Dar principala critică adusă Cupei Davis – că e obositoare și că nu produce audiențe la scară largă – este și principalul ei punct forte: cum altfel ar mai fi posibile meciuri tari în diverse colțuri ale lumii, acolo unde circuitul nu ajunge?

Sondajul de opine făcut de Baseline citat în ediția trecută a ”Yes, no?” includea o întrebare despre formatul Cupei Davis, o competiție intens criticată în anii recenți pentru formatul său greoi, împovărător pentru jucători. Cele patru întâlniri fiind programate după Grand Slamuri, în toate colțurile lumii, jucătorii de top nu au uneori altă alegere decât să chiulească pentru a se reface, mai ales dacă au avut un parcurs de succes la Slamul respectiv. Pentru a impulsiona participarea, din 2009 se dau puncte pentru meciurile din Cupa Davis, dar doar echipelor din Grupa Mondială și celor care participă la calificările pentru ea; decizie bine intenționată, dar care a declanșat proteste din partea jucătorilor ale căror echipe nu sunt în top. Se pare că, indiferent ce face, această respectabilă competiție nu reușește să-și găsească locul în peisajul tenisului contemporan. Dar poate nici nu trebuie. Poate punctul ei forte este că-i o rămășiță pe cât de anacronică și paradoxală, pe atât de dezirabilă din epoca romantică a tenisului. 

Una din variantele care a început să se audă din ce în ce mai des în ultimii ani este înlocuirea formatului itinerant al Cupei Davis cu o competiție ca în fotbal sau handbal. Novak Djokovic a numit necesitatea schimbării formatului un „no brainer”. Până la urmă, Cupa Davis este un turneu pe echipe, de ce să nu folosim formate verificate în alte sporturi de echipă, care s-au dovedit viabile? Să se adune, deci, toate cele 16 echipe ale Grupei Mondiale într-o țară, timp de două săptămâni, și să se dueleze până la alegerea unei echipe campioane. Se rezolvă astfel plângerile jucătorilor că trebuie să călătorească prea des la capătul celălalt al planetei pentru o întâlnire, se egalizează șansele echipelor (echipa gazdă nu mai are avantajul alegerii suprafeței și susținerii suporterilor) și evenimentul, fiind doar unul singur, este mult mai ușor de marketat și de monetizat. N-ar mai rămâne decât să se găsească un interval de două săptămâni consecutive în aglomeratul calendar competițional, dar nu cred că ar fi imposibil. 

Mare mi-a fost mirarea atunci când, fiindu-mi pusă exact această întrebare în chestionarul Baseline m-am trezit răspunzând ”nu”. Nu, nu vreau o Cupă Mondială a Tenisului ca la fotbal sau handbal. Vreau ca Davis Cup să rămână itinerantă și vetustă, precum circul, cu care seamănă în nomadismul și anacronismul său. Să nu credeți că sunt sentimentală. Nu, sunt o oportunistă fără scrupule și la fel sunt și motivele mele. Singura concesie pe care sunt pregătită să o fac pentru reducerea cearcănelor jucătorilor este trecerea de la trei seturi din cinci la două seturi din trei; avem dovezi berechet că se pot face meciuri legendare de aproape patru ore și din trei seturi (recentul WTF este unul din exemple). Cât despre motivele pentru care sunt conservatoare în ceea ce privește formatul de organizare al competiției, iată-le.

În primul rând, Cupa Davis și Fed Cup rămân singurele competiții care aduc la ușa fanilor jucători mari la prețuri modice, atunci când acești fani nu au luxul unui turneu ATP mare aproape de ei. Prima oară când l-am văzut pe Djokovic live a fost în semifinala Cupei Davis din 2011 de la Belgrad. Cu mai puțini bani decât m-ar fi costat aceeași perioadă în Poiana Brașov, l-am văzut nu numai pe Djokovic (care a fost, din păcate, cam accidentat) dar pe lângă el, pe Del Potro, Nalbandian, Tipsarevic și Troicki. Ca să văd un meci Nalbandian-Djokovic sau Del Potro-Tipsarevic, ar fi trebuit să mă deplasez într-o țară vestică, cu tot cu cheltuielile aferente, la un turneu de cel puțin 500, dacă nu Masters sau Grand Slam. Așa, m-am deplasat la vecinii noștri sârbi, o călătorie pe cât de ieftină, pe atât de instructivă. Hvala!  

De asemenea, cred că formatul unificat ar distruge una din cele mai egalitariste trăsături ale acestei competiții: capacitatea ei de a face eroi din jucători anonimi. Dacă s-ar face pe două săptămâni, jucătorii de top ar avea timp să se pregătească și s-ar prezenta în forță, transformând competiția într-un alt Masters, unde am vedea iar un monopol al favoriților. Fragmentarea întâlnirilor, însăși dificultatea calendarului competiței și faptul că se joacă acasă la una dintre țări, le mai scoate din cărți pe megastaruri și le dă șanse jucătorilor de pluton să strălucească. În primele două întâlniri de anul acesta, tânărul Coric a fost eroul Croației, câștigând meciul cinci contra Belgiei și Statelor Unite. Pentru Argentina, în primele lor două runde contra Poloniei și Italiei, înainte ca Delpo să fie disponibil, oamenii de bază au fost Mayer și Delbonis. Și câte și mai câte exemple de jucători care s-au ridicat la alt nivel sau și-au regăsit forma și spiritul după ce au contribuit cu victorii decisive pentru echipa lor. 

