Cry with me, Argentina: Del Potro întoarce meciul contra lui Cilic de pe marginea prăpastiei, iar Delbonis aduce în sfârșit Cupa Davis Argentinei!

Cupa Davis nu dezamăgește! O finală dramatică a adus primul titlu (la a 5-a încercare) Argentinei și o înfrângere dureroasă Croației. Cilic a fost la un set distanță să închidă cu Del Potro, dar Juan Martin se profilează drept unul dintre marile personaje ale unei ere înțesate de foarte mari personaje. Delbonis a jucat apoi rolul clasicului minor pentru Argentina: a făcut meciul vieții exact când trebuia. Concluzia? Un final emoțional pentru un 2016 aparte. Să vină 2017!

TreizecizeroSecțiune sprijinită de

Wow. Argentina. De unde să încep.

V-am spus în articolul trecut că m-am dus la Belgrad în 2011 pentru întâlnirea Serbia-Argentina. Eram pregătită să văd multe, dar unul dintre lucrurile pentru care nu ai cum să fii pregătit? Fanii argentinieni. În primul rând, erau mulți. De unde veniseră? Argentina nu era la o aruncătură de băț, ca Bucureștiul. Am profitat că stăteam lângă un argentinian și l-am descusut: lucra în Spania, la fel ca mulți alții din marea de tricouri alb-albastre. Am mai aflat de la el că nucleul galeriei venea din Argentina, susținut și organizat de federație; entuziasmul era însă la purtător. Și sârbii aveau galerie, susținută de o orchestră cu tromboane gen Bregovic, care făcea un vacarm teribil, dar argentinienii erau altceva.

În primul rând purtau cât de multe articole alb-albastre putuseră pune pe ei: tricouri, fulare, pălării, steaguri, peruci. Apoi, aveau cu ei copii, femei, mame și bunici decorate în alb-albastru. Erau familii întregi, toate generațiile reprezentate. E înduioșător și profund înveselitor să vezi doamne dolofane pe la 50 și ceva de ani îmbrăcate în tricourile nationalei de fotbal, cu steagurile pe umeri ca niște cape de super-eroi și ochelarii pe nas strigând aprig ”Vamo' Juan!" Galeria Argentinei îi dă impresia unei familii mari și gălăgioase la prânzul de duminică: toată lumea răcnește fără să asculte, bărbații sunt toți chercheliți, copiii aleargă în jurul mesei, iar câinele fură mâncarea și dărâmă pahare. 

Poate de asta am râs în hohote până mi-au dat lacrimile uitându-mă ieri la acest spectacol monstru de opt ore, în care galeria argentiniană a furnizat coloana sonoră și emoția. Nu poți să fii emoționat fără să fii nițel ridicol. Iar argentinienii, atât spectatorii, cât și jucătorii, au îmbrățișat ridicolul cu ambele brațe și l-au făcut înduioșător pe parcursul acestui weekend. Delpo l-a ținut pe Pascal Maria de cravată, Maradona mai avea puțin și se tăvălea pe jos în tribune, galeria era dirijată de un tip cu pălărie ca a Papei, iar la festivitatea de premiere, echipa argentiniană s-a repezit și a pupat soclul cupei cu aceeași fervoare cu care ar fi pupat un altar. Pentru ca după aceea, bineințeles, să strice Salatiera de cât au smucit-o și tras de ea. Argentina, serios, avem nevoie de tine ca de aer. 

Mi-a fost milă de croați, care au fost nevoiți să stea sumbri pe podium și să urmărească sărbătorirea zănatic-adorabilă a argentinienilor, dar trebuie să recunoaștem, au meritat-o. Cilic nu cred că o să doarmă prea bine câteva nopți; putea să câștige meciul patru cu Del Potro și titlul. Ce-i drept, James Keothavong a jucat și el un rol în resuscitarea lui Del Potro cu acel time violation dat la un moment foarte sensibil (Del Potro servea la egalitate și 4-4 în setul 4, după ce salvase trei mingi de break consecutive). Penalizat cu primul serviciu, Juan a văzut roșu în fața ochilor, a servit o bombă de două sute pe al doilea și apoi a răcnit sugestiv către Keothavong. Bestia gentilă se dezlănțuise și în decisiv avea să treacă fumegând peste un Cilic deja descumpănit de pierderea avantajului de două seturi. A fost prima oară în cariera sa când Del Potro a revenit de la 0-2 la seturi și a treia oară anul acesta când Cilic irosește un avantaj de două seturi la zero. Cum spuneam, prezic insomnii nopțile următoare pentru amândoi, dar din motive foarte diferite.

Parcursul argentinienilor către titlu a fost făcut și mai semnificativ de faptul că toate cele patru întâlniri au fost jucate în deplasare, iar la începutul campaniei, din cauza operației la încheietură, Del Potro nu a putut să joace deloc în prima întâlnire, iar în a doua doar dublu. De fapt, toată această campanie a pus în valoare trăsăturile care fac Cupa Davis atât de dorită și de dificil de câștigat: e nevoie de strategie, contribuția întregii echipe, efort dozat de-a lungul unui an și un strop de noroc. Și, nu în ultimul rând, o galerie cu coarde vocale de titan, care să călătorească în jurul lumii și să strige câte opt ore pe zi, la nevoie. ”Ar trebui să li se dea câte o cupă și fanilor”, a spus Del Potro aseară. Poate schimbarea formatului Cupei Davis ar trebui să ia în considerare si acest lucru în edițiile viitoare. Deocamdată, jucătorii au făcut ce-au putut și au inclus marea familie argentiniană în pozele cu trofeul. Ziceți voi, nu seamănă cu un picnic cherchelit?

Povestea hollywoodiană a Argentinei și a primului său titlu de Davis Cup, câștigat după ani lungi de eșecuri (patru finale pierdute, una în 1981, restul în anii 2000), se suprapune peste povestea revenirii lui Del Potro anul acesta după operația la încheietura mâinii stângi. Unul dintre cei mai unanim iubiți jucători este și unul dintre cei mai ghinioniști; problemele cu încheieturile ambelor mâini (are o operație și la dreapta) au întrerupt o carieră care se anunța fulminantă după câștigarea US Open în 2009. În februarie anul acesta, Delpo era pe patul de spital cu o iconiță pe piept și mâna dreaptă în gips, amețit după anestezie și cu gânduri firave la retragere. Acum, este pe locul 38, i-a bătut deja pe Murray, Djokovic, Nadal și Wawrinka, are o medalie olimpică de argint, sferturi la US Open, titlu la Stockholm și se întoarce Argentina ca un erou cu o Cupă Davis mititică în bagaje.

Juan Martin Del Potro este un jucător imens și tenisul, pe cale să rămână fără cei mai mari jucători din toate timpurile, are nevoie de el. Poate că reverul său nu va mai fi niciodată ce-a fost, dar Delpo are ceva mult mai important și mai rar: este un jucător mare și poate să câștige meciuri mari. Ieri, Cilic l-a dominat copios timp de două seturi și i-a fost superior la toate capitolele - a servit mai bine, dominat din spate, a dominat chiar în schimburile forehand-forehand. Finala scăpa din nou Argentinei printre degete și era normal și simplu pentru Del Potro să facă ce-ar fi făcut 9 din 10 jucători în locul său: să se panicheze. Însă molcomul Delpo este unul din acei jucători care nu prea se bat singuri. Se mișcă agale între puncte, economia reacțiilor deghizând ferocitatea loviturilor care apasă atunci când contează, la închiderea gameurilor și seturilor. Așa s-a strecurat și în setul trei și în al patrulea, cu breakuri făcute chiar la linia de finiș. Del Potro se poate împiedica pe parcurs, poate fi dominat și poate ceda breakuri cu duble greșeli, dar are un temperament de cursă lungă care știe ce știe orice jucător mare: nu contează cum începi, ci cum termini. 

Pe lângă atuurile fizice și tehnico-tactice evidente, Del Potro mai are o inimă mare, made in Argentina, și aseară s-a bazat pe ea pentru a întoarce un meci aproape pierdut. Pentru ca melodrama să fie completă, am aflat după aceea că și-a rupt un deget de la mâna stângă când a încercat să prindă o minge în setul cinci și a jucat așa până la final. Este simbolic: Delpo, gigantul fragil, această combinație improbabilă de forță și vulnerabilitate care găsește cumva drumul cel mai greu, și poate de asta și cel mai satisfăcător, spre victorie. Într-un 2016 presărat cu incidente dezamăgitoare, revenirea sa este probabil povestea anului și ne dă speranțe pentru un 2017 competitiv, disputat și plin de emoții pozitive. Vamo'! 

Cele mai noi articole

TreizecizeroConținut susținut de

Comentarii