Cum s-a descurcat circuitul fără Federer și Nadal, cine a profitat, cine a scăpat mingea și cine ne-a încălzit inima? Retrospectiva 2016

Retrospectiva ATP te plimbă rapid printre cele mai relevante momente ale unui 2016 turbulent. Circuitul masculin ne-a arătat un preview al epocii de după Federer și Nadal. Tranziția către #NextGen pare să fie în plină desfășurare. Iar câteva nume s-au poziționat bine ca să profite de oportunități

TreizecizeroSecțiune sprijinită de

Absența lui Federer și Nadal: părți proaste, părți bune

Anul acesta am primit, vrând-nevrând (pentru majoritatea fanilor, nevrând) un preview al circuitului post Roger & Rafa. Ce-a pierdut și ce-a câștigat circuitul prin absența lor? A pierdut clar din star power. Majoritatea fanilor îi aveau pe ei ca motivație când cumpărau bilete sau dădeau drumul la televizor. Și eu le-am dus lipsa pe teren. La început am încercat să văd partea bună - aveam mai mult timp pentru alți jucători - dar după o vreme mi-am dat seama că scăzuse numărul „meciurilor-eveniment”. 

Oricât de buni ar fi restul jucătorilor de top, Roger și Rafa au capacitatea de a face un eveniment din orice meci, indiferent de adversar. De ce? Datorită prezenței lor fizice, a legendei care-i înconjoară și pentru că tenisul lor, deși nu la fel de omogen ca al lui Djokovic și Murray, are mai multe vârfuri de spectacol, lovituri care arată la fel de bine și la televizor, nu numai live. Am mai vorbit despre faptul că nu toate stilurile de joc se transpun la fel de bine de pe teren la televizor și pe unii jucători (Murray și Djokovic printre ei), trebuie să-i vezi pe stadion pentru a-i aprecia cu adevărat. Nadal și Federer arată excelent la televizor pentru că stilurile lor sunt mai împinse către extrem: joacă în mare viteză sau scot mingi din poziții imposibile. Djokovic și Murray sunt mai greu de apreciat de pe canapea pentru că joacă la procentaj: mai uniform, mai sigur și fără o lovitură emblematică care să iasă în evidență. Nadal și Federer sunt la sfârșitul carierei, au probleme fizice, dar chiar și șchiopătând pot produce meciuri-eveniment. 

Nu în ultimul rând, cei doi au lipsit multor fani la nivel vizual. Jocul lor este emblematic și instantaneu recognoscibil. Felul în care se mișcă, felul cum arată loviturile, totul este ”iconic”: serviciul lui Federer, dreapta lui Rafa, cum bat mingea înainte să servească, chiar și ticurile sunt familare pentru generația care s-a uitat în ultimii zece ani la tenis. Fără ei e ca și cum ar dispărea niște elemente esențiale din peisaj și multă lume a suferit din cauza asta. 

Mie personal, cel mai mult mi-au lipsit pe palierul despre care vorbeam și la Del Potro, în finala Cupei Davis: sunt jucători care știu să câștige meciuri mari dacă sunt în formă fizică optimă. Ai încredere că nu se bat singuri, știi că ești pe mâini bune. Chiar dacă nu le iese perfect de fiecare dată, sunt competitori pur-sânge și se vede că le place să fie pe teren. Mi-a lipsit predictibilitatea părții lor de tablou; puteai să te bazezi că-i vezi în sferturi și de acolo le țineai pumnii să mai scoată din pălărie niște meciuri-eveniment. 

Ce-am câștigat prin absența lor? E greu de crezut, dar a existat și o parte bună în toată afacerea. În primul rând, am realizat cât de mult înseamnă amândoi pentru circuit și am regăsit aprecierea pentru ei, apreciere uzată de faptul că îi vedeam tot timpul. Apoi, au lăsat mai mult loc pentru valurile de jucători tineri, care erau înghesuiți în ușă. Astfel, i-am văzut pe Thiem, Goffin, Pouille, Kyrgios, Zverev înaintând și pe tablouri, și în clasament. Thiem s-a calificat la Londra, Zverev și Kyrgios au câștigat primele lor titluri ATP. Pouille l-a scos chiar pe Rafa la US Open, într-un meci dramatic de cinci seturi. Bineînțeles, mai au de muncă și au fost școliți când au dat de Murray, Djokovic sau veterani ca Berdych. Însă e foarte important pentru ei să ajungă să joace cu aceștia, iar absența lui Federer și Nadal le-a dat mai multe oportunități să ajungă să-și încerce forțele contra jucătorilor de top în ultimele faze ale turneelor. De asemenea, și generația intermediară a trecut parcă la un nivel superior. Raonic și Nishikori și-au solidificat pozițiile în linia a doua, iar Dimitrov a mai ieșit din ceața în care se pierduse anul trecut.  

Rocada Djokovic - Murray

Trebuie să-i dau credit lui Adrian, care a prezis că anul acesta Djokovic va intra în declin - mie mi-a fost greu să văd asta, din poziția de dominație absolută în care a încheiat anul trecut. Sau, dacă vedeam, vedeam un declin gradual, provocat de uzura fizică de a juca și câștiga atât de mult. Nu aș fi bănuit că mintea lui Novak va lua o vacanța atât de bruscă după Roland Garros. Pur și simplu, Djokovic a dat sign-out din circuit. Asta demonstrează cât de mare a fost presiunea de a câștiga la Roland Garros, cât de mult s-a concentrat pe acest obiectiv, încât nu a mai făcut niciun plan dincolo de el. După ce l-a câștigat în sfârșit, a rămas în aer, fără alte scopuri, aspirații, fără energie. Roland Garros a fost un titlu otrăvit; l-a consumat extrem de mult de-a lungul anilor și toate notele de plată au venit acum. Iar acest filmuleț surprinde excelent tensiunea momentului. 

Nu e foarte clar la ce să ne așteptăm în continuare de la Novak; renunțarea la Boris Becker era previzibilă după ultimele declarații ale germanului, dar parcă tot nu lămurește ce n-a mai mers în partea a doua a sezonului. Iar referirea făcută de Novak pe contul de Facebook vizavi de sezonul următor sună destul de ambiguu ("... pe de altă parte, planurile mele profesionale vizează acum în principal menținerea unui nivel bun de joc, precum și stabilirea unui program potrivit și a unor obiective noi pentru la anul. Voi lua următoarele decizii cu acest scop în gând"). Cert e că parteneriatul celor doi se termină la fel cum a început, lăsându-ne nelămuriți. O să tot fie discutat; sunt destui cei care încă susțin că impactul real al lui Boris e greu de măsurat. 

Andy Murray s-a trezit, deci, cu o oportunitate istorică sub nas în a doua jumătate a anului: Federer și Rafa erau absenți, Wawrinka, distrat ca de obicei, Delpo, în revenire, dar nu la maxim, iar Novak scăpase frâiele din mână. Murray, în schimb, era într-o poziție ideală pentru a țâșni. Îl readusese înainte de sezonul de iarbă pe Lendl în echipă, omul care îl băgase în ”champion mode” în 2013 și care a mai făcut-o o dată și anul acesta: încă un Wimbledon, încă o medalie olimpică de aur și un sfârșit de an în care Andy a câștigat tot ce-a jucat, culminând cu Turneul Campionilor și locul 1, smulse amândouă din mâinile lui Novak. Partea interesantă este că Murray a jucat atât de bine în a doua jumătate a anului, încât tind să cred că ar fi făcut ce-a făcut și dacă Federer și Nadal erau prezenți. Jocul său a luat o nouă turnură, mai incisivă și mai rezistentă. Identitatea lui a rămas aceeași pe teren, este tot un contraatacant, dar jocul său este mai compact și în momentele cruciale își asumă exact riscurile necesare pentru a câștiga. Murray joacă tenisul vieții, devenind, cum spunea Roddick, cea mai bună versiune a sa. 

Wawrinka

Stan rămâne fidel strategiei sale, de a apărea doar la Grand Slamuri și-n rest de a merge ca somnambulul prin turnee. E al treilea an consecutiv cu tiltu de Grand Slam și mă întreb dacă acest stil poate fi transformat în model de business și pentru alți jucători, anume cei cu un joc riscant și o inabilitate congenitală de a se concentra pe perioade lungi (Kyrgios, de exemplu). Mormăim noi că sunt inconstanți, dar cum e mai bine, să fii inconstant și să câștigi un Slam pe an, sau să fii etern pe locul 5 și să faci sferturi la toate turneele la care participi, ca Berdych sau Nishikori?  

Magnus Norman, antrenorul lui Stan, a vorbit într-un interviu recent despre obiectivul de a juca mai bine la Mastersuri în 2017, dar rămâne de văzut dacă Stan va reuși să se mobilizeze în meciurile de două din trei seturi la fel de bine ca în trei din cinci. Formatul Slamurilor îl avantajeză pentru că este un jucător cu inerție mare: se pornește mai greu și are nevoie de timp și efort pentru a se activa, dar când se activează, de obicei nu mai ai cum să-l opreșți. S-ar putea ca această inconstanță să mai aibă un efect benefic și să îi prelungească cariera. Wawrinka nu este în pericol de a se surmena din cauza uzurii meciurilor consecutive, așa că s-ar putea să-l vedem câștigând liniștit câte un Slam pe an câțiva ani de acum înainte. Ce model curios! De obicei, jucătorii adună Slamurile în mănunchiuri, grupate în perioade de dominație, Stan le adună câte unul pe an. 

#NextGen

Cum spuneam, anul acesta generația următoare a avut mai mult spațiu să-și etaleze talentele. Am avut ocazia să vedem la lucru un grup eterogen și foarte talentat. Diversitatea stilurilor este calitatea de căpătâi a lupilor tineri și îmi place mult că în următorii ani nu o să ne uităm la o gașcă de clone. Este interesant că în jocul lor pot fi recunoscute bucăți din stilurile și filozofiile de joc ale marilor jucători, dar în alăturări deseori surprinzătoare. Thiem are o dreaptă cu ecouri nadaliene (mult spin), dar un rever cu o mână luat din ograda lui Federer. Goffin este o versiune modernă a lui Agassi, dar urcă la fileu cu o dezinvoltură pe care Andre nu o avea. Pouille este un jucător all-court care aduce aminte de epoca lui Ashe și Năstase, dar flerul său este susținut de lovituri zdravene. Zverev duce mai departe tradiția lunganilor agili din spatele terenului, ca Cilic sau Del Potro. Kyrgios este un servobot care e capabil să ia pe nepregătite adversarii cu revere fine din încheietură. Și temperamental varietatea este excelentă: băieți răi, băieți buni, băieți care vorbesc măsurat și băieți cărora nu le mai tace gura, nici pe teren nici la interviuri. 

Este printre ei vreun Federer sau Nadal, jucători care nu numai să câștige Slamuri, dar s-o facă într-un fel memorabil, emblematic, istoric? Nu știu. Dar probabil nici ei n-o vor ști până n-o vor face.  

Juan Marin del Puedo 

Am lăsat la sfârșit cea mai frumoasă și meritată poveste a lui 2016: revenirea lui Delpo, a doua oară după o operație la încheietură. În această perioadă de tranziție, când cei mari știu, dar încep să nu nu mai poată, iar cei mici pot, dar nu știu încă, este mare nevoie de jucători ca Del Potro, cu experiență și arme. Nu știu dacă Del Potro va mai câștiga vreodată un Slam, deși mi-aș dori din toată inima. Reverul său va rămâne o vulnerabilitate pe care o vor exploata absolut toți adversarii: dacă va avea noroc, încheietura va rezista și se va întâmpla ca la Federer, care și-a întărit backhandul tocmai pentru că toți adversarii îl jucau pe stânga la începutul carierei. Dar pentru asta, Del Potro are nevoie ca de acum înainte corpul să nu-l mai lase baltă. Dacă are noroc (ar fi cazul, la cât ghinion a avut până acum), se poate transforma, alături de Wawrinka, într-un pretendent legitim la cele mai mari titluri: are talentul, dedicația și mai ales, temperamentul necesar câștigării meciurilor mari. O dovedesc șirul lung de victorii contra jucătorilor mari, argintul olimpic și Cupa Davis câștigate anul acesta. 

Cele mai noi articole

TreizecizeroConținut susținut de

Comentarii