Nu în ultimul rând, nu știu dacă formatul unificat ar mai propune atmosfera încinsă de acum. Sigur, fanii înfocați ar face deplasarea, dar în număr mai mic și componența tribunei ar fi mai fragmentată, cuprinzându-i, pe lângă fanii celor două echipe de pe teren, și pe spectatorii locali, și pe cei ai celorlalte echipe. Ar fi o atmosferă de Slam, animată, dar nu la limita incendiară pe care o vedem acum. Croația și Argentina au cu siguranță cei mai gălăgioși fani, și la meciurile de ieri mă uitam cu uluire cum Del Potro servea încă în vacarm (pentru că ar fi așteptat mult și bine dacă ar fi ținut morțiș să se facă liniște), am auzit încurajări deseori în timpul punctului, iar la un moment dat arbitrul a renunțat să mai ceară încetarea unui val mexican care luase avânt și a așteptat pur și simplu să se termine de la sine după vreo câteva minute bune. Pentru fanii celorlalte sporturi de echipă, așa ceva este la ordinea zilei. Pentru tenis, este… aproape revoluționar. N-aș vrea să se piardă această nebunie temporară, socialistă și romantică pe care Cupa Davis o duce până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. 

Parafrazând celebra definiție dată de Churchill capitalismului (”cel mai prost sistem, cu excepția tuturor celorlalte”), ceva similar se aplică și sistemului de organizare al Davis Cup. Cu toate aceste dificultăți logistice și organizatorice, Cupa Davis continuă să adune jucători mari, să dea întâlniri eroice, să inflameze politicosul public de tenis până la pierderea colectivă a rațiunii și a vocii. De ce? Dincolo de patriotismul care este un sentiment universal și dincolo de faptul că le dă jucătorilor de tenis posibilitatea unică de a face parte dintr-o echipă, Cupa Davis mai are un atu. Cupa aceea mare și strălucitoare? Da, și asta. Dar mai ales ceva care se câștigă greu și încet: tradiția. 

De ce este Wimbledonul cel mai prestigios turneu din lume? Faptul că are vreo sută douăzeci de ani contribuie decisiv la acest loc în ranking. Fondată în 1900, Cupa Davis este la fel de venerabilă, respectabilă și uluitoare prin continuitatea sa. Jucătorii de tenis sunt niște creaturi care vor să aparțină celor mai buni din casta lor și faptul că își pot trece numele alături de Fred Perry și cei patru mușchetari și Don Budge și toți australienii legendă contează pentru ei. Cupa Davis este poate o rămășiță anacronică din vremea când tenisul era apanajul elitist a câtorva națiuni, dar tocmai acest lucru o face dezirabilă. Oricât de mult ar bombăni jucătorii împotriva oboselii, toți vor să și-o treacă în palmares: Djokovic, Federer, Murray, toți au tras de ei și au adus Salatiera de Argint acasă. Iar cei care joacă multiple finale și nu reușesc s-o câștige (Argentina, România), rămân cu un gust amărui și o nostalgie care dăinuie peste ani. 

Argentina, această perpetuă domnișoară de onoare care nu reușește să devină mireasă, se află la a cincea finală în acest weekend. Știți cum se zice: a treia oară e cu noroc! 🙂 Adversarii sunt un fel de overachieveri în Cupa Davis: Croația, națiune tânără, dar care are deja un titlu, câștigat în 2005. Cei doi jucători vedetă, Cilic și Del Potro și-au câștigat deja cele două meciuri la simplu de ieri. Emoțiile sunt mari și miza așișderea; Cilic a pierdut un avantaj de două seturi și s-a redresat pe ultima sută contra lui Delbonis, pe când Del Potro a trebuit să stea în priză patru seturi pentru a ataca serviciile lui Karlovic (la 37 de ani, cel mai în vârstă jucător de Cupa Davis din 1920 încoace).  

Azi se joacă crucialul meci de dublu, unde ambele echipe au opțiuni. Croații îl au pe Dodig, jucător de top la dublu, care face echipă cu Marin Cilic. Echipa argentinină răspunde cu Del Potro și Mayer. Ca de obicei, nu există favoriți; sau dacă există, pot fi foarte bine dați peste cap, cum am văzut de atâtea ori în această competiție. Toate semnele indică spre o finală lungă, care se poate decide în meciul cinci; dacă va fi așa, va da din nou ocazia unor clasici minori să strălucească. 

 

***  ***  ***

În curând vom începe o serie de recapitulări și retrospective ale anului. Dacă doriți să dezbatem anumite subiecte legate de ce s-a întâmplat în 2016 sau vă frământă anumite întrebări cu privire la 2017, aruncați-le in mail la servim.tenis [at] treizecizero punct ro și vom încerca să le includem pe cele mai interesante și arzătoare. 

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi