Contextul în tenis: factorii externi care pot influența rezultatul unui meci la Roland Garros

Camelia Butuligă | 1 iunie 2017

Dintre toate Slamurile, Roland Garros este cel mai ostil din punct de vedere al contextului, semănând aproape cu o campanie militară: suprafața poate deveni neprietenoasă din cauza vremii, terenurile variază semnificativ, iar publicul poate deveni dușmănos fără să aibă nevoie de cine știe ce motiv.

Meciurile de tenis nu se joacă niciodată în vid. Contextul (adică factorii care nu țin de jucători, cum ar fi condițiile de joc, terenul și publicul) este uneori atât de important încât influențează decisiv rezultatul final.

Nu-i niciun secret că pe suprafețele naturale (zgura și iarba), condițiile de joc sunt influențate covârșitor de starea vremii. Temperatura și umiditatea afectează atât suprafața, cât și mingile: cu cât este mai umed, mingile vor circula mai lent prin aer și vor sări mai puțin, cu cât este mai soare și mai uscat, mingea va sări mai sus și jocul va deveni mai rapid. De aceea, la Roland Garros și Wimbledon, vremea poate avea un cuvânt major de spus când vine vorba despre ce tip de joc va triumfa într-o anumită zi.

Alt factor care influențează și el destul de mult rezultatele și la care multă lume nu se gândește este pe ce teren se joacă meciul.

Cei care au avut ocazia să vadă meciurile de la Roland Garros la fața locului probabil au simțit diferențele dintre un teren și altul. Prima diferență, cea mai evidentă, este de ordin vizual: de la copleșitorul Chatrier, la claustrofobul Lenglen, la intimul Teren 1 (fără să mai vorbim de restul terenurilor, pe care limitările de spațiu și amplasament în interiorul complexului le fac extrem de diferite ca look), variația între terenuri este foarte mare. Vorbesc aici mai cu seamă de ce este în jurul terenului propriu-zis, adică tribunele și spațiul pe care jucătorii îl au între tușe și tribune. Că doar terenul propriu-zis nu variază, nu? Hm, Todd Woodbridge are altă părere, dar despre asta mai încolo.

Să ne concentrăm deocamdată doar pe aspectul vizual și ce rezultă din acest lucru. Chatrier este gigantic, ”probabil cel mai mare teren pe care jucăm tot anul”, spune Woodbridge, fost mare jucător de dublu cu o carieră îndelungată. Este interesant că australianul crede că Philippe Chatrier pare mai mare decât Arthur Ashe, deși știm că Ashe are capacitatea tribunelor mai mare. Aici însă vorbim despre percepția jucătorului când se uită în jurul lui, iar Woodbridge consideră că de jos din teren Chatrier ”se vede” ca fiind cel mai mare. ”Fundalul este imens, ceea ce îl face foarte diferit ca adâncime a perspectivei față de restul terenurilor.” Jucătorii au nevoie să-și stabilească repere vizuale când joacă, iar aceste repere sunt influențate de spațiul din jurul terenului sau de felul cum sunt amplasate tribunele. Dimensiunile sporite ale unui teren înseamnă că trebuie să-și recalibreze toate reperele. Woodbridge spune că trebuie să joci de multe ori pe Chatrier ca să te obișnuiești; din acest motiv, jucătorii de top sunt cei mai avantajați când sunt programați acolo, pentru că au mai jucat de multe ori pe el.

Terenurile auxiliare au problema opusă: din cauză că nu au fost construite pentru jocul modern pe zgură, în care jucătorul este împins mult în spate de mingile cu spin, spațiul din jurul lor nu este suficient de mare. ”Uneori vezi jucători care lovesc mingi suiți pe prelata de lângă gard”. Este adevărat: de câte ori nu-i vedem ciocnindu-se de arbitrii de linie sau prăvălindu-se în lateral peste panouri? Așadar, pe un teren auxiliar jucătorii de atac vor fi avantajați, pe când cei care se bazează pe alergat și recuperare vor avea probleme pentru că nu au suficient spațiu unde să se desfășoare.

Dincolo de dimensiunea spațială, Woodbridge mai atrage atenția asupra altui aspect, care nu este sesizat decât de jucători: diferențele între suprafața terenurilor propriu-zise. El se referă atât la consistența zgurii, cât și la înclinație. ”Chatrier este plat ca o masă de biliard. Lenglen este înclinat și stratul de zgură de la suprafață este mai gros, deci e mai lent și e mai greu să faci winnere pe el. Terenul 1 este rapid și, ca toate terenurile auxiliare, centrul este un pic mai sus decât marginile. E un teren grozav pentru a te strecura la fileu și care ajută serviciul kick, pentru că mingea sare sus.” Pentru a ilustra cum se va descurca un jucător cu un stil de joc agresiv pe fiecare din cele trei terenuri principale, Woodbridge îl ia pe Kyrgios ca exemplu: ”Îi va conveni de minune Terenul 1, Chatrier va fi ok, dar probabil se va chinui pe Lenglen.”

Woodbridge spune că toți jucătorii cunosc aceste diferențe și, în cazul jucătorilor de top, aceștia vor cere să joace cu anumiți adversari pe anumite terenuri care le convin mai mult. ”Un cap de serie important se gândește: ”Ok, știu că trebuie să joc pe Lenglen o dată, aș vrea să joc contra tipului ăstuia acolo.” Dacă funcționează pentru organizatori, aceștia îi îndeplinesc de obicei dorința.” Interesant, nu?

Ultimul, dar nu cel din urmă factor contextual care poate juca un rol decisiv la Paris este… le publique. ”Nu trebuie să se pui cu publicul francez”, spune Woodbridge. ”Cheia este să nu-i enervezi. Dacă faci ceva și ți-i pui în cap, ai încurcat-o. Trebuie să fii foarte atent să nu-i implici în meci – păstrează confruntarea între tine și adversarul de pe teren. La cea mai mică oportunitate, francezii se vor băga în meci și vor deveni și ei un adversar.”

Cuvinte mai adevărate nu au fost rostite vreodată. Francezii au acest talent, să-și bage coada în meciuri și să le schimbe dinamica. Parcă nu se mulțumesc să stea și să admire jocul, vor un rol activ și vor scandal – dacă e prea civilizat se plictisesc. Chiar dacă n-au o preferință față de niciun jucător, se vor alia cu cel mai slab, doar ca să facă meciul mai interesant. Am văzut cu ochii mei cum publicul a reușit să transforme un meci între Garcia-Lopez și Donald Young  (care nu prea are treabă cu zgura) dintr-o victorie de rutină a spaniolului într-un coșmar de cinci seturi. Văzând discrepanța de valoare din primul set, francezii și-au țuguiat buzele (mais non, pentru asta am dat noi bani pe bilete??), s-au uitat pe program să vadă cine e ăla care lua bătaie și s-au pus pe scandat ”DO-NALD, DO-NALD!!!”. Săracul Young a fost la început șocat (așa susținere nu cred că primea nici când juca la el în cartier) și apoi s-a pus pe jucat meciul vieții lui. Dincolo de fileu, nu vreți să știți ce figură avea Garcia-Lopez. Până la urmă l-a bătut pe Young, dar consumând de două ori mai multă energie și timp decât dacă meciul ar fi fost oriunde altundeva decât la Paris. Dar ce contează? Francezii au ieșit fericiți de pe teren, răgușiți și congestionați, dar satisfăcuți.

Lucrurile sunt de vreo zece ori mai rele când unul dintre jucători este de naționalitate franceză. Nu poți decât să te uiți, să te crucești și să mulțumești cerului că nu ești în pielea amărâtului celuilalt. Chiar și relaxatul Teren 1 devine un fel de arena gladiatorială vibrând de strigătele, fluierăturile și atitudinea ostilă a francezilor. Nu mai spun de Chatrier, pe care zgomotul devine atât de asurzitor că am simțit nevoia dopurilor de urechi. Când toți spectatorii sar în picioare ca unul și un urlet colectiv erupe din toate piepturile după un winner al favoritului, efectiv te ia frica – întreaga structură se cutremură din temelii. Kei Nishikori era pur și simplu în stare de șoc spre sfârșitul meciului cu Tsonga, iar Andy Murray a avut nevoie de toată experiența și răutatea lui ca să pună cu botul pe labe un Monfils și un Chatrier în pragul nebuniei generalizate. Și mai tare e faptul că francezii consideră că este datoria lor sfântă să-și susțină agresiv conaționalii. Acum doi ani, am auzit o discuție între doi stewarzi, care vorbeau despre înfrângerea recentă a lui Gasquet și învinovățeau publicul, care nu se ”mobilizase” suficient din cauza orei cam timpurii la care fusese programat meciul. Sunt aproape sigură că s-a pronunțat cuvântul ”merde” referitor la calitatea atmosferei.

Woodbridge atrage atenția că nimeni nu e în siguranță; nici vedetele cele mai mari ale tenisului nu sunt ferite de furia și disprețul mulțimilor pariziene, iar consecințele pot fi traumatizante. ”Hingis a pățit-o în finala contra lui Graf din 1999. Novak a pățit-o în timpul meciurilor contra lui Federer. Nick Kyrgios a enervat anul acesta publicul din Miami, dar nu se compară cu ce i-ar face francezii dacă i-ar enerva, mai ales dacă îl întâlnește pe Tsonga în turul trei.” Deocamdată Nick a evitat glonțul ăsta (Tsonga a fost eliminat deja), dar drăcușorul sadic din mine parcă ar vrea să vadă cine iese învingător între cel mai afurisit jucător la ora asta și cel mai afurisit public din lume.

Dintre toate Slamurile, Roland Garros este cel mai ostil din punct de vedere al contextului, semănând aproape cu o campanie militară: suprafața poate deveni neprietenoasă din cauza vremii, terenurile variază semnificativ, iar publicul poate deveni dușmănos fără să aibă nevoie de cine știe ce motiv. Woodbridge are dreptate când concluzionează: French Open este, în lipsa unui cuvânt mai bun, unic.

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi